Stefan Augustin Doinaş - Psalmul LXXIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Sunt prada unei boli ce nu mă lasă
nici să trăiesc şi nici să mor. Cu-o sfântă
aprindere, potrivnic-amoroasă,
cu duhul Tău mă iau mereu la trântă.
Te voi învinge? Bucuria unei
izbânzi m-ar arunca în disperare:
sunt ca un pin pe marginea lagunei
cu rădăcina-n luturi mult prea rare.
Ai să mă birui? N-o să mă condamne
triumful Tău netulburat, căci ora
judeţului va bate-n mine, Doamne,
cu limba moartă vine tuturora ….
Osânda noastră, cea din haos dată,
e să pierim sau să-nviem de-odată.

Traian Dorz - Isuse, Cântecele Mele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Isuse, cântecele mele
sunt psalmi duioși crescuți din plâns
și-s boabe de mărgean din funduri
de adâncimi de dor nestins.
Ți le-am cules din noaptea jertfei
și din viața mea le-am rupt
ca să le-aduc la poala Crucii
Acelui pentru care lupt.
Cu dulcele izvor de lacrimi
ale iubirii le-am udat
când din condei și când din suflet
Eu rând pe rând le-am revărsat.
Dar cu atâta drag, Isuse,
azi la picioare Ți le-așez
când Tu-mi ești singura Iubire
și Dor de care însetez.
O, împlinește-mi-le toate
și fă să lase-n câți le-ai dus
lumina, dragostea și pacea
și mântuirea Ta, Isus.

Lucian Blaga - Psalmul 151

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ai fost cândva, prin primăveri,
prin ierni, prin toamne,
Al semințiilor și-al regelui David erai.
Ai fost cândva,
dar unde ești acum?
Te-ntreb, căci s-ar putea
să fii trecutul, Doamne.
Unde-i căzut din lume rupt,
tu care câteodat’
te alegeai și-n fața mea ca soarele din mare, –
tu care-ai fost cândva și-al meu, prin toate?
În golul ce-l lași căzând, ceva mă doare,
Aducere-aminte tu, puternică și mare.
Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte.
Te simt
duminecă și toată săptămâna
cum ciungul simte o durere-n mâna
pe care n-o mai are.

Tudor Arghezi - Psalmistul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ce-mi mai lipsește mie să știu că nu mă mint?
Să cred ce spune cartea cu scoarțe de argint?
Amestecat cu ceață și tăvălit în stele,
Să cred că viața trece și dincolo de ele?
Să mi se pară clipa de azi nemărginită,
Ostrov pierdut, cu luntrea legată de-o răchită
Încovoiată-n soare și adormită-n undă?
Să cred că nu se-neacă și-n veci nu se scufundă,
Și că din țărm, plutită pe-o dâră de lumină,
Ar duce pân’ la tine, într-o insulă vecină?
Ca un sobor de îngeri m-ar aștepta, din lume,
Să-mi ia din luntre vâsla și-n stuf să mi-o îndrume?
Eu, ridicat în luntrea tăcerii, în picioare,
Smerit, plecat din umeri și piept, la cingătoare
Cu cheile de-acasă, cu cheia de la poartă,
Ți le voi da în grijă, mâhnit, cu mâna moartă.
Tu poate-ai să te tulburi de cei rămași. Atunci
Trimite-le arhangheli cu aripile lungi.
Ivirea lor pe prispă, și șoapta lor adâncă
Să-i facă să tresară, uitând să mai mă plângă.
Copiii, duși pe gânduri tăcute, nu-nțeleg
Cum piere de odată un veac de om, întreg.
Ai grijă mai cu seamă, strămoșule, de față.
Mi-e frică ce se face, pe lume, fără tată.
Simțirea-i prea gingașe și fragedă, de floare,
Mă urmărește-n taină și noaptea, și mă doare.
Tu nu știi, cred, ce viață trăim în neamul meu,
Îndrăgostiți în toate și-mbrățișați mereu.
Pe maica lor frumoasă, copilă și cuminte,
Sânt șapte vârste pline de-atunci, mai ții tu minte?
Am luat-o-n câmp de mână și i-am șoptit ceva:
– Copilă, nenuntită, n-ai vrea să fii a mea?
Ea mi-a răspuns, în trestii, dând ziua într-apus:
– Dacă mă iei cu tine.
Am luat-o și ne-am dus
Ce va simți fecioara de-atunci, de-odinioară,
Că voia ta, aceeași, unește și omoară?
Mă ispitești cu visuri, miresme și mărgele,
Dar zdruncini temelia încredințării mele.
Eu, totuși, sluga veche a Domnului rămân,
Că nu pot pribegie să-ndur fără stăpân,
Și zic, la urma urmei, că domnilor bogați
Le stă să nu le pese de robi și de argați.
De-o viață, nepăsarea ți-o rabd robind aici,
Înghemuit în suflet și-n spini, ca un arici.
Îngerii tăi să vadă de staul, cum se cere,
Să câte să nu scadă nici apa din ciubere.
Să mai vegheze pomii livezii pân’ s-or coace,
Și să păzească drumul de pe la tine-ncoace.
Și, poate, mi-ar aduce, din când în când, și-o știre
De la ai mei, de-acasă, latine-n mânăstire..
Îți dau și-o însemnare de capre și de câini,
Unii fătați de-o vară, și alții mai bătrâni.
M-așteaptă-n poarta mică, din fund. Cu înțelepte
Povețe, fă-i să plece, să nu mă mai aștepte.
Că, Doamne, vezi, și cele numite dobitoace
Sunt suflete, silite de trup să se dezbrace.
Mângâie-i cu îndemnuri blajine, că, vezi bine,
Ei îmi știau și pasul, și ascultau de mine.
Când îi trezea năluca de prin ograda noastră,
Veneau, pe întuneric, la mine, la fereastră,
Îți las în grijă bună pe iedul, mai ales,
Cel sprâncenat și-n frunte cu cârlionțul des.
Și dacă mi-ai da voie, ți-aș face și-altă rugă:
Să-l lași să te apuce de deget, să ți-l sugă
Când îi frământ aluatul de lapte cu tărâțe
Ia mâinile, -n copaie, drept ugere cu țâțe.
Mai am și-un cățelandru, pui fraged și dulău.
Să-l lași să-ți ia papucii și fă-l cățelul tău.
Mai e și zvăpăiatul pisoi, după cățel,
Dă-i ciucurele bărbii și joacă-te cu el.
Îmi mai lipsește, poate, o fărâmă de scânteie
Să mai mi-aprindă viața-n vârtej de curcubeie.
Să nu mă mai știu vitreg în marea ta vecie,
Străin și singuratec, pe stânci, când va să vie
Sorocul, când și zărea și timpul se-ntrerup,
Bătut de viscol negru, ca fiara frântă-n trup,
Înspăimântat în haos să-l văd cum se destramă,
Cusut cu fir și umbre și flori, ca o năframă.
M-adun într-o nădejde; de-abia că se-nfiripă,
Și clipa-mi și ucide nădejdile de-o clipă.
Mi-ai dat pe negrăite, de ce, nu știu, un har
Pe jumătate dulce, însă mai mult amar,
Căci drojdia din fundul potirului ales
Dă cuminecăturii otrava cel mai des.
Și vinul de deasupra, de aur, când mi-e sete,
N-ajunge niciodată cu nimbul să mă-mbete.
A-toate-frământarea răgazuri nu-mi mai lasă,
Din stea în stea mă duce orb, ca din casă-n casă.
Cerșesc la uși odihnă, pe unde și neunde,
Și, la bătaia nopții, nici-una nu răspunde.
Pe ulițele-albastre, din cerurile tale,
Sânt mii și mii de sate și târguri, toate goale,
Cătunele deșarte-n cerdac au, fiecare,
O candelă-n opaiț și-un muc de lumânare.
Isus mi se-arătase la lună, prin livezi.
Parc-ar fi spus în șoaptă: Nu cerceta, ci crede.
Să fi fost el, sau zvonul stârnit de prin Scripturi,
Rătăcitor prin noapte, prin vii, prin arături,
Ca broaștele țestoase, sobolii și zefirii.
Prins între-nchipuire și unda nălucirii
Nu mă-ncumet răspunsuri să caut, și m-ascund
De ochiul cu scânteie de cremene, rotund.
Dar sufletul se roagă-n genunchi pe piatra goală:
«Mai scapă-mă, Părinte, măcar de îndoială».
Te-am dus de-a lungul vremii, în mine, ca un semn,
Și, far-a te cunoaște, mi-ai fost imbold și-ndemn.
Mi-ai pus neșters și mirul sfințirilor pe frunte,
Și toate ale tale, menite să mă-nfrunte,
Au fost ca niște slove cuprinse-n umbră mare
De veșnicii rostite în câte-o scăpărare,
Izvoarele și stânca, pădurea, umbra, vântul.
Al tău e și cuvântul închis, ca și pământul.
Și în furtuni și viscol, ca și-n tăcerea sfântă,
Se-aude vocea lumii că blestemă și cântă.
Dar semnele, doar semne, răzlețe și-adunate,
Nu mai mi-ajung, părute și nici adevărate.
Vreau tâlcul plin să-l capăt și rostul lor întreg
Să-l pipăi dintr-odată, să pot să-l și dezleg.
Nu lacăte-ncuiate, zăvoare și crâmpeie
Cu mii de chei știrbite, și fără nici-o cheie.
Să număr codrii-n piscuri și nuferii din baltă.
Mi-a ostenit răbdarea din stepa ceastalaltă,
Că nici numărătoarea n-o mai pricep, în șir,
Între statui și candeli și sfincsi de cimitir.
Luceafărul spusese: «Răsar, în loc să scapăt,
Și-mi deapăn zilnic firul, luat zilnic de la capăt».
Mă-mbraci în strălucite odăjdii și veștminte
Și mă-ncununi cu lauri. La ce folos, Părinte?
Cine mi-a spus că omul e înălțat și mare
Pentru că știe singur dintre făpturi că moare?
Că-i trestie plăpândă, cu trestia de-o fire,
Hirotonit, el singur, cu harul de gândire?
Ce nu află maimuță, din spusă nimănui,
Ar fi o-ndreptățire și o noblețe-a lui.
Fantomă trecătoare, el ar fi fost să fie
Dumnezeiască lumii sublimă mărturie.
Atâta avuție ascunzi, și-ntre comori
O socotești deșartă pentru că știi că mori?
S-a prăbușit vecia. Pe marginile gropii,
În bâlciul de morminte, rămân să plângă plopii.

Ady Endre - Psalmii De I-Am Învățat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Psalmii de i-am învățat,
Îndelung de ne-am rugat,
Lepădăm,
Și uităm, uitării dăm.
De-am iubit cereasca pară,
Focul Soarelui de vară,
Lepădăm,
Și uităm, uitării dăm.
De-am avut și vin pe masă,
Mamă, dragoste, mireasă,
Lepădăm,
Și uităm, uitării dăm.
De ne-a dus vânt van prin lume,
Dacă-am prins și vremi mai bune,
Lepădăm,
Și uităm, uitării dăm.
De-am avut și zile sfinte,
Grijă, voie, suflet, minte,
Lepădăm,
Și uităm, uitării dăm.

Alexandru Macedonski - Psalmi Moderni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Iertare! Sunt ca orice om:
M-am îndoit de-a ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare atom.
Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toți se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit
Sunt om ca orice om – iertare.

Alexandru Macedonski - Psalmi Moderni IX

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

N-am în ceruri nici o stea,
Soarta mea e soarta rea,
Am pierdut orice credință
Înecată-n suferință,
Am pierdut orice putere
Nimicită de durere;
Însă viața nu-mi blestem
Și nici moartea nu mi-o chem;
Fără scop trăiesc în lume:
Nu mai sunt decât un nume,
Nu mai plâng, nici nu mai gem,
Iar cuprins de griji amare,
Nu mai sunt decât răbdare.
N-am în ceruri nici o stea.

psalmi – Versuri.pro

Stefan Augustin Doinaş - Psalmul LXXIII

Traian Dorz - Isuse, Cântecele Mele

Lucian Blaga - Psalmul 151

Tudor Arghezi - Psalmistul

Ady Endre - Psalmii De I-Am Învățat

Alexandru Macedonski - Psalmi Moderni

Alexandru Macedonski - Psalmi Moderni IX