randuiala – Versuri.pro

Tudor Arghezi - Rânduiala

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

RÂNDUIALA.
Din vremile bătrâne, cinstit, copilăros,
Poporul, blând, primise pământul drept prinos.
Bogata moștenire l-a așteptat, muncită,
Să-i dea rodire nouă, -nsutită și -nmiită,
Și avuția zestrei spori îmbelșugată.
Dar iată că mâncăii șireți se și arată.
O ceată lenevită-n carîtă și caleașcă
Și strânsă cu limbuții de seama lor în gașcă
Au adunat mulțimea cu vorba lor frumoasă
Și-au colindat tărâmul întreg, din casă-n casă.
Purtau giubea cu blană, găitane și chenar
Și galbene mătănii, în mâini, de chihlimbar,
Că neavând de lucru și mătăsoși la piele,
Își învârteau șiragul și numărau mărgele.
-” Noi suntem de la Curte și înțelepți de casă,
Și voi sunteți poporul și gloata numeroasă.
Voi sunteți mulți, și carnea vă e bătătorită,
Noi suntem ce se cheamă, la carte, o elită.
Deși n-am pus spinarea și ceafă la povară,
Nici sarcina ce-o ducem nu este prea ușoară.
Și boul cară greul pământului, dar cum
Joian nu s-ar abate, nedus de om, din drum?
Cu hăis a ține stânga, și dreapta lui cu cea.
El merge cum poftește stăpânul, vrea-nu vrea.
Vedeți, se potrivește cumva despre puteri
De a mâna cireada de boi să fim boieri.
Ce uriașă vită
Și-atunci când e scopită!
Dar namilă cu coarne, tot rumegând în pace,
Noroc că n-are gustul de-a-mpunsul să se joace.
Că-ntr-astfel o schimbare-n deprinderea tăierii
Ar face bou boierul, și boii-ar fi boieri.
De-i vacă, cine trece o mulge de o vadră,
Ea rabdă, credincioasă la datină și vatră.
De-i bou îi vârî spinarea în jug, și boul trage,
Preamulțumit și gata aproape să se roage.
Doar taurii sfărâmă stânca; de vițel
Am luat măsuri să-l facem bleg, dulce și mișel.
Grămada asta mare, cuminte ca să fie
Purtată după voie, e ca o jucărie.
Că un crâmpei de minte cârmește o cireadă,
Cireada n-are vreme de gândul ei. Dovadă :
Mai multe mii de vite
Ascultă umilite
Și nu se-ntărită
De un geambaș cu bâtă.
Voi să munciți cu brațul, noi ne muncim cu mintea,
Și fie cât dovleacul, cât mazărea sau lintea
De mică, mintea duce popoarele nainte
Sau îndărăt. Atârnă. E minte și e minte.
Le duce cu porunca și voia ei de sus.
De-acolo unde capul, de peste om, e pus.
Noi suntem mintea, capul, gândirea, prin urmare,
Și voi preaprețioase, dar totuși mădulare.
Munciți, și fără grijă. Vi-s muncile cam grele,
Dar noi vă stăm alături, lungiți pe canapele.
Avem ori nu dreptate? Răspundeți la-ntrebare. – „.
Și-a cam codit răspunsul mulțimea, cât se pare.
Tudor Arghezi – VERSURI – 1980

Tudor Arghezi - Vestitorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mai spuse Vestitorul: -Lipsește rânduiala
Ca să pornească bine, se-ncepe-ntâi cu școală.
Cu toate că noi nu știm nici iscăli citeț,
Cultură, cum îi spuneam, la noi e-n mare preț.
Atâta doar, condeiul și gândul să nu sară
De marginea plăcută stăpânilor pe țară.
Că nu este nici cartea aceea, nici cultură,
De pildă, cum nu știi: te laudă, te-njură?
Cultură-adevărată e-atunci când orice zice
Și face stăpânirea e bine și ferice.
O bună rânduială, se vede, niciodată
N-ați zis că e și drumul obștesc la judecată,
Cu număr, cu ștampila citații și dosar.
Sunt fericit, în viața, de care n-ai habar,
Când ai trăit sălbatec, de capul tău, nedus
De mână, părintește, blajin sau luat pe sus
Noi v-arătăm anume,
Câte chemări și resturi avem, de sus, pe lume
Ce datorii ne-apasă și ce dregătorie,
Pe ranguri, ni se cade în noua-mpărăție,
Zic, deci, judecătorii de pace și de pâra:
În ce netrebnicie ei mintea nu și-o viră?
Lor sarcina de frunte
Le stă în puricarea măruntă-n amănunte
Cătându-le gâlceava celor ce ai să-nfrunți,
De nu se lasă-n voie, te duci și îl denunți.
Iei pildă de la lupul din fabulă și miel
Că-i tulbură pârâul, păscând mai jos de el,
Și vinovat ca moșul, strămoșul lui, pe-al tău
L-a clevetit odată și l-a vorbit de rău,
Sau poate, mai curând,
C-ar fi avut de gând.
Ascuns după perdele, vecinul pe-ndelete,
S-asculte cu urechea lipită de părete.
Cu-o șoaptă ea o cheie furișe, eu mă bag
Să dau nebănuite secrete în vileag.
E-o vină și aceea că-n timpuri fericite,
Găsești de trebuință vorbirea pe șoptite,
Cu-o șoaptă, ca o coastă străveche-n timpul nostru,
Și dezgropată-aiurea, poți întregi un monstru.
Că iese capu-n coadă sau altuia-i e coadă,
Nu supără pe nimeni, iei târgul cu grămadă,
Din toată întâmplarea înveți ce-i o pricină.
Desprinderea sporește și prinde rădăcină.
O viață fără pricini e-o viață ca de vită
Și nu poate să fie, ca oamenii, trăită.
Începe numai una și vezi că vin o sută:
Te dedulcești pe-ncetul, deprinderea-i făcută.
Aduci la judecată pe cine vrei, târâș,
Pârât, din pâră-n pâră, ajungi și tu pârâș,
Bărbatul pe nevastă, nevasta pe bărbat
Se scuipă-n priveliște, scuipând și-un avocat.
Părintele-și pârăște odrasla: nu te mire
Că s-a sculat odrasla, și ea, la moștenire.
Doi soți se plâng că socrul bogat e năuc:
Un procuror și-un medic îi vâră-n balamuc.
Până acum domnește prostescul obicei
Ca-mpricinații să se împace între ei.
Tot ei se-nfruntă, unii, și tot ei se și-mpacă.
Dreptatea-i pentru dânșii o glumă și o joacă?
O pricină se-mparte-n destoinicii mai multe:
Unii-s plătiți să-ntrebe, alții sunt puși s-asculte.
O pricină nu poate să-nceapă fără Cod,
Dosar, grefier, arhivă, refistru și aprod.
Un om în toată firea e greu de înțeles
Să n-aibă-n an o dată cu-ai lui nici-un proces,
Să poată cetățeanul să nu stea niciodată,
Cu viii sau cu morții, aduși, la judecată?
Să nu fie o dată măcar legal și-nchis?
Învață legea, frate, că vei avea de scris
Să nu-ți rămâie goală nici o hârtie albă.
De cum îți cade-n mână o foaie, fă-o jalbă.
Nici n-ai să simți că viața, cu pana care scrie,
Te-mbogățește, fraged, cu-o nouă meserie,
Căci orișicare tocmeală-i plătită cu dobânzi
Și, când pârăști pe semen, îl dră****ști și-l vinzi,
O țară chibzuită e-aceea care are
Mai multe temniți decât spitale și altare.
Pot să mai fie neamuri atât de păcătoase,
Să nu-și dea socoteală de noile foloase?
Treziți-vă-n lumina cea nouă: nu vedeți
Că viața, vi-i lipsită de mii de frumuseți?
Unul de-alături zise, că-l apucase milă:
-„Au dreptul, bieții oameni, să-nvețe cu de-a sila”.

Tudor Gheorghe - Rânduieli

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

La noi, muierea pupa mâna bărbatului până mai adineauri, zicea Marin al lui Pătru şi din dumneata nu-l scotea. Îi făcea 3-4 copii, dar nu, nu îndrăznea să îi zică tu, cele mai mândre, care se ambiţionau, nu îi ziceau nicişicum. Femeia are socotelile ei: ea să ţină de coadă cârpătorului, să ţină oala de mănuşă la foc, să stea ciucită la vatră şi să lase politica. D’asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni. Femeia, ce ştie femeia? Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată, să fie toate drepte, aşa, să tragi cu aţa, să te tragă să îţi puie ventuzele şi să nu îţi iasă din vorbă, că ce ştie ea? Înainte n’o prea vedeai la faţă că purta maramă, zăvârcă lungă colo, aaahh, abia îi sclipeau gleznele, da o ghiceai p’a frumoasă şi-o furai domnule, o luai pe cal şi o făceai muierea ta, era o dulceaţă. Da acum, pe cin’ să furi, uitaţi-vă în jur, pe cin’ să furi? Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până spre 20 de ani că ‘ceau că eşti copil, la 20 de ani îmbrăcai izmenele, te încingeai cu brâul şi plecai după fete. Le încântai din fluier. Nu mai, nu mai sunt rânduielile alea. Păi trăierai cu caii, vedeai cum se suceşte lanţul pe steajer, la urmă întorceai caii, rămânea jos grâul, aahh, ca aurul. Aveai stupi, oi, beai câte un putinei de lapte bătut, te ştergeai la gură cu mâtca, mâncai un geac de brânză, coceai floricele. Acum nici mălaiul nu mai e aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă şi face pe deasupra flori cu ligura dup’aia, la urmă îl băga în ţăst. Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea, că nu poţi. Bă, nici copii nu mai face calumea, să-ţi umple casa colo, să te simţi şi tu om. Una două îi lapădă, cică a râmnit la varză acră, n’a găsit la repezeală şi i-a lăpădat, ori că a râmnit la cireşe iarna şi de unde să ia şi s-a stârpit, bazaconii. Nu vrea să dea în greu, d’aia s-a împuţinat şi lumea. Înainte, când venea turcii p’aci, cine-i lua la palme, câte 10-12 sărea din câte un copac pe turc, că ne lăuda şi Mihai Viteazul „Daţi bă, băgai-aş în gududoi, să mai stea şi p’acasă”. Aa.. discută asta cu Maria Băli, uite că tocmai vine. Toată ziua prin mădăi, să vezi ce zice, că ea a stat toată viaţa cu fundul pe cămaşă şi degeaba, nici tabla ‘mulţirii nu o ştie: – Mărie, cât fac fă, 9 * 8, care e fă capitala Portugaliei? / – Însoarate mă Târzâule, nu mai lozii aci cu copiii că ai început să iei culoarea cerii / – Ia, păi găseşte-mi tu una care să-mi pupe mâna, să-mi placă şi care să-mi pupe mâna la comandă, că eu acu o iau. A, nădejdea aia vezi să nu te pupe moartea rece. Nea Mărin, al lui moşu Pătru, se apropia bine de 50 de ani, dar nu se hotăra să se însoare, toate femeile aveau câte un cusur, era poreclit Târziul, dar numai Maria Băli îndrăznea să îi spună în faţă. Deştept, iscoditor cunoştea bine, bine ce-a fost înainte pe la noi şi lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Şi după cum citise el în norii de la Cornul Caprii, nu, nu era d’a bună. Se întoarce lumea cu c***l în sus şi se scufundă pământul bă. Casa lor bătrână de moşneni domoli şi aşezaţi intra încet, încet în pământ.