poveste persana – Versuri.pro

Firdousi - 43 Geamșid Eblis Se Înfățișa Ca Bucătar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Se schimbă-ntr-un mândru tânăr, având darul de-a grăi,
ager fiind el la minte şi la trup neprihănit.
Se infățișă naintea lui Zohhak şi ii rosti
vorbe dulci, cuviincioase: „Fie să-i plac şahului!
Sunt un bucătar de seamă şi-s curat: mărgăritar”.
Şahul l-ascultă primindu-l bucuros şi-i arătă
locul la bucătărie, şi-apoi chei de la cămări
îi dădu măritul stolnic. Nu erau pe-atunci mâncări
felurite, fiindcă lumea carne încă nu mânca,
ci din câte dă țărâna — cu legume se hrănea.
Ahriman cu-ntunecate şi drăceşti precugetări,
hotărî să taie vite. Pe Zohhak şi-l va hrăni
tot cu cărnuri, zeci de soiuri; pe-ndelete-i va găti
păsări şi-apoi dobitoace. Pentru a-i sădi curaj,
tot cu sânge-o să-l hrănească, ghiftuindu-l ca pe-un leu;
rob, el i se va supune şi, la cel mai mic cuvânt,
inima pleca-va-şi roabă la porunca lui Zohhak.
Începu să-i dea la masă numai gălbenuşuri moi,
ce-l făcură-n scurtă vreme, zdravăn, rumen şi vioi;
şahul îmbuibat ferice-i mulţumi lui Ahriman
pentru cele desfătate. Zise cel înşelător:
„Fie-n veci ca şahinşahul să-şi înalţe fruntea sus,
şi în veci de veci trăiască! Mîine îi voi pregăti
o mâncare mai gustoasă”. Şi se duse cugetând
toată noaptea ce bucate minunate-i va găti
pentru-a doua zi.. Cupola cerului de peruzea,
când aduse-n lume roşul său rubin, bucătări
feluri noi de potârniche şi de argintiu fazan;
i le-aduse, şi-a nădejde, inima-i bătea voios.
Şahu-Arabiei purcese a înfuleca fripturi,
orb lăsându-şi spre prăpaste duhu-n mâna lui Eblis,
care, -a treia zi, -i gătise miel şi păsări la un loc.
Ziua-a patra, pentru masă, născocise un alt fel:
fierse spată de mânzată în balsam de trandafiri,
mosc, şofran şi vin vechi. Şahul după ce se ospătă,
de priceperea acestui ins mirându-se, -i grăi:
„Om bun, orişice dorinţă ai, pe loc ţi-o-ndeplinesc!
” Bucătarul îi răspunse: „O, luminăţia-ta,
fie ca în veci, puternic, să trăieşti, şi mulţumit
Inima-mi de tine-i plină, şi o clipă să te văd,
e dorinţa mea fierbinte Şahului atât îi cer,
deşi cinstea o să fie decît mine mai presus:
dacă vrea să-mi deie voie, buze, ochi şi chip să-mi pun
în sărut, pe ai săi umeri ” Zohhak vorba-i auzind
şi nebănuind nimica din drăcescu-i, tainic ţel:
„Fie! Ti-mplinesc dorinţa! Poate astfel, cât de cât,
numele tău creşte-n cinste”. Şahul îi îngădui,
ca şi cum i-ar fi prieten, să-i sărute umerii.
Ahriman dădu sărutul, şi se mistui-n pămînt;
nimeni n-a văzut vreodată ceva mai uluitor!
Se iviră doi şerpi negri din umerii lui Zohhak,
care-ncremeni, şi leacuri pretutindeni căută;
pân’ la urmă (ce să facă?) de pe umeri şi-i tăie
(dar pe drept cuvânt te miră) odrăsliră iar la loc,
negrii şerpi ca două ramuri odrăslind din trunchi de şah
Vraci şi doftori se-adunară şi-i dădură, rând pe rând,
sfaturi, multe-i descântară, nimeni nu i-a dat de leac.
Dar, viclean, Eblis de-ndată dinaintea lui Zohhak
se-arătă în chip de doftor şi îi zise: „Nu-i nimic
de făcut. Mai bine şerpii nu-i tăia şi lasă-ţi-i
cât avea-vor avea viață-n-trânșii. Zilnic să le pregăteşti
hrană bună, s-o mănînce până se vor potoli;
doar acesta-ţi este leacul, singurul şi cu folos.
Nu le da lor de mâncare decât creieri omeneşti,
poate că hrănindu-i astfel, hrana îi va omori”.
Care i-a fost, oare, gândul căpeteniei divilor
în această-nvălmăşeală..? Ce urzea prin ăst îndemn,
decât tăinuitul mijloc lumea de-a o-mpuţina?.

Firdousi - 99 (105) Kei Kavus Întoarcerea Lui Rostam În Zabulistan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Oastea merse dinaintea negrului coșciug; cei mari
pulbere își presărară-n creștet și scurtară-apoi
cozile la telegarii negri și de soi arab;
tâmpine duruitoare și lungi trâmbițe de bronz
sparseră în mii de țândări. Când Destan, fiul lui Sam,
dădu ochii cu sicriul, de pe cal descălecă
lăsând frâiele-i de aur. Rostam naintă pe jos,
cu veșmintele în zdrențe, inima-n fâșii și ea.
Bravii descătărămară cingătorile, plecând
frunțile până-n țărână-n fața negrului coșciug;
de pe spatele cămilei l-așezară pe pământ.
Vai de-acest viteaz! Sub ochii lui Destan, feciorul său,
Rostam, ridicând capacul ce fusese-n cuie prins,
cuie de-aur, înflorate, zise: „Iată-l pe viteaz!
După ce a stat călare pe-arcuitul curcubeu,
doarme în nemernicia ăstui prea îngust coșciug!”
Destan lacrimi mari de sânge revărsă din ochii-adânci,
rugi-nălțând, în zbuciumarea-i, spre Cel care-i călăuz.
Rostam zise: „O, vestitul meu fecior! Acum ești mort,
și-am rămas întru mâhnire și durere să mă zbat.”
Zal îi zise: „De mirare-i că Sohrab a prins în mâini
greul buzdugan! Vezi bine, printre marii luptători
de minune-a fost, și-o mamă n-o mai naște fiu ca el.”
Zise, și-ochi și gene-n sânge se muiară lăcrimând;
nu-ncetă să povestească de nepotul său, Sohrab.
Rostam năvăli-n palatu-i strigăte scoțând prelungi,
și lăsă coșciugul negru dinaintea lui. Și când
Rudabe văzu sicriul lui Sohrab, și pe Rostam
pe obraji c-un râu de sânge, zise: „Mândrule viteaz,
saltă-ți pentru-o clipă fruntea de pe-acest coșciug!” și-atunci începu să se jelească și din piept să scoată-adânci
gemete și lungi suspine: „O, fecior de pahlivan
care te-ai luptat cu leii biruindu-i; o, nicicând
nu se va mai naște-n lume un viteaz precum ai fost!
De-acum mumei tale taine nu-i vei mai destăinui;
nu-i vei spune ce-ți aduse vremea-n care năzuiai
ah! atâta fericire! Oh! ce tânăr ai intrat
în lăcașul nopții negre, printre cei fără noroc.
Nu-i vei spune ce ursită taică-tău ți-a pregătit
crâncen spintecându-ți pieptul!” Bocetele ei prelungi
din palat se-nvolburară către cer, până-n Saturn,
cine-o auzi, în lacrimi izbucni și-n plâns amar.
Rudabe apăi se trase în cămările-i, și-afund
coborî-n mâhnire, -n jale, inima în chin amar
se zbătea, obrajii palizi. Când și-acestea le văzu,
plânse în amărăciunea inimii Rostam, din ochi
revărsând șuvoi de sânge ce-i ajunse și pe piept;
de te-ai fi-ntrebat tu însuți dacă n-a venit cumva
Ziua Judecății fiindcă bucuria-a părăsit
inimile tuturora. și din nou, Rostam coșciugul
leului Sohrab — l-aduse dinaintea celor mari;
smulse cuie și capacu-l ridică, și pentru Zal
și cei mari săltă și giulgiul arătându-și fiul mort.
Ai fi zis că bolta-albastră stelele și-a năruit,
iar femeile, bărbații, tineri și bătrâni, cu toți
tremurară; palizi-ceară, haine-n zdrențe fluturând,
cu îndurerate inimi, tăvălindu-și fruntea-n colb.
Tot seraiul se schimbase într-un uriaș coșciug,
de când leul și-așternuse între scânduri patul său.
Brațe de-i vedea, picioare, ar fi zis oricine-atunci
că e însuși străbunicul Sam de luptă obosit
și-adormit. Brocartul galben iar i-l puse tatăl său,
și bătu capacu-n cuie prea îngustului sicriu:
„De i-aș face criptă de-aur, de i-aș umple ăst coșciug
cu mosc negru, după moarte-mi, toate jefui-le-vor,
și de-aceea nu-mi rămâne altceva deenfăptuit.”
Îi clădi atunci boltită criptă semănând leit
cu copita uriașă-a unui falnic armăsar.
Notă explicativă :
Giulgiul era din „brocart țesut din fire și flori de aur”.
Nu se poate preciza dacă este vorba de un al doilea sicriu, sau rapsodul, pentru a întări atmosfera de jale, aduce din nou
imaginea coșciugului cioplit „din trunchiuri groase de aloe”.
Ochii lumii-ntregi orbiră de-atât vaiet, de-atât plâns!
Și-i ciopli din trunchiuri groase de aloe un coșciug
și-l bătu în cuie de-aur. Lumea-ntreagă clocoti
auzind că pahlivanul își ucise propriu-i fiu;
lumea-ntreagă fu mâhnită, și-oricui i se povesti,
căzu pradă întristării. Trecu vremea și Rostam
nu simți vreo bucurie în adâncul inimii.
Pân’ la urmă: împăcarea, căci văzu că pe alt drum
nu-i rămâne să pornească. Lumea-atâtea amintiri
ne-a păstrat precum aceasta, fiindcă soarta risipi
din belșug dureri în suflet fiecărui muritor.
Care este omu-acela cu bun simț ce va-ndura
vicleniile ursitei?
Când cei din Iran apoi
cele de mai sus aflară, focul chinului zbucni-n
sufletele tuturora. Human în Turan întors,
se-nfățișă îndată șahului Afrasiab
ca să-i spună ce văzuse. Cel stăpân peste Turan
mut rămase de uimire, și în sinea-i chibzui
din această întâmplare ce urmări vor mai ieși.
Cronica Șahilor

Firdousi - Nouăzeci și Nouă (1094) Kei Khosro Guersivez Îl Aduse pe Bijan dinaintea lui Afrasiab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când se-apropie de ușă, Guersivez auzi
dinăuntru-o lărmuire veselă ca de ospăț;
și seraiul, tot seraiul șahului Afrasiab
răsuna de multe strune de lăute și viori.
Cavalerii-nstăpâniră și acoperiș și porți
și tăiară-orice ieșire; și văzând Guersivez
că închisă era ușa ce dădea spre încăperi
la prințesă, și că-ntr-una se turna în cupe vin,
sparse ușă și zăvoare năpustindu-se în chioșc,
năvălind și-n încăperea unde-un venetic era.
Când din pragul ușii ochii lui dădură de Bijan,
sângele-ncepu să-i fiarbă de turbare clocotind.
Și erau acolo sclave, șase sute, cu viori,
sau ducând pocale pline de licoare, ori cântând;
iar Bijan la mijloc, vesel, printre mândrele femei,
cupă de vin roșu-n mână. De departe îi răcni
Guersivez: „Om netrebnic și fudul, ai încăput
leului cel crunt în ghiare; viu de-aicea cum mai scapi?”
Bijan tremură în sinea-i: „Oare, cum voi ține piept
fără-a avea un fier în mână, fără Șebrang ori alt cal?
Teamă mi-i că astăzi viața mi se va sfârși aici.
Unde-i Guiv care-i fiul lui Gudarz al lui Keșvad,
că-s silit să-mi dărui capul fără a mă-mpotrivi?
N-am pe nimenea în lume iute ajutor să-mi dea,
numai Cel-de-Sus mai poate să mă scape viu de-aici!”
Dar Bijan purta-n carâmbul cizmei sale nelipsit
un jungher de-oțel; din teacă-l smulse și se așeză
drept sub ușa încăperii proclamându-și numele:
„Sunt Bijan și sunt nepotul pahlivanului Keșvad,
căpetenie de care-ascultă pahlivanii toți!
Nimeni dintre voi nu-ncerce să mi-atingă fir de păr,
dar sătul de-i este trupul să-și mai poarte capul sus!
Chiar când tremura-va lumea ca în Ziua de Apoi,
nimeni n-o să-mi vadă fuga, bir cu fuga nu voi da!”
Și Bijan apoi se-ntoarse spre Guersivez, strigând:.
„Soarta rea mi-a-ntins capcana. Știi străbunii cine-mi sunt,
șahul cine-mi-i și care-mi este locu-ntre viteji!
Dacă vreți să-mi țineți pieptul, nu voi șovăi nicicând
mâinile să-mi moi în sânge, și cu ăst pumnal de-oțel
voi scurta de căpățână pe mulți mari de prin Turan!
Dar de vrei tu dinaintea celui șah să mă îndrumi,
îi voi depăna-ntâmplarea; milă pentru viața mea
de-i vei cere, te vei face călăuza lui de-acum
pe a fericirii cale!”
Deci văzând Guersivez
că-i pornit și pus pe luptă, nu sări asupra lui;
știu că Bijan îi spuse adevăru-adevărat,
si că fără șovăială mâna-n sânge și-ar spăla!
Îi chezășui viața sub rostitul jurământ
și-i dădu belșug de sfaturi. Dobândi de la Bijan,
prin această învoială, că pumnalu-i va-nmâna
și se va lăsa de bună voie-n lanțuri ferecat.
Guersivez, mâini, picioare, i le legă fedeleș
cum legi un ghepard. Vai, ție, vitejle! Ce folos
când norocul ți-i potrivnic? Cerul se rotește-astfel
cu spinarea-ncovoiată, și ce aspru-i când te-aștepți
să te bucuri de hatâru-i. Și-apoi la Afrasiab
îl târâră cu obrajii palizi, ochii-nlăcrimați.
Și când șahul, amândouă mâinile, i le văzu
strânse-n fiare și cu capul gol, îi zise: „Om mârșav
și stricat, de ce venit-ai până-aici în țara mea?”
El chemă să se pogoare mila Domnului pe șah
și-i răspunse : „Adevărul dacă vrei să-l afli, -atunci
află că de bună voie n-am venit în ăst serai
și că nu-i de vină nimeni! Am purces de prin Iran
pentru-a nimici mistreții; și ajuns-am într-un loc
unde-n câmp turanienii sărbătorile-și țineau,
și mânat-am slujitorii din alai spre-a urmări
șoimu-mi rătăcit ; eu însumi căzui sub un chiparos
care mă ferea de soare. Dar veni o zână-n zbor,
aripile desfăcându-și, între brațele-i m-a dus
lin pe când dormeam; de lângă telegar m-a ridicat
și-a zburat până alaiul fiicei tale l-a-ntâlnit.
Cavaleri umpleau câmpia, și de pretutindenea
lectice treceau în juru-mi; de departe-nainta
o umbrelă indiană și în preajmă-i cavaleri;
drept in mijlocul mulțimii se găsea un palanchin
meșterit din lemn de-aloe, cu perdele de atlaz
după care, înlăuntru, sta un idol adormit,
pe-o perniță diademu-i. Dar deodată o pari
l-a chemat în ajutoru-i pe-Ahriman; se prăbuși
mult mai iute decât vântul printre cavalerii-acei,
drept în palanchinu-acela m-a lăsat, și-asupra ei,
preafrumoasei adormite, a rostit vrăjitorii.
În serai ajuns, rămas-am multă vreme adormit ;
dar când m-am trezit, purces-am tremurând să lăcrimez.
N-am făcut nicio greșeală, și-n primejdie n-a fost
fecioria fetei tale; negreșit că o pari
tulburatu-mi-a norocul și-a-ncercat asupra mea
vrerea ei de vrăjitoare.” Îi răspunse-Afrasiab:
„Ziua ta de neagră piază la soroc mi te-a ajuns!
Din Iran pornitu-mi-te-ai și cu arc și cu arcan
lupte căutând, renume; și-acum dinaintea mea
iată-te, ca o muiere, mâinile legate-n fier,
băsmuindu-mi la iznoave fără șir ca omul beat.
Minți frumos, dar capul nu-ți vei smulge de sub mâna mea!”
„O, tu, șahule, m-ascultă și urechea pleacă-ți-o –
i-a mai zis Bijan. Mistreții cu întorșii colți ai lor
și cu ghiarele lor leii — gata-s de-a se apăra ;
bravii pot numai cu paloș, arc, săgeți a se lupta
împotriva unui dușman; dar când unu-i în cătuși,
fără spadă, iar un altul înzăuat în za de-oțel,
cum putea-vor cavalerii să se lupte între ei?
Făr’ de ghiare ascuțite, leul cum și-o sfâșia
dușmanul, oricât avea-va piept și vlagă de viteaz?
Dacă șahul vrea curajul să-mi arăt în curte-aici,
trebuie să-mi dea pe mână cal și buzdugan și-apăi
dintre căpetenii tiurce mii de cavaleri pe-ales;
dacă voi lăsa in viață pe-acest câmp de încleștări
unul dintre mii de oameni, n-ai să mă socoti atunci
om viteaz!”.
La cuvântarea lui Bijan, Afrasiab
îi zvârli doar o privire-ntârâtată și lăsă
furia-i să izbucnească. Zise lui Guersivez
întorcându-se spre dânsul: „Spusu-mi-ai să nu-l sortim
morții, dar nu vezi păgânul ăsta cât de josnic e,
că mai cugetă la rele împotrivă-ne și-acum?
Nu se mulțumește-n sineși că ne-a necinstit atât,
cere-acum îngăduință de-a lupta cu cei cinstiți!
Leagă-i brațe și picioare, și pământul mântuie-l
de netrebnica-i făptură! Colo-n poartă la serai
nalță-i o spânzurătoare, să se vadă-n patru zări;
spânzură-l pe-acest nemernic, viu să mi se zbată-n ștreang,
și de-acuma niciodată despre el nu-mi mai vorbi!
Trag nădejde de-azi nainte că nici unul din Iran
n-o mai îndrăzni să-ntoarcă nici privirea spre Turan.”
Dusu-l-au pe sus, de lângă șah pe tânărul Bijan :
piept și inimă străpunse de-atât chin și ochii lui
înecați de-amare lacrimi. La serai ajunse-n prag,
tulburat adânc în suflet, cu picioare purpurii
cum e roza de-atât sânge revărsat din ochii plânși.
Zise: „Dacă hotărât-a Domnul că va trebui
să mă sting ca un bicisnic, nu de ștreang sunt îngrozit
nici de moarte, dar mi-i groază, tremur când îmi amintesc
de cei din Iran, mai-marii; zice-va vrăjmașul meu
c-am fost laș și că lăsat-am să mă spânzure în ștreang
fără a primi vreo rană; după moarte m-or bârfi
dinaintea ăstor vajnici pahlivani împărătești:
precum tata și bunicu. Vai! vrăjmașul meu atunci
va să se înveselească, și tot ce-a precugetat
împotriva mea, întocmai împlinise-va-ntru tot.
Vai! n-oi mai vedea pe șahul-șahilor, nici pe Guiv.
Vai! departe-s de vitejii plini de vlagă și virtuți.
O, tu, vântule, aleargă până-n țara mea, Iran,
ia din parte-mi o ștafetă pentru marele meu șah;
spune-i că Bijan e-n mare strâmtorare și-a intrat
printre lei cu crunte ghiare. Lui Gudarz al lui Keșvad
spune-i că de vină este Gurguin ce mi-a-ntinat
laurii mei verzi. Și spune-i lui Gurguin : „Câine tâmp,
ce răspuns în lumea-ailaltă îmi vei da, când m-ai împins
în nenorocirea-asta și-astfel să nu pot scăpa..?”.
Cronica Șahilor