rimbaud – Versuri.pro

Geo Bogza - Antiromantica

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

A fost o vreme când aș fi ucis un înger în fiecare seară.
Stârpeam pe atunci orice buruiană a sentimentalismului,
Umblam ras în cap ca un antidot romantismului,
Iar pe Rimbaud nu-l lăsam de la subțioară.
Spre a da trandafirilor virtuți de cucută, am fost de acord
Să-i udăm cu sângele acelui iconoclast scarabeu
Spânzurat de catarg în numele Regelui și al lui Dumnezeu
Pentru rebeliune la bord.

Eugenio Montale - Pentru Un Omagiu Lui Rimbaud

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Târziu ieșită din gogoașă, tu, mirabil
fluture ce vorbești de la catedră
de exilatul din Charleville,
o, nu-l urma în zborul lui prădalnic
de potârniche, nu lăsa să cadă
pene tăiate, frunze de gardenia
pe neagra gheață de asfalt! Căci zborul
tău va fi mai teribil – înălțată
de-aceste aripi de polen și de mătase
în stacojiu halou în care crezi,
fiică soarelui, roabă gândului său
dintâi și chiar stăpâna lui acolo sus…

Ioan Flora - Rimbaud Sau Altcineva Întâia Situație

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Aici omul care nu poate deveni,
purtându-și iernile
și tăcerile
și tot ce nu poate fi imaginat.
Înconjurat de peisaje domestice,
umbros
precum tot ce e permis și indicat.
Merge,
se rupe melodios,
se presupune a fi,
are parte de singurătate.
Singurătatea îl atinge ca o literă suavă.
E luminos,
e rotund,
e jumătate os.
Dacă respiră,
frunzele există.
Dacă plouă,
frumusețea se adună și se taie în două.
Dacă visează o silabă,
vorbirea se schimbă.
Revine ca lacrima în casă și-n limbă.
Obosește și-i un frig de moarte
de la gură mai departe
și rare sunt secundele ce trec
spre odihnă și contemplare.
Se deslușește miros de lună,
se deslușește început de faptă
și iarăși
sunt lent și iarăși
nu pot deveni.
Și iarăși e altcineva care trece,
subțire ca o frunză rară.
Iarăși e drept și ploios
și înfrigurată, iarăși,
seara este urmată de seară.

Nicolae Labiș - Arthur Rimbaud

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Scuture-și pe bulevarde capitala românească,
Galbeni tei și suie-și slăvii inegal, semeț contur,
Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească
Evocarea mea frățească, încălcit ștrengar, Arthur!.
Cât de straniu sună astăzi imnurile foamei tale,
Cât de nefirești soldații, galonații, verzi, „piu-piu”!
Dar în țara ta-și mai târâie poverile carnale
Haita care-ai blestemat-o, amețită de rachiu.
Plictisiți de băutură, răzvrătit numele tău îl
Pomădează flaști alcoolici în subsolul monoton,
Când din cartea ta răsare și înalță crunt ilăul
Cu severii ochi privindu-i țintă, gravul „Forgeron”.
Dar poporul tău și lumea spulberă murdara crimă
De a-ți fi târâtă faima într-al vinurilor fum,
Nu absintul, nu bohema, numai patima sublimă,
Neastâmpărul tău tragic te-a-nviat aici, acum.
Coborât-ai de pe soclul statuilor funerare,
Ai pornit sub carul mare, fluierând un cântec viu.
Către tonți rânjește știrbă urma smulselor picioare,
O sfidare, de pe piatra piedestalului pustiu.
Drumurile țării mele stau în fața ta, șiraguri –
Amintirea ta colindă-le-n cadență, furtunos.
Când păși-vom împreună, vor ieși în negre praguri
Toți fierarii, cu bezele fluturate din baros.
Uite-n zare asfințitul cu aprinsa lui văpaie,
Parcă-n zări batalioane dușmănoase s-au ucis.
Flame mari de foc și sânge parcă-n zări se încovoaie
Ca în zilele de lupte și de chinuri din Paris.
Uite-mi inima și țara: de furtuni înnoitoare,
De-un balcanic neastâmpăr, zbuciumate-s inegal,
Poate-a visului tău roșu o frântură îți apare
Prin aceste-ntinse câmpuri, prin furnale și metal.
Să-ți privesc obrazul palid, sub vâltori de păr rebele,
În sfârșit, de bucurie luminat, prea dornic îs –
Căci prea des, încins la glezne cu-ale timpului inele,
Ți-ai turnat nefericirea în cascadele de râs.
Scuture-și pe bulevarde capitala românească,
Galbeni tei și suie-și slăvii inegal, semeț contur.
Din vuirea de tramvaie și din ud pavaj să-ți crească
Evocarea mea frățească, încălcit ștrengar, Arthur.
(1958)

Arthur Rimbaud - Poetii de Şapte Ani

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Domnului P. Demeny.
Şi Mama, -nchizând cartea lui cu mândrie,
Pleca mulţumită şi fără să ştie
Că-n ochii albaştri, sub fruntea înaltă,
I-ascunde copilul oroarea lui toată.
Asuda toată ziua de-ascultare, supus;
Era foarte deştept, însă ticuri a pus
Pe faţa-i o acră ipocrizie.
Pe ganguri umbrite mustind igrasie,
Trecea scoţând limba iar pumnii-i ţinea
Pe şolduri; sub pleoape steluţe zărea.
O uşă-i deschisă spre seară; la lampă,
Îl vedeai bombănind tocmai sus, pe o rampă,
Sub un petic de raze călduţe de soare;
Iar vara, învins, cu-ncăpăţânare,
Se-nchidea în latrine de răcoare furat:
Medita liniştit, de miros îmbătat.
Când, fără miresmele zilei, grădina
Primea de la luna cea albă lumina,
Aşezat lângă ziduri, în marnă-ngropat,
Spre-a avea viziuni, strângând ochii-ncordat,
Asculta viermuind spalierii râioşi;
Ca prieteni, avea doar copii flenduroşi,
Ofiliţi, cu ochi stinşi şi cu trupul schilod,
Ascunzând mâini gălbui şi murdare de glod
Sub straie duhninde ce curgeau de pe toţi,
Conversând cu dulceaţă de tânci idioţi!
Iar când surprinzându-l robul milei murdare,
Mama sa se-ngrozea, se schimbau în mirare
Duioşiile-adânci ce le avea înainte.
Ea avea privire albastră, ce minte!.
La doar şapte ani, el scrisese romane
Despre viaţa-n deşerturi, ţărmuri, savane,
Păduri, sori aprinşi, libertate vrăjită!
Se-ajuta de jurnale, unde, dulce ispită,
Îi râdeau spaniole, râdeau italiene.
Când venea, nebunatică-n rochii-indiene,
– Opt ani fetiţa de muncitori număra –
Şi bruta cea mică în spate-i urca
Într-un colţ, scuturându-şi cozile dese,
Atunci el, prins sub ea, o muşca rău de fese,
Fiindcă fata n-avea chiloţi niciodată;
Şi cu pielea călcâielor vânătă toată,
El lua miresmele ei când pleca.
Se temea de duminica iernii, cea grea,
Când citea, pomădat, din Scriptură-n salon,
La o masă rotundă din lemn de mahon.
Vise noaptea-l munceau, când mergea la culcare.
Nu pe Domnu-l iubea; ci pe oamenii care
Se-ntorceau înnegriţi în foburg pe-nserate,
Unde crainici, cu trei lovituri repetate
De tambur, la decrete, stârneau râs în jur.
El visa pajişti scumpe cu freamătul pur,
Cu parfum, flori de aur şi mări sclipitoare
Ce unduie calme, sub raze de soare!.
Dar cum savura, mai ales, dintre toate,
În cameră-n umbră de storuri lăsate,
În aerul umed şi acru, zăcând,
Să citească romane-ndelung meditând
La galbene ceruri, păduri înecate,
Flori de carne în codri stelari presărate,
Derută şi milă, prăbuşiri, ameţeli!
– Şi în timp ce creşteau în oraş forfoteli,
Stând singur acolo-n cearşafuri visând,
Presimţea cu putere o velă în vânt!

Arthur Rimbaud - Corabia Beată

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cum lunecam la vale pe-a apelor oglindă,
N-am mai simțit odgonul întins de edecari:
Cu chiote, Piei Roșii-i luaseră drept țintă
Legându-i, goi, pe maluri, de colorații pari.
De echipaje nu-mi mai păsa cum – că poartă
Bumbac din Englitera ori grâu din Flandra. – Când,
Cu edecarii-odată, se stinse orice ceartă,
Am fost lăsat de Fluvii oriunde să mă-avânt.
Eu, ce fusesem, iarna, mai surd decât un creier
De tânc, am dat năvală prin al mareei val!
Și nici un promontoriu atins de-al meu cutreier
N-a mai văzut vreun iureș atât de triumfal.
Furtunile-mi sfințiră treziile marine.
Mai slobod decât dopul pe ape-am dănțuit
– Și zice-se că ele doar leșuri duc, haine –
Vreo zece nopți, iar farul neghiob nu mi-a lipsit!
Curată, verde undă, mai dulce decât pare
Copiilor chiar mărul cel acru, m-a spălat
De vărsături și pete de vin; zvârlind în mare
Și ancora și cârma, în voie m-a lăsat.
De-atunci mă scald întruna în Marea lactescentă,
Ca-ntr-un Poem de aștri pătruns și devorând
Azurul verde-n care vreun înecat – absența
Și palidă stafie – coboară când și când;
Și-n care, dând culoare sălciilor seninuri –
Deliruri și cadențe ascunse-n străluciri, –
Mai largi decât ne-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac să dospească fierea roșieticei iubiri!
Știu bolțile ce crapă sub fulgerele dese,
Știu trombele, și Seara, și Zorii plini de-avânt
– Popor de porumbițe, – și am văzut, adese,
Tot ce crezuse Omul că vede pe pământ!
Văzut-am cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează cheaguri prelungi și viorii, –
Cum draperia mării, foșnind, sub zări își strânge
Talazurile – parcă eroi de tragedii!
Visat-am noaptea verde cu omături uluite –
Săruturi care urcă în ochii mării, lent, –
Mișcarea unor seve în veci neauzite,
Fosforuri cântătoare arzând incandescent!
Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turmă –
Ca niște vaci zălude izbind în stânci, avan –
Fără-a visa că talpa Madonelor, din urmă
E-n stare a împinge puhavul Ocean!
Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere și piei de om și flori!
Treceam prin curcubeie întinse pe sub mare
Ca niște haturi pentru verzuiele vâltori!
Văzut-am bolți dospinde, cu stufărișuri, unde
Cu-ncetul putrezește câte-un Leviatan!
De-asemenea, cataracte care se pot ascunde
Sub calmul plat, când fierbe al apelor noian!
Ghețari, bolți de jaratec, sori de argint și aur
Și sidefii talazuri, – epave-n vreun golf brun,
Unde, căzând din arbori scalâmbi, câte-un balaur
Mâncat de pureci, lasă un negricios parfum!
Aș fi dorit să vadă copiii-această lume
A apei, – peștii-aceia de aur, cântători.
– Ieșeam în larg pe-un leagăn de-nflorite spume,
Mă-nnaripa o boare de taină, uneori.
Martir sătul de Zone și Poli, purtam pe buze
Suspinu-mării – balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze –
Și-ncremeneam precum o femeie, în genunchi…
Eram aproape-un ostrov podit cu găinături
De păseri cârcotase, cu ochi bălai, – plutind
Până simțeam că-n plasa de-odgoane și de laturi
Coboară înecați, d-a-ndoaselea, dormind!
Velier pierdut sub părul atâtor mări pletoase,
Zvârlit de uragane-n eterul pustiit, –
Eu, căruia nici Hansa cu navele-i faloase
Nu mi-ar fi scos din apă scheletul cherchelit;
Eu, sloboda odraslă a fumului și-a ceții,
Ce sfredelam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă – hrană dulce, visată de poeții
Blajini – licheni de soare și muci de-azur limpid;
Eu, scândura năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând;
Eu, ce simțeam la cincizeci de leghe depărtare
Maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi –
Eu, torcătorul veșnic de-albastră nemișcare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi!
Văzut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
– O, Vlagă viitoare, milion de păsări de-aur.
Ți-s nopțile acestea, loc de surghiun și vis?
Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâșietori sunt zorii.
Cumplită-i orice lună, iar soarele-i amar:
M-a toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul! În mare să dispar!
De mai doresc vreo apă din Europa, iată
E balta neagră, rece, pe care-n asfințit
Un trist copil împinge, stând în genunchi, o biată
Bărcuță, ca un fluture de Mai, abia itit.
O, nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite cărăbușii bumbacului să fiți!
Nici să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliti!