poezie onirica – Versuri.pro

Mircea Cărtărescu - Cuirasatul Tod

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Farduri, farduri, farduri… nopți și zile și nopți și zile
Iese luna pe fereastră, intră femeia mirosind a permanganat și zambile
O mână scânteind în mănușa de piele de salamandră deschide
robinetul, și capul lui Dowel sughiță în microfon (penibil)
farduri… trese… capul lui Dowel ca un triplu pistol de argint
vorbește sau nu, traversat de un focar epileptic, de o masă de forță de-un continent scufundat
de un pinnifarina de vis, roșu, cu faruri ascunse, cu cauciucuri
de cauciuc natural. Femeia își rotea fustele și rotulele peste reporterii căzuți din microbuze
excitați până la frondă de tricoul ei încolăcit de sudoare
plimbându-și pixurile peste sânii și brațele ei cu ventuze
capul lui Dowel și bustul lui Washington și coapsele Nadiei Comăneci
jumătăți de dolari, de piese de 15 bani și etole
și boauri de pene îmi irizau ca uleiul prelins în canale
globii albaștri ai ochilor plini de insigne și etichete și abțibilduri
plini de imagini. Și prin lagărul de piele de box
treceam suspinând, însoțindu-mă palizi
numai femeia fără cap și un cap singur obsedat de pitoni.
Oricum, ironia este un sedativ cu o serie întreagă de efecte secundare
de care nici nu te-ai gândi să uzezi dacă nu ar fi o necesitate vitală
asemenea radiațiilor ironia provoacă diskinezii, căderea danturii a părului și mizerie și lipsă de calciu
și lipsă de orașe, de coordonare, și flote de pescuit întorcându-se seara
în rade habsburgice, cu monștri cărnoși în năvod…
Poemul acesta e o noptieră tixită de flacoane, cașete, fiole, pastile
de sticle maro, verzui, înțesată de vase
cu imortele, de partituri, parti-pris-uri, dulcețuri de cireșe
și de nuci verzi; Borussia câștigă sau nu cu Valencia
sondele scot petrol sau doar apă sărată și în general tot ce faci
și tot ce se face, dintr-o intenție de corindon devine doar un vizor
prin care poți vedea cine-i la ușă: doamnă, deschideți,
sunt eu, Raskolnikov, Emil Brumaru, Somoza, oricine
oricine poate fi în definitiv la o ușă numerotată
într-unul dintre noile apartamente
oricine poate ascunde un ferăstrău electric la spate
– doamnă cămătăreasă, minunată pantofăreasă, ai auzit
de cuirasatul Tod? Doamnă cămătăreasă, ai navigat
vreodată la bordul cuirasatului Tod?
– la timonă, la aparatele de ochire, în sala pistoanelor
în sala de dans a lui Nolde singură m-am plimbat, doar în furou m-am plimbat
buzele meu rujate nu sticleau, nu râdeau
ochii mei scânteind de m***ă nu debordau de inteligență
domnule Raskolnikov, tangajul răsturna de pe mese
sticluțele fine de acetonă, o bucată de ciocolată păstrând urma unei danturi de argint
mă privea aburind…
Ironia este că am suflat între noi această himeră
într-un stil cam clujean, cam respectuos, poate…
Oricum nu se schimbă nimic, nu se creează nimic: laboratorul Skylab
tocmai a căzut în continentul austral (și-a strivit
desigur în cădere un înger
și tot desigur e sentimentul total pentru care azi, iată, mai sânger)
dă drumul cât mai tare la robinet, ca pe măsuța transparentă
colecția de capete să urle pe diferite trahee
ca tot atâtea filiere țesând cu o hărnicie cretină lințolii și voaluri
și această complicată coafură a memoriei, atavismelor
și aceste deloc amuzante asigurări că toți până la unul vom deceda
și ne vom împuia și vom vrea pământ și vom asana și vom mazili
și vom spăla mașini și vom bea bere neagră
la Trocadero și la Rotonda, că toate astea vor fi pentru că au fost
și vor veni pentru că au venit; dragi tovarăși
a venit vremea să bombardăm cu cartofi albaștri (vezi Eluard)
aceste savarine cu difuzor
să iubim poezia atât pe timp de film mut cât și pe vreme de film tricolor.
Ironia este extrem de greu de dezamorsat
este extrem de greu să decizi: firul albastru sau firul roșu?
broboane de sudoare se preling în pluton, patentul cauciucat ezită
e foarte greu când cronometrul electric bate lângă focos
și fulguratorul vibrează, și Mathias Sandorf
își bea în biroul de palisandru ceaiul de maté cu fursecuri
și când Vilas Boas se luptă cu șarpele anaconda
cu șarpele viperă, cobra, crotalul, taivanul
când atâtea se petrec în timp ce tocești pentru diploma
euthanasiei…
Cu pielea îmbătrânită, cu retina opacizată, cu freziile veștede
cu stare generală rea, cu toxiinfecție, hidrocefal, translucid
homicid, fratricid, infanticid, suicid
neadaptat dar netragic în bătaia turelelor, kamikadzelor,
te reîntorci la femeia cu orologii de bronz și balanță și cârmă
la doamna cămătăreasă, la minunata pantofăreasă
– doamnă, ai auzit, o întrebi, de cuirasatul Tod din mările sudului
de tramvaiul mărilor sudului, Tod?
– la timonă, la aparatele de ochire, în sala pistoanelor
în sala de dans a lui Nolde singură m-am plimbat, doar în furou m-am plimbat
buzele mele rujate nu sticleau, nu râdeau,
ochii mei scânteind de m***ă nu debordau de inteligență
domnule Raskolnikov, „era un vifor cumplit, grindina piezișă izbea,
la bord nu auzeam decât răsuflul mării,
recele drum de sloiuri..”

Constanţa Buzea - Și Poezia E Un Somn

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Și poezia e un somn
Din care nu te mai trezești.
Cu ochii largi deschiși sub mări,
Visând la spasmele lumești.
Cu perle pleoapele plângând
Sărate buzele albești.
Nefericit, înspăimântat
Printre comori piraterești.
Păreri de rău că nu-nțelegi
Mişcarea gurilor de pești.
În calmul monștrilor sorbit,
Măcar astfel să te ferești.
Fără să fii de tot primit,
Nici înecat, nici viu nu ești.
Să poți trânti o poartă grea,
Să tragi perdele la ferești.
Și poezia e un somn
Din care nu te mai trezești.

Cezar Baltag - Iarba de Uitare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

A căzut steaua.
Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat
somnul.
Și am visat că se făcea un dulce și un amar,
și am visat că se făcea o vreme fluidă,
și am visat o balanță
care cântărea zile și nopți
și o femeie care torcea norii.
Era un râs pestriț în păsări și pești.
Și bătrâna secerătoare
îmi legăna viața
într-un leagăn de gresie.
Pământul
era
ca pământul,
bun de născut și murit.
Unde și unde, o vamă, unde și unde,
un deal.
Aici apă, dincolo noapte, mai încolo
mosorul pustiului.
Râsul dezleagă snopii, plânsul îl treieră,
lumina își caută ziua,
cenușa întârzie.

2.
Vreau o floare de uitat lumea,
o iarbă de visat cuvintele din lacrima
orbului.
Scară albastră pentru zodii,
foc înfrunzit
urcând o clorofilă roșie
în setea cuvântului.

Petre Stoica - Romanța

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Noaptea umblam prin cimitir,
Din când în când ne sărutam,
Îmi spuneai că nu te temi,
La fel spuneam și eu,
dar eu mă temeam grozav;
mi se părea tot timpul
că luna este un iepure agora.

Gabriela Melinescu - Matrimonio Segreto

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mușchii inimii zguduiți de o bucurie secretă
Ecluzele memoriei se deschid. Liberă de greutatea vieții.
Un amant cu multe brațe m-a cuprins
Palmierul meu mi-a vorbit.
Cu un gust mai înalt în gură
Mă abțin de la bucuria simțurilor.
Bea apă din degetele mele Respir în verdele său
Amândoi am navigat din subpământ spre iubire.
Acum sau niciodată, spune el
Și eu îl cer de bărbat în limba morților.

Geo Dumitrescu - Aventura În Cer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea să știe multe din tainele cerului –
i-am dat doi lei să mă lase să privesc luna
și să pătrund în țările misterului.
N-aș fi putut să-mi închipui vreodată
că ce-am văzut există în realitate!..
Am surprins stelele în somnul lor ciudat,
dormind burghez, desumflate.
Unii credeau că stelele sunt niște globuri frumoase și colorate
înfipte în pari în grădina lui Dumnezeu,
așa povesteau toți poeții
și de fapt așa credeam și eu.
Știți, nu-i adevărat nici că stelele au colțuri –
le-am văzut eu cu ochii – pe onoarea mea!
Erau rotunde, buhăite și murdare
nici una din ele nu se mișca.
Luna, obeză și colerică, se dezbrăca pentru noapte.
Părea că se ține acolo un dialog cu calmă disperare;
îmi venea să strig ca de la galerie:
– Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!..
Norii fluturau pelerinele lor cenușii, zdrențuite,
cu ridicole elanuri medievale,
nu se vedea nici un alcov unde bătrâna libidinoasă
și-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii banale.
Curând apoi a trebuit să-mi acopăr ochii:
un nor masiv s-a depus masculin peste flasca grămadă de s*x –
dedesubt, luna se mai vedea doar o felie
pentru ochii muritorului perplex.
Pe unde se târâse soarele cu o mie de ani înainte,
rămăsese o pârtie albă, vagă și prăfoasă
pe care, cu convingere și importanță,
Excelențele Cerului se duceau spre casă.
Într-un alt colț, departe de bordelul selenar,
Satan și Cel-de-sus mestecau argumente într-o teatrală divergență,
iar Saturn-Logodnicul, șezând pe oiștea Carului Mare,
își medicamenta organele, cu indecență.
Era o lume de panopticum,
totul era clar și straniu ca în fundurile de mare –
n-aș fi crezut că există în realitate
ceea ce priveam acum cu stupoare.
Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea că învățase multe de la fantastica lui țeavă de tun,
de aceea nu s-a arătat surprins deloc
când eu am fugit râzând ca un nebun.
1942

Leonid Dimov - Vedeniile Regelui Pepin

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În memoria lui Ion Barbu.
Învinețea, la nuntă cu alai,
Pe frunzele de vită, mucegai
Iar bobul vin împurpură prin vine
De strugure.
Cădeau rubine.
Stricată, bocănea la vânt, palanca
Sub merii povârniți în umbra francă.
Era o toamnă cu pomelnic surd
Pe vremea regelui
Pepin cel scurt.
Și-n toamnă, cerul, ca la spart de chef,
Un petic îngroșat cu dens sidef
Bătea că luni, o prispă de răcoare
În ochi zgâiți și-n funduri de cleștare.
Agile palme se roteau căușe
Pe pulpe de mirese jucăușe,
Vergine cețuri odihneau turtite în jurul băligarelor de vite.
Când, într-o seară, la răspântii nude
S-a divizat amurgul pe feude :
Prima, lividă ca o piele angla,
A doua, stacojie și rectanglă,
A treia, verde cu chenare negre,
Sunând gavote din cutii alegre,
Iar ultima albastră, cum era.
Privirea fetelor de catifea.
Și-n cerul împărțit au prins să joace
Din darabane, știrbe dobitoace
Ce lacrime vărsau de duioșie
Pe-o tavă cu bureți, trandafirie.
Iar
Filibert, străinul șarlatan,
Zicea că le cunoaște din
Liban
Și dănțuia pe uliți de plăcere
Imagini risipind la cine cere.
Erau în ele fildeșii infante
Cu silfi de purpură jucând în poante
Și la poruncă, moile mantale
Cădeau la poale de infante goale.
Iar demoni cântători cu fete moapse
Pofteau în mugete la calde coapse
Vâslind din palpi, din limbă, din flagele
Să suie din adânc, până la ele.
Erau și țațe de regine caste
Mușcate de naparci reginoclaste.
Cuprinși, când, de-o simțire mai neroadă
Visau la ele regi, în cavalcadă.
Și-n lumi de pântece pe-o lunecare
Cu meșteri țapi și chipuri din
Tartare
Rotea buric rotund și serpentin
Până și soața regelui
Pepin.
Iar el, rămas în țară să vâneze
Mistreți isterici cu lăncii genoveze
Privea dintr-o lucarnă cum se-arată
Pe pajiști crude,
Franța repetată
Și cizelă prin craniu gând ciudat
Să vâre-n sfetnici praf de scărpinat

Ion Pachia-Tatomirescu - Zalmoxis al IV-lea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De-aur am palat, cu otavă-n pat:
zici că-i păr de zebră, cald, pentru vertebră,
parcă-i puf coafat – bigu-i nestemat –
de-o mână celebră, tare în algebră;
de-aur am palat, cer mi-a ancorat..
Mi-e mov nenufar cu-o petală-n var –
balta-i-cer dă seva, stelar-mâlu-i ceva
beznă – pe cântar – coaptă-n măsălar,
bucurându-mi Eva, Cogaionul, Deva,
sublim nenufar – bolţii girofar..!
23 martie 1976 / 21 noiembrie 2013.

Ion Pachia-Tatomirescu - Zalmoxis al VI-lea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dacă mă însori, dă-mi umbra pe nori,
mireasă-cireașă pentru prunc și fașă,
Soare-naș în zori, dintre zalmiori,
Luna fă-mi-o nașă, de mi-e și strămoașă,
dacă mă însori și-am umbră pe nori..!
De-ntrupez cuvânt, de-ard și necuvânt,
narcisă-ureche de n-are pereche,
lasă-mă-n încânt, să-mi croiesc avânt,
ferindu-mi de țeche legea mea străveche –
legea de mi-o cânt, Cogaion-Cuvânt..!

Ion Caraion - Plusquamperfectum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

S-a-ntâmplat numai atât:
Avea nasul cam urât,
Vorbele – vreo patru sute –
Îi curgeau invers dar iute
Și-ți sunau toaca-n auz
Babițele lui Urmuz.
Am vrut ca să-mpac măcar
Restul spart de samovar
Sau din linguriți de pai
Sau să-i dau liniște cu ceai,
Dar știui? – că nu știam:
Un complex crescuse-n geam!
Nu e vorbă (cine minte?)
l-avusese și-nainte
Însă între nenufari
i-au crescut solzii mai mari
Apoi mari, și-ajunși în gară
solzu-ntâi ieși afară.
Pelican și-Aristotel
nu știa nici el de el;
Ba la soare, ba-n nisip,
Avea chip sau n-avea chip.
Lasă-l! du-te pe peron.
Dacă-i cald, ia un palton,
să culegi, când cad în rouă,
hermetismele-amândouă.
…Și de-atunci (triunghi, pătrat)
bat în scoică regulat,
că mă râcâie-n auz
babițele lui Urmuz.