poezie neagra – Versuri.pro

William Carlos Williams - Masacru Total

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Era o zi geroasă.
Am îngropat pisica;
apoi, i-am luat cutia
şi i-am dat foc
în fundul grădinii.
Puricii care-au scăpat
de țărână şi de foc
au murit de frig.

Sikeratscriptum - Poezie Neagră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Atarax.
Fragedă cum e pielea minții strânsă până la sânge de ațele gândului
Iar… gândul…: lumea neselectată, intrată dincolo de Porțile Raiului
Fără voia lui Dumnezeu… oare… oare ce-ar rămâne în urmă?!
Inocența printre flori uscate, copaci ce ard își curmă zilele
Profeția… pare spoială și foi ce plâng cu lacrimi de cerneală
Scurse din rânduri ce-au descris poate cândva un vis celest, de veșnicie
Diavolii savurează ce se-ntâmplă într-un pahar de sânge la serbări
Multe întrebări, puține răspunsuri, puține începuturi, multe urmări
Dramatice a unui destin omenesc blestemat rămas pe veci în păcat
Cel ce l-a scris parcă intenționat a pus trei puncte…
La fiecare sfârșit nesfârșit spunând îndoit… PREA FERICIT
Atunci când la lumină în renaștere pare să fi deschis fără teamă ușa zilei de azi
Aceeași răutate se răspândește prin urletele ce răsună în ecou
Casa e pustie, o mie de suspine și pasărea moare în chinuri
Pene de gând smulse rând pe rând scurgând durerea pe foaie ca un stilou
Ușa se închide, ața se rupe și rana se deschide din nou
Acoperind visul cu un cearșaf de iluzie… îmbibat de lacrima doliului…

Refren:
Scurgere de lumină prin praf… e lampă-aprinsă
Ideea umblă prin epitaf… e-n peniță prinsă
Atingerea de muză-acum zisă… e îmbrățișare sacră
Pustiu de întuneric, lumea-i stinsă… e Poezia Neagră.

Acum vă vin în vizită plângând și aducând într-o mână doi trandafiri
Căci intrând în cimitirul societății pentru voi mai aduc și mii de foi cu poezii negre
În care vă descriu cu ură viața din existențele voastre funebre
Vă calc mormintele, vă rup coroanele… VĂ CREDEȚI ÎNCORONAȚI?!…
Atunci când vă câștigați luptele prostești înjunghiindu-vă copiii pe la spate
Sau… un tată, „îngrijorat” își educă fiul până într-o zi când mult prea „educat”
Ăsta e găsit de prieteni, gonit de îngeri… atârnat în suicid de o frânghie
Ăsta e apusul unui răsărit, asta-i inocența curmându-și zilele
Așa-ziși părinți încercând să eschiveze, încercând să devină sfinți
După ce v-ați întâlnit la naștere propriul copil cu un sicriu… SUNTEȚI TIMPIȚI!
Mame iubitoare își plâng micuții născuți bolnavi sau morți, Oare cum poți?
Să-ți scuipi în ochi un dăruit miracol și să treci peste el asemenea unui obstacol
Ati îndrăznit și… am murit copil, abil… să vă văd…
Pentru a putea vorbi despre lacrima lucrurilor ce-și varsă durerea peste noi
* privire inspre doi ochi ce scaldă suferința anilor strânsă într-o clipă
E de ajuns, pentru a putea spune povestea copilei ce-a rămas părăsită
Iar noi, lume ne-am aruncat în uitare semenii în răni, slăbiți de risipă.

Meditând idei de pânză țesute în basmele, împletite în strofă
Întinsă pe pânza plânsă de litere de sentiment din a sufletului stofă
Căci, asta-i poezia sărutărilor sălbatice dintre suflet și ură
Iubiri profane pe un pat cu țepe, în sine… acaparând eul din dispute
Blesteme purtate cu sânge prin gură, ingenuități violate în gânduri pierdute
Aruncate, îngenuchiate în colțuri de copilărie… urlete din șoapte…
Neauzite în urechi asurzite de frică și orgoliu, răzbunare pentru toate
Înmormântare a fostelor perechi în familii plânse, pierite poate…
* speranța, un poate, o poză și un început, însă e orbire în privire
Din amintire prea multă spre prea multă tânjire revărsată zi de zi
În zâmbete ce-au fost desenate pe buze, strop de gând sărat, picurat
Din cauza voastră, căci ați uitat de fețele fine în ridul umbrei voastre
După uși întredeschise fețe ce simt prelingerea tristeții prea devreme
Ați uitat să oferiți culoare în culoare… dragoste pereților din casă
Pietre reci, colțuri sumbre, divorț între scaunele de la masă
LASĂ, uită și iubește, căci ochiu-i plâns fără voi în draperie
„LASĂ”, să nu mai spui, tu celălalt, e suferință… nu uita…

Refren:X2
Scurgere de lumină prin praf… e lampă-aprinsă
Ideea umblă prin epitaf… e-n peniță prinsă
Atingerea de muză-acum zisă… e îmbrățișare sacră
Pustiu de întuneric, lumea-i stinsă… e Poezia Neagră

Charles Bukowski - Oamenii Ca Florile

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

ce de-a muzici
pe străzi-
în sfârșit
oamenii-s ca florile.
polițiștii și-au predat
insignele
soldații și-au aruncat
armele
nu mai avem nevoie de pușcării
sau de ziare de ospicii sau de
lacăte pe uși.
o femeie dă buzna pe ușă
IA-MĂ! IUBEȘTE-MĂ!.
e frumoasă ca o țigară după
o masă cu friptane
o iau.
dar după ce pleacă
mă simt ciudat
încui ușa
scot un pistol dintr-un sertar
are și el
felurile lui de iubire
IUBIRE! IUBIRE! IUBIRE!
cântă mulțimile pe străzi.
trag prin fereastră
cioburile-mi taie fața și brațele
nimeresc un băiețel de 12 ani
un bătrân cu barbă
și-o fată superbă ca
florile de liliac.
mulțimile se opresc din cântat
și mă privesc
stau în dreptul ferestrei sparte
am fața înecată în sânge.
„asta” le urlu „a fost în apărarea
sărăciei sufletului și-n apărarea libertății
de a nu iubi!”.
„nu-l mai băgați în seamă” strigă cineva
„e nebun
a trăit prea mult timp ca un câine”.
intru în bucătărie
mă așez și-mi torn un
pahar cu whiskey.
hotărăsc că singura definiție
a Adevărului (mereu schimbător)
e aceea că este acel lucru sau acțiune
sau credință pe care mulțimile o
resping.
aud o bătaie în ușă
e aceeași femeie
e superbă e ca și cum ai
găsi o broască verde și grasă-n
grădină.
mai am două gloanțe
și le folosesc pe-amândouă.
nimic în aer doar norii
nimic în aer doar ploaia
viața oricui e prea scurtă
ca să afle vreun sens și
cărțile-s risipă.
stau și-i ascult
cum cântă
stau și
ascult.

Rafael Alberti - Plecați, Bătrâni Părinți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Plecați,
bătrâni părinți,
bătrâne mame, unchi,
cu Dumnezeul ce-i asemeni vouă,
cu sfintele fecioare și cu sfinții,
vă scufundați cu toții,
familii ruinate de tâlhari.
Și vă simțim plecând
și nu dorim măcar să vă reținem,
vă-mpotriviți cu spaimă plecărilor silite,
pierii voastre,
în care v-aruncăm și noi cu ghionturi,
cu mari și pline vârf lopeți de ură,
de flăcări, de pământ,
de sânge.
Acolo să rămâneți,
rămâneți dar,
strigând acolo-n șanțul josniciei,
și morți în acea hrubă a uitării,
tați milostivi
și mame milostive,
cerc filantropic de jefuitori,
rămâneți voi cu mila voastră,
și cu pomana voastră jignitoare,
și lunga voastră semeție-nfrântă.

Geo Bogza - Efebul Gherap Provoacă Moartea Batozei Psihopate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O antică batoză
Puternic suferea
De-o stranie psihoză
Și un cuvânt: saltea!.
Prin păr scăzut, cănit
Purta cu fals topaz
Un deget smălțuit
Rupt din pudrat obraz.
Rupt din cârpit ciorap
Ban galben încropând
Cu el ademenind
Un crud efeb: gherap.
Acesta, cam escroc
Nici mort nu se ducea
Cu glas puțin baroc
pocnind-o scurt: saltea!.
Ce vorbă prea ciudată
La simpla-i pomenire
Ea își ieșea din fire
Mortal surescitată.
Și mare; această doză
Punea o vânătaie
În trupu-i de batoză
Și-n ochiul stâng, bătaie.
În tidva rea, proiecte
Cu răbufniri tardive
Dorințe maladive:
Și uneltiri infecte.
Efeb, frumos pândit
Pe-o stradă mai opacă
Violat, silit
Pofta să-i satisfacă.
Adânc surprins aflase
Efebul, infamia
Drept armă-și anexase
Saltea! apoplexia.
Te-ai ars de acum batoză
Vei suferi mereu
O, biată echimoză
Cuvântul groaznic, greu.
Foarte răzbunător
El și-l făcuse strună
Ea delirând, nebună
Șopti sfârșită: mor.
Și muri!.. acea batoză
Puternic suferind
De-o stranie psihoză
Și de mârșavul jind.

Păstorel Teodoreanu - Cântecele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

I.
Vecinul meu era bolnav,
Bolnav de mult şi foarte grav.
Toţi spun că l-au luat de-aici
Şi că prin parc l-au dus pe dric;
– Dar asta nu-i adevărat –
Eu ştiu c-avea în el furnici,
Ce-au ieşit noaptea prin buric
Şi l-au mâncat.

II.
În lumânări sunt stafii albe,
– O spun, dar nimenea nu crede –
În lumânări sunt stafii albe,
– Le văd şi nimeni nu le vede –.
– De stafii nu mă tem deloc!
Eu râd când ies din lumânare ;
În perini am guzgani de foc
Şi ei le muşcă de picioare.
Şi astă noapte au jucat,
(Tavanul se cutremura)
Şi astă noapte au jucat,
Iar lumânarea fluiera,
Ca un flaut blestemat.

III.
Tralalali, tralalala,
Am mai ucis un gardian.
Tralalali, tralalala,
Acum sunt liber – castelan.
Tralalali, tralalala,
Aveam şi drept (sunt împărat).
Tralalali, tralalala,
I-am scos un ochi şi l-am mâncat.
Tralalali, tralalala
Cu-un lemn în ţeastă l-am izbit.
Tralalali, tralalala,
(El nici nu ştie că-a murit).
Tralalali, tralalala,
M-am îmbrăcat în haina lui,
Tralalali, tralalala,
Şi haina mea o să i-o pui.
Tralalali, tralalala,
Nici doctorii acum nu ştiu,
Tralalali, tralalala,
Că eu sunt mort şi el e viu,
Tralalali.

IV.
Aicea clipele se scurg,
(Ca veacuri clipele se scurg),
Aicea clipele se scurg,
Lăsând fosile pe meninge.
Şi-n faţa zilei ce se stinge
Cu focul tristului amurg,
Mă simt atât de zdruncinat
Văzând astrala agonie,
C-am luat un ac de pălărie
Şi mi-am scos ochii.
P. S. Paznicul plecase să-mi aducă luna (Eu l-am trimis).

V.
El s-a suit s-aducă luna,
Sus, sus, în turla de pe casă.
Dar ea râdea ca-ntotdeauna,
Ha! ha! Şi tabla-i lunecoasă.
Oooo! Luna a căzut în lac,
În fund – şi apa e adâncă.
S-a aruncat şi el în lac.
– Acuma poate o mănâncă –.

VI.
Au scos din lac un paznic mort.
Râdeau nebunii – ca nebunii.
Şi clopote tragând de mort,
Vreo doi s-au spânzurat de funii.
L-au îmbrăcat apoi frumos,
Şi popii rugăciuni îi spun.
Nu ştie nimeni că-s Christos
Şi-am să-l înviu – ca era bun.

VII.
Ceasornicul din cap, tic-tac
Auzi cum bate liniştit?
Ceasornicul din cap, tic-tac,
Socoate clipa ce-am trăit.
Ceasornicul din cap, tic-tac,
Auzi? din mers a-ncetinit.
Ceasornicul din cap, tic-tac,
A stat.

VIII.
Acuma am murit.

Perpessicius - Din Șanț, Executații…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Din șanț, executații privesc cu ochiul fix
Spre stelele sublime ce ard în depărtare,
Și-n recile pupile sticlirile stelare
Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx.
Prin viile din preajmă e-un strașnic chiuit
De greieri ce cu mustul s-au îmbătat și joacă
Și țipă să trezească pe cei ce-ntr-o băltoacă
De sânge zac în șanțuri, sătui de chefuit.
Din urna neagră-a zării – un zar al negrei sorți –
Un reflector irumpe cu lungile-i antene,
Cădelnițează-o clipă pe locul gravei scene
Și-apoi aruncă giulgiuri și lespezi peste morți.

Ion Caraion - Cântece Negre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Unii nu-nțeleg, se uită
triști la cântecele negre, pline:
„Pentru ce nu scrie ca-nainte?
Cântecele astea nu-s frumoase…”.
Sigur, nu toate cântecele sunt frumoase pentru toți
Unele au mâlul și pietrele din noi,
unele sunt tulburi, sunt aspre, sunt schimbătoare
altele răvășite ca niște sârme,
unele sunt ca o luptă
pe care o purtăm cu noi, cu memoria și sângele nostru,
unele sunt blânde ca spicul aplecat.
Nu mi-au plăcut niciodată cântecele blânde.
Unii vor zice:
„De ce nu scrie ca-nainte?”.
Poeți! Nu vă temeți de-adevăruri.
Fiți aspri și calzi ca sângele vostru.
Cei rămași pe urmă nu vor mai ajunge niciodată la voi.
Numai cei cari vor veni singuri au dreptul.
„Cântecele astea nu-s frumoase…”
Mai mult proză:
Brațe
Marș
Dreptate –
oamenii cei noi, intrați în curte,
merg la câmp cu tălpile crăpate.
Altedăți, din gări mucegăite
– numai sângele acela curs din vată! –
se urneau vagoanele de marfă
cu toți munții lor de oameni ciungi
și de carne roșie, exilată.
„Cântecele astea nu-s frumoase pentru toți…”.
Altădată-aduși ca să se uite
ochii mici ai plozilor de școală
fâlfâiau de plâns. Din zări străine
soseau în trenuri cei trimiși să moară.
Se reîntorceau desfigurați. Pământii, goi
în paturi de campanie, pe gratii
bucăți de vată, schije, ciolane,
schilozi, cranii zdrobite, bandaje,
grupe, companii, batalioane –
se reîntorceau pe acoperișuri, ca niște păsări.
Unii nu-nțeleg nimic: se uită
triști la cântecele mele brute, aspre.
– „A uitat de tot ce-i poezie…”
– „Crede-acum că scrie pentru sute de mii.”
– „Se înșeală!”.
Nu, prieteni, nu mă înșel.
N-am uitat nimic și nu voi uita nimic.
N-am uitat poezia mea neagră și urâtă,
n-am uitat libertatea voastră de a privi într-un
lighean cu apă,
n-am uitat bibliotecile voastre, în care puteți intra și citi
din Mallarmeé.
Voi însă nu veți înțelege acest lucru decât târziu.
Voi nu mai aveți timp să fiți poetici și să vizitați America,
voi nu mai aveți timp să vă întoarceți din Franța,
voi nu mai aveți timp să răsfoiți propria voastră operă,
voi nu mai aveți timp să fiți dezamăgiți
și să spuneți:.
„Acesta a fost cuvântul ISTORIE”.
Nu, prieteni, n-am uitat nimic.
Dar viața e așa de puternică,
încât eu n-am putut niciodată s-o văd într-un
lighean cu apă.
Carnea mâinii trece mătăsos
peste nervii tâmplelor uscați,
luați cazmalele, poeți, să ridicați
cerul stors ca un tampon de vată!.
Văd lemnul porții tânăr, sărat,
l-aud tăcând în carnea mea bălană –
răsucit sub brațele-amândouă
și-n răcoarea parcului, urbană
trec dimineața cu el în memorie
prin piața orașului – de-i mângâi fruntea,
coaja culcată rotund lângă el,
arborul minciunii vă cheamă
fruntea durerii mângâi,
ca un ulcer perpetuu
ca o cumplită promisiune la adolescență.
Simt frigul, dar frigul mă-nțeapă –
prin acoperișul capelei, frumos,
bătea un clopot și-un cer numai apă
intra, ziua, legănat, prin orașul
cu-un turn mirosind puturos….
Acoperișul de ploaie, cetatea
adâncită-n pământ lângă oase –
îi simțeam lângă sânge asfaltul
ca pe-o trăsură cu morți în mătase.
Tinerețea cântecelor noastre
va izbucni ca un glonț, ca o dinamită.
Străzi, orașe, sate
au ieșit din cuibare,
au năvălit din ganguri,
au răsărit din funduri.
Totul se-agită.
Totul există.
Poeți! Voi trebuie să agitați lumea.
Voi existați odată cu tot ceea ce există.
Voi nu v-ați născut pentru întuneric,
pentru camerele încuiate,
pentru perdelele trase,
pentru femeile care așteaptă;
voi v-ați născut pentru tot ceea ce e viață,
flux, campanie –
voi v-ați născut să fiți permanent între oameni
alături de ei
odată cu ei.
De aceea prieteni, eu n-am uitat nimic.
Voi însă nu veți înțelege acest lucru decât târziu.
Voi nu mai aveți timp să fiți poetici și să vizitați America,
voi nu mai aveți timp să vă întoarceți din Franța,
voi nu mai aveți timp să vă consolați propria voastră operă,
voi nu mai aveți timp să fiți dezamăgiți
și să spuneți cu propriul vostru gând:
„Acela a fost cuvântul ISTORIE.
Cât de greu l-am putut înțelege!”.
Nu, poeți. Nu vă temeți de adevăruri.
Numai cei care vor veni singuri au dreptul.

Nina Cassian - Pedeapsa Capitală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ți-am râcâit surâsul cu unghiile.
Ți-am lins ochii. Nu mai ai acum
decât un oval gol pe care, dacă vreau,
pot picta măcelul de la Erzerum
sau o oarecare floare simplificată,
sau să-l deșurubez frumos,
așezându-l undeva pe jos.
De acum încolo-ncepi cu nodul de la cravată.

Nina Cassian - Reîntoarcerea în Obiecte II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În marea cutie neagră
stă praful cel negru
și-n el, lingurița cea neagră.
Mâncăm praful negru
ca să visăm
o lume închisă și neagră
cu-o singură spărtură
prin care se vede
eternitatea cea neagră.
Nina Cassian – Poeme – Cărțile Tango 2020