Marin Sorescu - Rânduieli

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineaori – zicea Marin al lui Pătru,
Și din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu.
Cele mai mândre, care se ambiționau, nu-i ziceau nicicum.
Femeia are socotelile ei, ea să țină de coada cârpătorului,
Să țină oala de mănușă, la foc, să stea ciucită la vatră
Și să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru
oameni –
Femeia, ce știe femeia?
Ea să șteargă sticla lămpii, să alinieze clondirile pe corlată,
Să fie toate drepte, așa să tragi cu ața,
Să te tragă, să-ți pună ventuzele și să nu-ți iasă din vorbă,
Că ce știe ea?.
Înainte n-o prea vedeai la față, că purta maramă,
Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – și-o furai, domnule,
O luai pe cal, și-o făceai muierea ta, era o dulceață,
Dar acum pe cine să furi? Uitați-vă-n jur, pe cine să furi?
Altfel era viața, mai tacticoasă, umblai în cămașă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că ești copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul și plecai după fete,
Le încântai din fluier.
Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se sucește lanțul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut și te ștergeai la gură cu
mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Așa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Și făcea pe deasupra flori cu lingura,
După aia-l băga-n țest.
Zăbicul are alt gust.
Și vitele parcă sunt mai proaste, că țin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Vițeii, care stăteau aleși în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Știți că și anul ăsta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Și vitele sunt mai proaste, ascultați-mă pe mine.
Poți să discuți cu femeia lucrurile astea? Sigur că nu poți.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ți umple casa, să te simți om,
Una-două îi leapădă, zice c-a râvnit la varză acră și n-a
Găsit la repezeală și i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireșe iarna, și de unde să ia, și s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a împuținat lumea.
Înainte, când veneau turcii pe-aici, cine-i lua la palme?
– câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi
plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda și Mihai Viteazul:
„Dați, mă, băga-i-aș la ududoi, să mai stea și pe-acasă”.
Dar discută astea cu Măria Bălii – uite-o că vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viața cu fundu’ pe cămașă degeaba și nici tabla
Înmulțirii n-o știe.
– Mărie, cât fac, fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala
Portugaliei?
– Însoară-te, mă, Târziule, și nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai și-nceput să iei culoarea cerii.
– Păi, găsește-mi tu una care să-mi placă și să-mi pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
– În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.
Nea Marin al lui Moșu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Măria Bălii îndrăznea să-i spună în față.
Deștept, iscoditor, cunoștea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă.
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Și după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se întoarce lumea cu c***-n sus și se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moșneni și așezați,
Intra încet în pământ.

Tudor Gheorghe - Rânduieli

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

La noi, muierea pupa mâna bărbatului până mai adineauri, zicea Marin al lui Pătru şi din dumneata nu-l scotea. Îi făcea 3-4 copii, dar nu, nu îndrăznea să îi zică tu, cele mai mândre, care se ambiţionau, nu îi ziceau nicişicum. Femeia are socotelile ei: ea să ţină de coadă cârpătorului, să ţină oala de mănuşă la foc, să stea ciucită la vatră şi să lase politica. D’asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni. Femeia, ce ştie femeia? Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată, să fie toate drepte, aşa, să tragi cu aţa, să te tragă să îţi puie ventuzele şi să nu îţi iasă din vorbă, că ce ştie ea? Înainte n’o prea vedeai la faţă că purta maramă, zăvârcă lungă colo, aaahh, abia îi sclipeau gleznele, da o ghiceai p’a frumoasă şi-o furai domnule, o luai pe cal şi o făceai muierea ta, era o dulceaţă. Da acum, pe cin’ să furi, uitaţi-vă în jur, pe cin’ să furi? Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până spre 20 de ani că ‘ceau că eşti copil, la 20 de ani îmbrăcai izmenele, te încingeai cu brâul şi plecai după fete. Le încântai din fluier. Nu mai, nu mai sunt rânduielile alea. Păi trăierai cu caii, vedeai cum se suceşte lanţul pe steajer, la urmă întorceai caii, rămânea jos grâul, aahh, ca aurul. Aveai stupi, oi, beai câte un putinei de lapte bătut, te ştergeai la gură cu mâtca, mâncai un geac de brânză, coceai floricele. Acum nici mălaiul nu mai e aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă şi face pe deasupra flori cu ligura dup’aia, la urmă îl băga în ţăst. Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea, că nu poţi. Bă, nici copii nu mai face calumea, să-ţi umple casa colo, să te simţi şi tu om. Una două îi lapădă, cică a râmnit la varză acră, n’a găsit la repezeală şi i-a lăpădat, ori că a râmnit la cireşe iarna şi de unde să ia şi s-a stârpit, bazaconii. Nu vrea să dea în greu, d’aia s-a împuţinat şi lumea. Înainte, când venea turcii p’aci, cine-i lua la palme, câte 10-12 sărea din câte un copac pe turc, că ne lăuda şi Mihai Viteazul „Daţi bă, băgai-aş în gududoi, să mai stea şi p’acasă”. Aa.. discută asta cu Maria Băli, uite că tocmai vine. Toată ziua prin mădăi, să vezi ce zice, că ea a stat toată viaţa cu fundul pe cămaşă şi degeaba, nici tabla ‘mulţirii nu o ştie: – Mărie, cât fac fă, 9 * 8, care e fă capitala Portugaliei? / – Însoarate mă Târzâule, nu mai lozii aci cu copiii că ai început să iei culoarea cerii / – Ia, păi găseşte-mi tu una care să-mi pupe mâna, să-mi placă şi care să-mi pupe mâna la comandă, că eu acu o iau. A, nădejdea aia vezi să nu te pupe moartea rece. Nea Mărin, al lui moşu Pătru, se apropia bine de 50 de ani, dar nu se hotăra să se însoare, toate femeile aveau câte un cusur, era poreclit Târziul, dar numai Maria Băli îndrăznea să îi spună în faţă. Deştept, iscoditor cunoştea bine, bine ce-a fost înainte pe la noi şi lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Şi după cum citise el în norii de la Cornul Caprii, nu, nu era d’a bună. Se întoarce lumea cu c***l în sus şi se scufundă pământul bă. Casa lor bătrână de moşneni domoli şi aşezaţi intra încet, încet în pământ.

randuieli – Versuri.pro

Marin Sorescu - Rânduieli

Tudor Gheorghe - Rânduieli