poveste populara – Versuri.pro

Martolea - Nouă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Și-a luat-o pe cale,
Pe cărare.
Când a fost la miez de miez de cale,
L-au întâlnit,
L-au întâmpinat,
Nouă urcoi, nouă urcoaie,
Nouă moroi, nouă moroaie,
Nouă strigoi, nouă strigoaie,
Nouă diavoli, nouă diavoloaie,
Nouă lei, nouă leoaice,
Nouă pocitori, nouă pocitoare,
Nouă ursitori, nouă ursitoare,
Nouă făcători, nouă făcătoare,
Nouă mârâtori, nouă mârâtoare,
Nouă mâncători, nouă mâncătoare,
Nouă zâni
De la nouă stâni,
Nouă vânturi de vânt
De pe pământ.
Toate s-au strâns și s-au adunat,
Și pe pat de moarte l-au lăsat.

Mihai Eminescu - Borta Vântului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Era un om sărac – sărac, și-avea o mulțime de copii. Acu era-n vremea foametii și el a muncit v-o săptămână pe un căuș de grăunțe. Acu s-a dus la râșniță cu dânsele. După ce le-o râșnit, a ieșit afară cu căușul cu făină și s-a pornit o furtună mare și i-a luat toată făina din căuș.
Da’ el strașnic s-o mâniat. „Nu mă las eu așa cu una cu două”, și face un șumuiag de paie și pornește.
Îl întreabă un om:.
— Unde te duci, cumătre?.
— Mă duc s’astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuș.
— Da unde-i nimeri-o?.
— Unde-a fi acolo mă duc.
Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu și sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci).
— Unde te duci omule?.
— Mă duc s’astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuș.
Da D-zeu i-o zis așa:.
— Omule, nu te mai duce. Na-ți o nucă.. da pân a casă să nu zici: „nucă, deschide-te”.
Întorcându-se el înnapoi, a-nnoptat ș-a ajuns la un om și s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.
— De unde vii bade? Întreabă omul cela.
— Mă duceam s’astup borta vântului ș-am întâlnit un nebun pe drum și mi-o dat o nucă și-a zis să nu zic pân’ acasă „nucă, deschide-te”. Ce-a mai fi și asta?.
Femeea omului vicleană. Ia o nucă ‘n mână și zice:.
— Ia să-ți văd nuca.
Îi schimbă nuca omului. Și pe urmă se duce ‘ntr-un ocol și zice: „nucă deschide-te”.
Dac-o zis — atâte vite ce-o ieșit, oi, cai, hei, o bogăție ‘ntreagă. Știi mata, putere dumnezeiască!.
Se duce a doua zi acasă „Nucă deschide-te”. Nuca, de unde să se deschidă.
— Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt și moșneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s’astup borta vântului și să bat pe moșneag de ce m-o viclenit.
Ajunge iar pe Dumnezeu.
Da D-zeu, știi, putere dumnezeiască, acu era altfel la față.. nu l-o cunoscut.
— Unde te duci, bade?.
— S’astup borta vântului și să ucid moșneagul, la ce m-o viclenit.
— Na-ți, bade, un măgar. Da să nu zici pân’ acasă: „măgar baligă-te.”.
— N-oi zice.
Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează și-i dă vin să bee, și omul s-o chefăluit și-a adormit pe laiță. Da erau niște țigani cu șatra acolo ș-avea măgar și omul s-o dus ș-o cumpărat ș-a schimbat măgarul.
Omul a doua zi se scoală, ia măgarul și se duce acasă și-i zice: „măgar, fa bani!”.
Măgarul, de unde? El apuc’ un druc și ‘ncepe a dişăla măgarul.
— Acu nu-l mai iert eu!.
Se pornește să ‘ntâlnească pe moșneag și s’astupe borta vântului. Întâlnește pe D-zeu.
— Na-ți bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: „cârje ‘ncârjește-te”.
Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat și mai strașnic ospăț și s-a sfătuit că dac’ or vede ce-a mai da și cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu prepue că el i-o luat. Acu zice omul femeii:.
— Măi, femee, noi hai cu cârja ‘n zămnic (beciu) și să ‘nchidem ușa ș-a să zicem: „cârjă’ncârjește-te”.
Se vâră. Cârja unde ‘ncepe a bate ș-a sdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau uciși ca merele.
— Bade ți-om da și măgar și nuca, numa mă rog, scoate-ne.
Acu omul i-o lăsat de i-o bătut și mai bine. A luat măgarul, cârja și nuca și s-o pornit acasă.
Așa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la ‘mpăratul. Atâția bani avea el, de-o semănat ș-o crescut grâu de aur. Acu ‘mpăratul a auzit că are un lan de aur ș-o trimis doi sufragii să-i dee sămânță, să semene și-mpăratul.
— Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face.
Împăratul când a auzit așa, strașnic s-o mâniat ș-o gătit oștire, să se ducă cu răsboi asupra lui.
Împăratul era frunte, știi, mai mare. Ș-a venit pân la ușa lui ș-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leșeşti. El pune cârja sub suman și ese afară. Acu ‘mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost rușine singur lui să se ducă el numa cu unul să se lupte. A zis:.
— Omule, arată-ți tu întâi puterea.
— Bine, măi împărate.”Cârje’ncârjește-te”, la tot soldatul câte două și la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia).
O nebunit și pe soldați și pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ș-o rămas pace ș-o trăit bine.
Să dea D-zeu să trăiască și copiii mei așa.

Daniel Vişan-Dimitriu - Pădurea Moartă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Era o pădure în care, demult
ceva s-a-ntâmplat, căci pustiul din ea
– îmi spune legenda ce astăzi ascult –
pe nimeni nu lasă acolo să stea.
Sătenii se-nchină și fac un ocol,
cu ochii-n pământ și privind speriați
copacii pădurii cu sufletul gol,
ce par că sunt paznici pe veci blestemați.
Era o fătucă, născută aici,
frumoasă cum n-a mai fost alta de-atunci,
crescută în casă din lemn și chirpici
cu horn, cu șindrilă, și plină de prunci.
A vrut-o stăpânul, dar n-a reușit,
căci vechea pădure i-a dat adăpost,
iar el, un blestem peste ea a rostit
și mulți au murit căutând făr’ de rost.
Se spune c-adesea la margine-apar
o fată și-un tânăr ce-aleargă grăbit,
privesc înspre sat, se întorc și dispar
în umbrele nopții, spre-un loc tăinuit.
Apoi se ivesc de prin cețuri, duium,
oștenii în zale bătând vechiul drum,
armată de oase ce piere în fum
și toată pădurea-i plouată cu scrum.

Regina - Eram Tânăr cu Speranțe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eram tânăr cu speranțe
Și aveam 20 de ani,
Și-am iubit o copilita
De vre-o 15-16 ani.
16 ani și doi ochi negri,
I-am văzut acum 3 ani
La un colț de stradă îngustă
Doi golani o sărutau.
16 ani și doi ochi negri,
I-am văzut acum 5 ani
Într-o sală de spectacol
Pe brațe de căpitan.
16 ani și doi ochi negri,
I-am văzut acum 8 ani
În spitalul Colentina
Doctorii o operau.
Doi la cap, doi la picioare
Doi o întrebau ce-o doare,
Striga doctorul cel mare
Aprinde-ți o lumânare.
Lumânarea se aprinse,
Viața fetiței s-a stinse
Lumânarea s-a aprins
Viața fetiței s-a stins.
Deschide-te cimitire,
Că intră o floare-n tine
Ea nu intră să-nflorească
Ea intră să putrezească.
Vezi fetițo ce fac banii,
Dragostea cu toți golanii
Vezi fetițo ce fac leii,
Dragostea cu derbedeii.
La o margine de sat,
Să vă spun ce s-a întâmplat
E o poveste dureroasă
Dar și foarte bucuroasă.
Doi copii s-au întâlnit,
Și nu s-au mai despărțit
Când s-au dus la logodit
Părinții nu i-au primit.
Când s-au dus la cununat,
Părinții nu i-au lăsat
Ei de mână s-au luat
Și spre mare au plecat.
Părinții când au aflat,
În spre mare au plecat,
Când acolo au ajuns
Amândoi s-au pus pe plâns.
Marinare, marinare..
Scoate-mi copii din mare
Îți voi da sute și mii
Dacă-mi scoți copii vii.
Marinare, oameni toți
Că mi-ați scos copii morți
Pe mormântul la băiat
Au plantat un pui de brad.
Pe mormântul la fetiță
Au plantat un pui de viță
În timp ce bradul creștea
Vița îl înconjura.
Și când oamenii treceau,
Tot acolo se opreau
Luau din viță și gustau
Pe părinți îi blestemau.
Blestemați să fiți părinți,
Că ați omorât doi iubiți
La o margine de sat,
Să vă spun ce s-a întâmplat.
Doi copii s-au întâlnit,
Și împreună au murit
Da-le Doamne și trăznește
Pe cei care desparte.
O iubire adevărată
Dintre un băiat și o fată.

George Coșbuc - Muntele Rătezat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Muntele și-acum ascunde
Între nouri fruntea lui;
Trăsnet când prin stânci pătrunde
Dintre stânci și-acum răspunde
Vulturu-ngrijat de pui.
Fiarele și-acum își cată
Sus prin codri adăpost,
Turme când pe culmi s-arată –
Însă vârful-i niciodată
N-o să fie cum a fost!.
Că pe culmi, atunci, pe creste,
Uriași trăiau cumpliți,
Cu copii și cu neveste.
Noi știm numai din poveste,
Că-s acum de mult periți.
Ici, pe-un munte, câte unul,
Altu colo-n pisc era:
Când vorbea, urla ca tunul;
Când fugea pe culmi nebunul,
Supt el locul tremura.
Noi le știm, românii, toate,
Că trăiam și-atunci pe-aici.
N-aveam grija lor, nepoate:
Le păream prin vale poate
Niște biete de furnici.
Și trecură vremi, trecură,
Uriașii puțintei
Tot mai repede scăzură.
Cei din urmă cari văzură
Sfântul cer, îi știm pe trei.
Un flăcău și două fete:
Nimeni altu-n lung și-n lat.
Ele-umblau nemângâiate
Și-ntre ele-o ceartă dete,
Cui să-i fie el bărbat?.
Prețul fu, ca-n vremi trecute,
O cetate-n munți la nori:
Care-o va clădi mai iute.
Deci clădiră pe-ntrecute
Mânioasele surori.
Dar în dimineața-n care
Cea mai tânără-și avea
Gata turnul ei cel mare,
Cealaltă-n supărare,
De pe-alt munte cum privea,.
Fier de plug luând în mână
Azvârli spre turn cu el,
Și-a izbit așa păgână
Zidul cel de-o săptămână,
Retezându-l așa fel.
Că și culme și cetate,
Cu flăcău și fată-n zbor,
Toate fost-au spulberate
Și prin văi întunecate
S-a nălțat mormanul lor.
Ea, cea singură-n viață,
Hohotind porni acu
Și-a perit pe culmi prin ceață.
Dintr-această dimineață
N-o știm ce se mai făcu.
Noi, românii, știm aceste,
Că pe-aici ne-avurăm rost
Când trăiau capcâni pe creste:
Multe știm, că multă este
Vremea de când știm ce-a fost.
Vezi pe-un deal acolo satul?
Dealu-ntreg e un mormânt:
Piscul ras din Rătezatul.
Moarta fată și-ngropatul
Uriaș acolo sunt.

Veta Biriş - O Fată de Om Sărac

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Foicică, foi de mac,
O fată de om sărac
S-o dus după om bogat
Pentru c-ăsta i-o fost drag.
O zi, două trece-așa,
Dar încep a o mustra
Ba că zestre n-o adus,
Ba că l-o făcut de râs.
– Bărbate, sufletul meu,
Nu mă mustra așa rău,
C-o veni târgul la Greci
Și mi-i da cu mare preț.
Au luat târgul de-a lungul,
Șetrele cu de-a măruntul.
– Bună ziua, voinicele!
De vândut ți-i nevasta?.
– De vândut mi-i ziua-asta,
Dară ție nu ți-oi da,
Că ți-i groasă mustața
Și îi mânca viața.
Mai încol’ s-au întâlnit
C-un fecior înalt, voinic.
– De vândut ți-i nevasta?
– De vândut îi ziua-asta.
N-o vând pentru că-i rea,
O vând că mama n-o vrea.
– Spune-mi atunci cum o dai
Ca necaz să nu mai ai.
– Prețu-i treizeci gălbenuți
Și pe-atâția bani mărunți.
Ei cu toții s-or luat
Și-n făgădău or intrat.
După ce s-or ospătat
Cel voinic o întrebat:
– A cui ești tu, mândruliță,
Oare nu suntem de-o viță?.
– Eu-s fata săracului
Din fundul Făgetului.
Voinicul cum auzea
La față se-mbujora.
– Dragă, Ilincuța mea,
Tu ești chiar soruța mea,
Și eu-s al săracului
Din fundul Făgetului.
Pe nevast-o-mbrățișa
Și acasă ei plecau.