poezie razboi – Versuri.pro

Radu Gyr - Mâine În Zori

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ne-am târât, julindu-ne pe coate,
până-n fundul gropilor posace.
Din mantale curg mlaştini desfundate,
în bocanci ne clefăie băltoace.
Mâine-n zori atacul. Stăm prin găuri,
ni se-mpart cartuşe şi grenade.
Beznele au răbufnit din hăuri..
-Stinge, bă, ţigara, camarade.
Mâine-n zori.. Încovoiaţi pe armă,
strângem fierul, l-încleştăm cu foame.
Pleoapele de zinc nu pot să doarmă,
gândul ţipă strâns în catarame.
Liniştea se surpă ca o schelă.
Spaime şi nădejdi slomnesc pe gură.
În răstimpuri, zornăie-o gamelă,
gropile o sâsâie şi-o-njură.
Mâine-n zori.. Plesneşte aşteptarea,
praştie sărită din crăcane..
Febrele îşi amăgesc dogoarea
cu zăcuta cloacă din bidoane.
Mâine. Ploaia-şi fumegă leşia.
Scheaună în zloată ca un câine
vântul ud.. Şi toată veşnicia
s-a holbat, căscată, peste mâine.
Cresc, imens, pupilele flămânde,
ochii taie, sfâşie, deşiră.
Mâine.. joacă-n aer numai pânde,
veghea ca o gheară se răschiră.
Mâine. Cerul tot, genuna toată..
Fâşâie prin oase, negre geruri.
Mâine. Carnea cade-ngenunchiată..
Tatăl nostru care eşti în ceruri..

Radu Gyr - Marș De Noapte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mărșăluim… Prin noaptea cu tăișuri,
strivim nămolul, blestemăm, scrâșnim.
Călcăm mocirle, sfâșiem hățișuri,
mărșăluim, mărșăluim…
Mărșăluim. Cresc aburi de sudoare
din oameni, din căruțe și din cai.
A vizuină mirosim și-a fiare,
și-n gură gust simțim, de mucegai.
Bocancii sparți înfig amare ținte
în glod, în smârc, în morții-ascunși sub lut
și-n tot ce-a mai rămas din noi fierbinte:
în lacrimi, în surâsuri, în sărut.
Mărșăluim. Din noaptea clătinată,
ciobită, luna, cum lucește-acum,
e-o cască de metal însângerată
pe vârful unei cruci de fum..
Petrovcka, Septembrie, 1941

George Coșbuc - Coloana de Atac

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Porniserăm din văi adânci
Și ne târam acum pe brânci.
Să nu ne prindă Osman de veste,
Că năzuim la deal spre creste.
Căci veste de-ar fi prins ai săi,
Noi n-am mai fi ieșit din văi.
Și-așa, cu-ncredere vegheată,
Noi răsărim pe deal deodată.
Ne văd păgânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.
Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.
Și nu eram! Vedeam de sus
Că altfel e de cum ne-au spus.
Că pân-acolo-i lungă cale,
O râpă-n drum și-adânca vale.
O clipă ca-mpietriți am stat;
Maiorul însă-a și plecat.
Și ne-am făcut cu toții cruce:
Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce!
La vale, acum, pe râpi curând –
Un rând e mort, mai moare-un rând.
Cad bombele-n pământ și scurmă
Și altele mai vin pe urmă;
Ca grindina și plumbii cad,
Se-ntunecă și-i vai ca-n iad!
Și-un plumb veni cumplit cu zborul
Și fără glas căzu maiorul.
Atunci un ofițer înalt,
Cu spada-n vânt, iar celălalt,
Trăgând mereu din carabină,
Săriră-n front; iar pe colină
Noi după dânșii, cot la cot,
Suiam orbiș, noi, leatul tot.
Cât ai clipi, muream o sută,
Muream mai mulți, căci din redută
Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Și linii-ntregi cădeau pe loc.
Și-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
Căzuse vârfuind mormanul,
Iar celălalt, acel ce-ochea,
Muri trăsnit în fața mea.
Căci uite-așa văzui de bine
Pe-un turc bătrân ochind spre mine,
Iar bietul căpitan nu-și cum
Se puse morții drept în drum.
Am dat să-l prind, ca să nu cadă
Și-atunci căzui cu el grămadă –
Și vezi, și-acum mi-e capul prost,
Că nu-nțeleg nici azi ce-a fost:
M-am pomenit la șanț deodată
Și-o cârp-aveam la cap legată.
De ce și când, de mâna cui?
Și-atâta drum eu când făcui?
Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine,
Căci tot străini pe lângă mine.
Dar cârpa, orice taină-avea,
Atâta știu: c-a fost a mea –
Și-acu la șanț! Noi rupem lanțul
Și coborâm de-a valma șanțul.
Sărim și noi, și turcii sar
Și-i moarte-n șanț, e vai ș-amar,
Ne batem ca-n pierzarea minții,
Cu pumnii dăm, mușcăm cu dinții,
Și piept la piept ne zvârcolim,
Străbatem repezi și răzbim.
Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dăm pe râpi de-a dura.
Ieșim apoi, ca duși de vânt,
Pe fața negrului pământ.
Pe lături ne-ntărim șireagul:
Și iat-un căpitan cu steagul.
În fruntea noastră drum făcu:
– „Ura, băieți, acu-i acu! „
Roiesc turbați pe zid păgânii,
Sub zid se-ndeas-orbiș românii.
Și-aruncă scări, răzbesc prin fum,
Străbat mereu făcându-și drum.
– „Trăsniți, copii, tot după mine! „
Noi trăsnet după el, vezi bine.
Și iată-l, căpitanu-i sus
Pe meterez un braț a pus,
Dar șapte turci pe el săriră,
Și șapte săbii-l și loviră,
Și-al optulea, un turc bărbos,
Izbi turbat de sus în jos.
În piept cu patul puștii, fiara –
Și-atunci pocnind se rupse scara.
Și bietul căpitan căzu
Pe spate-n șanț, și-atâta fu.
Căci s-adunau păgânii gloată
Și-un om era reduta toată,
Și-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.
Cădeam ca frunzele de brumă,
Iar sângele curgea cu spumă.
Nici loc să stai, nici drum să treci
Și fum de pușcă, să te-neci.
Și ce-am văzut atunci – minune –
Și-n groapă morților voi spune!
Nici chip de-acu să mergi în foc,
Nici chip să stai sub zid pe loc.
Se dete semn atuncea oastei
Să părăsească clinul coastei.
Și ne-am retras departe-n văi,
Striviți, o mână de flăcăi,
Flămânzi și uzi și-ntorși din cale,
Cu sufletul topit de jale.

Perpessicius - Flora Stelelor Polare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

D-lui Gala Galaction.
Scânteind sub ursa-mică, ghiolul de argint e-un clopot
Care-nchide, ca-ntr-o seră, flora stelelor polare
Ce-nfloresc spontane sub al grindinei de gloanțe ropot,
Când, pe văi, durează noaptea umbrele-i de apărare.
Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere
Și cu sucurile scurse spală rănile mortale
De eroi căzuți în tină ca și simple efemere,
Ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale.
Singură, în tot cuprinsul, flora stelelor polare,
Înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră,
Scutură multiple jerbe și coroane funerare
Peste flori și peste oameni secerați de mitralieră.

Osip Mandelstam - Versuri Despre Soldatul Necunoscut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Această respirație fie-ne martor,
Inima-i cu bătaie lungă, în serie,
Și în blindaje, activ-otrăvitor,
Ocean fără ocean – materie..
Ce delatoare sunt aceste stele!
Vor toate să știe – pentru ce au ochean?
În condamnarea judelui și a martorului ele –
Sunt materie în ocean fără ocean?
Ține minte ploaia, neprietenos semănător, –
Necunoscuta mană râvnită de noi, –
Cum cruci păduroase marcau răspânditor
Oceanul sau formația de război.
Oamenii reci, pricăjiți – ființe crunte
Vor ucide, vor trage frig, foame, păcat,
Și în renumitul mormânt, oriunde,
Vor îngropa necunoscutul soldat.
Învață-mă tu, firavă rândunea,
Ce te-ai dezvățat să mai zbori,
Acest mormânt aerian cum l-aș acapara
Fără-a avea timonă, aripi sau flori.
Și pentru Lermontov Mihail* cuvântul
Mi-l voi spune-n severă dare de seamă,
Cum pe cocoșat îl îndreaptă mormântul
Și cum ademenește aeriana groapă.
Cu mișcătoare bobițe din ruginie vie
Aceste lumi ne tot amenință
Și atârnă ca niște orașe furate,
Cu bâlbâieli de aur, calomnie,
Cu ale gerului toxic fructe moarte –
Întinsele corturi de constelații,
Grăsimile-astralelor zodii ciudate..
Prin eterul decimal înmulțit, marcat,
Lumina vitezelor măcinate din raza aurie
Începe șirul de cifre, limpezit, decantat,
De-o boală luminoasă și de zeroul-molie.
Și după câmpia câmpiilor alt câmp apare,
Zburând a triunghi de cocoare-n amiază
Vestea fâlfâie-n prăfoasă lumină-nnoitoare
Și de la bătălia din ajun se luminează.
Zboară-ntreg prăfos-luminos a primenire:
– Eu nu-s Leipzig, nici Waterloo nu sunt,
Nu sunt Bătălia Popoarelor-Omenire,
De la mine va fi luminos pe pământ.
Măcelul arabic, groaznică tocătură,
Lumina vitezelor în care raza s-ar măcina,
Și cu pingelele strâmbe pe curmătură
Raza stă îndelung pe retina mea.
Milioane de uciși pe nimicul din lume
Bătătorit-au potecă în pustiu, prin nămeți, –
Noapte bună! Lor – toate cele bune
Din partea pământenelor cetăți.
Incoruptibilul cer al tranșeelor –
Cerul marilor morți angro, –
După tine, dinspre tine, duh integrator,
În beznă dau din buze – contra sau pro? –
După gropi, delușoare, ridicături,
Peste care el amurgea-ncet, pe nevăzute:
Bolnav, posomorât, în zbârcituri
Umilitul geniu al mormintelor răvășite.
Ce superb moare infanteria, te-ai gândit,
Și admirabil cântă corul nopții de eben
Peste al lui Șveik surâs cam turtit,
Peste păsăreasca suliță-a lui Quijote,
Peste cavalerescul păsărilor pinten.
În prietenie cu omul e calicul –
Pentru ambii se găsește de muncă,
Și cu cârjele de lemn bocănesc
Pe la porțile acestui secol
Necăjite familii, pe ducă, –
Hei, tovărășie, glob pământesc!
De asta craniul trebuie să se dezvolte
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Pentru ca în fantele lui de orbite
Să poată intra armate? Idee tâmpă..
Craniul se dezvoltă de la viață
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Cu puritatea suturilor întărâtându-se pe față,
Celui ce-nalță boltă i se limpezește-al ideii fir,
Spumegă-a gândire, singur pe sine se visează, –
Cupa – cupelor, patria – patriei, credința,
Cu stelară cicatrice e cusută scufița,
Tichiuța fericirii – a tatălui lui Shakespeare..
Văz clar de stejar, văz acut de bob mut
Abia rumene intră-pușcă în casă,
De parcă de leșin sunt cuprinse durut
Ambele ceruri cu flacăra lor fumegoasă.
Înainte nu-i prăbușirea, ci sondarea,
Doar surplusul ne este întru unire,
Iar a lupta pentru aerul viețuirii, a suporta –
Această glorie altora nu li-i de pilduire.
Și conștiința ta asigurând-o cu marfa
Semileșinului existențial,
Fără-a alege, beau pentru a-mi găti ciorba,
Capul mi-l mănânc la foc demențial?
Oare a fascinației, în spațiul pustiu,
De aia pregătită-i țara voluminoasă,
Pentru ca albele stele să apară-turmă
Deja ușor roșii, gonind spre casă?
Auzi tu, mamă vitregă, a șatrei stelare,
Noapte ce va fi acum și pe urmă?
Aortele se umplu cu sânge; ca-n teatru,
Printre rânduri șoapte se aud:
– Eu sunt născut în nouăzeci și patru,
Eu sunt în nouăzeci și doi, an rotund.. –
Și strângând în pumn anul spălăcit
Șoptesc cu livide buze în tremurare:
– Eu sunt născut în noaptea de doi spre trei
Ianuarie în nouăzeci și unu – pripor
De an precar – și veacuri aiuritoare
Mă înconjoară cu focul lor.