poezie existentialista – Versuri.pro

Mircea Dinescu - De Rerum Naturae

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Încep din nou spectacolele: teiul
își joacă mireasma cabotină.
Deus în machina și-a pus uleiul,
totul e uns și totul e rutină.

Marea și-a luat tainul –
înecații
precum cosașii stau proptiți în raze,
pe mal prelații
pritocira vinul
la abator mugește boul Apis,
cu lingurița vom gusta preaplinul –
viața-i scumpă, timpu-i însă gratis.

Și norii ce-au filmat o zi întreagă
cu sila lor înaltă-deobiective
vomită iar în burg o ploaie bleagă
pe filozofii cu-a-lor lumi perfecte.

Christian W Schenk - O Posibilă Venire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Venind pe lumea asta-ntre poeți,
ajuns la vârsta ca s-o-ntreb în gura mare
cum s-a-ntâmplat să ajung în ea
poet printre poeții ei de seamă
aud șoptindu-mi cu un glas mieros:
„Tu n-ai venit deloc, dar… ești pe ducă.”

Rainer Maria Rilke - Elegiile Duineze

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

(dedicată lui Rudolf Kassner).
Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd
Deschisul. Numai ochii noştri sînt ca întorşi
şi aşezaţi ca nişte capcane,
roată, în jurul liberei ieşiri.
Ceea ce este-n afară noi nu ştim decît
din căutătura animalului; căci pînă şi pe prunc
îl răsucim şi-l silim să privească-napoi
lumea formelor, şi nu Deschisul, care
pe chipul animalului atît de adînc e. Liber de moarte.
Noi numai pe ea o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfinţitu-i în urmă,
iar în faţă pe Dumnezeu, – şi chiar cînd el înaintează,
înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fîntînile.
Ci noi, nicicînd, nici măcar o singură zi
nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile
la nesfîrşit se învoaltă. Necontenit este Lume,
şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
şi ştii că-i fără margini şi nu-l rîvneşti.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgîlţîie şi-l dezmeticeşte.
Sau un altul moare şi este, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci înafară.
În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi mascîndu-i văzul,
aproape-s de asta, şi-s cuprinşi de uimire
Ca din greşeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt… Dar peste celălalt
nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume.
Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem
dar în răsfîngeri acel Liber,
pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate cînd un animal,
mut ridicîndu-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită.
Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii
– atît şi nimic mai mult şi mereu în faţă.
Dar animalul, sigur pe sine venind către noi
o conştiinţă-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa
e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea-i.
Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi.
Şi totuşi această sălbăticiune ageră şi caldă
duce povara şi grija unei nesfîrşite melancolii.
Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte:
– amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă
şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă,
şi-acolo totul era suflu. După patria dintîi,
cea de-a doua hibridă pare
şi-n destrămare ca vîntul.
O, fericirea micii făpturi,
care rămîne mereu în Sînul care-a purtat-o;
o, noroc al gîzei ce saltă lăuntric
chiar şi-atunci cînd nunteşte; căci Sînul e Totul.
Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obîrşie
întrezăreşte amîndouă tărîmurile
ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închise,
totuşi cu portretul său în veşnică odihnă drept capac.
Şi cît de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avîntîndu-se afară dintr-un sîn. Ca înfricoşat de sine
despică văzduhul aşa cum o fisură
ceaşca o frânge. Aşa sfîşie porţelanul serii
dîra lăsată de-al liliacului zbor.
Iar noi: spectatorii, pretutindeni, mereu,
întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară!
Sîntem copleşiţi. Orînduim. Totul se sfarmă.
Din nou rînduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim.
Cine ne-a răsucit în aşa fel, că noi,
Orice-am face, ne aflăm mereu în postura
unuia care pleacă? Ca şi cum ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întîrzie -,
aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.

Leonid Dimov - Continuum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dureri lichide circulă prin oase
Și pier în mahalaua sufletească.
Dă drumul bibilicelor nervoase
Grăunțele din curți să ciugulească.
Nu te opri-n suburbie, de teamă
Să nu te-nchidă regii în cetate:
E-n pragul ușii lor o criptogramă
Și-i ține-n catifeluri și brocate.
Nu mă privi de parcă nu-s acela
Ce gândul tău aevea înfiripă
Și prins în deget numai de nacela
Balonului de neguri și de-o clipă.
Cum ne cuprinde vârsta strâns în clește,
Statorniciți, zâmbind, în mărginime.
Mai termină, mai stai, mai odihnește
Prin încăperi cu tinda sinonime.

Luminiţa Suse - Poem Omniacut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ce mână
ridică noaptea la sine
şi amână
dictatura zilei de mâine?..
Nu mai ştiu
am dormit atoatevisând
până târziu
căzut-au soldaţii luminii
pe rând.
Pustiu
în frontul dintâi al furtunii
învingători – nici unii
nici alţii – balans absolut
şi multe stele
în giulgiul din noapte căzut
pe degete grele
de lut
târându-şi rebel prin inele
prezentul omniacut.

Fernando Pessoa - Tutungeria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În rest, strâng în mine toate visurile lumii.
Ferestre ale odăii mele,
Ale odăii unuia dintre milioanele de inși din această lume despre care nimeni
nu știe cine este
(Iar dacă ar ști cine este, ce anume ar ști?),
Voi dați spre misterul unei străzi cu un permanent du-te-vino de oameni,
Spre o stradă inaccesibilă tuturor gândurilor,
Reală, imposibil de reală, evidentă, atât de evidentă încât nu o poți cunoaște,
Cu misterul lucrurilor aflat sub pietre și sub ființe,
Cu moartea ce întinde mucegaiul pe ziduri și albește pletele oamenilor,
Cu Destinul ce mână carul totului pe drumul nimicului.
Astăzi mă dau învins, de parcă aș fi aflat adevărul.
Astăzi sunt lucid, ca un muribund,
Iar cu lucrurile nu aș mai împărți altă fraternitate
Decât o despărțire, iar casa și această parte a străzii
Ar deveni un șir de vagoane de tren, iar semnalul de plecare
L-ar da un șuierat din lăuntrul țestei mele,
Cu un zvâcnet al nervilor mei și un scrâșnet în oasele mele.
Rămân azi perplex, asemenea cuiva care a meditat și a aflat, iar apoi a uitat.
Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez
Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,
Și senzația că totul e vis, ca lucru real în interior.
Am ratat totul.
Dar cum nu aveam mari ambiții, poate că totul era nimic.
Educația ce mi s-a dat
Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.
Am fugit la țară croind planuri mărețe.
Doar că acolo n-am găsit decât iarbă și copaci,
Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toți ceilalți.
Acum plec de la fereastră, mă așez pe un scaun. La ce să mă mai gândesc?
Ce știu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu știu nici cine sunt?
Voi fi cel la care mă gândesc? Dar mă gândesc să fiu în atâtea feluri!
Și nenumărați alții gândesc să devină același lucru, încât ar fi imposibil
să fie atâția!
Geniu? În această clipă
O sută de mii de creiere visează să fie ca mine genii,
Iar istoria nu-l va reține, cine știe?, poate pe nici unul,
Și numai fum se va alege din atâtea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine.
În toate ospiciile există atâția nebuni care au atâtea certitudini!
Iar eu, care n-am nici o certitudine, sunt eu oare mai cert sau mai puțin cert?
Nu, nici în mine..
În câte mansarde și ne-mansarde pe lumea asta
Nu există, acum, tot soiul de genii-pentru-ei-înșiși care visează?
Câte aspirații înalte și nobile și lucide –
Da, cu adevărat înalte și nobile și lucide -,
Și cine știe, poate că realizabile,
Nu vor vedea nicicând lumina soarelui real, nici nu vor găsi la cineva ascultare?
Lumea e făcută pentru cel născut să o cucerească,
Și nu pentru cel care visează că o poate cuceri, chiar de are dreptate.
Am visat mai mult decât a făcut Napoleon vreodată.
La pieptul meu ipotetic am strâns mai multă umanitate decât Cristos.
Am elaborat în taină sisteme filozofice pe care nici un Kant nu le-a scris.
Dar eu sunt, și probabil am să rămân așa pentru totdeauna, omul de la mansardă,
Chiar dacă nu locuiește acolo;
Totdeauna voi fi cel nenăscut pentru așa ceva;
Totdeauna voi fi numai cineva cu multe calități;
Totdeauna cel care aștepta dinaintea unui perete fără ușă să i se deschidă,
Cel care cânta cântecul Infinitului într-un coteț de găini,
Și auzea vocea lui Dumnezeu din adâncul unui puț astupat.
Oare să cred în mine? Nu, nu mai mult decât în tot restul.
Fie ca Natura să-și verse peste căpățâna mea înfierbântată
Dogoarea soarelui, ploaia și vântul ce-mi răvășește părul,
În rest, fie ce-o fi, dacă va fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
Am cucerit lumea întreagă înainte să ne săltăm din așternut;
Însă ne trezim și constatăm că ea este opacă,
Ne ridicăm și iată că aparține altuia,
Ieșim din casă și vedem că este întreg pământul,
Plus sistemul solar și Calea Lactee și Indefinitul.
(Tu mănânci ciocolată, puștoaico;
Mănânc-o!
Ai să ajungi să vezi că nu există pe lume altă metafizică decât ciocolata.
Și că toate religiile nu te învață mai mult decât patiseria.
Mănâncă, micuța mea murdară, mănâncă!
Ce n-aș da să pot eu mânca ciocolată cu tot atâta autenticitate!
Însă eu sunt din cei care gândesc și, desfăcând hârtia argintată,
Arunc totul pe jos, cum am făcut și cu viața mea.)
Doar că din amărăciunea unui destin neîmplinit cel puțin rămâne
Rapida caligrafie a versurilor de față,
Portic dând spre Imposibil.
Cel puțin mă tratez pe mine însumi cu un dispreț fără lacrimi,
Nobil măcar prin gestul larg cu care arunc,
Fără să fi făcut o listă, rufăria murdară care sunt eu, în curgerea lucrurilor,
Și rămân încuiat în casă fără cămașă.
(Tu, consolatoareo, inexistentă și tocmai prin asta consolatoare,
Zeiță elină concepută ca o statuie vie,
Patriciană din Roma, imposibil de nobilă și nefastă,
Prințesă a trubadurilor, extrem de grațioasă și colorată,
Sau marchiză din veacul al optsprezecelea, decoltată și arogantă,
Sau cocotă celebră pe vremea taților noștri,
Și nu mai știu ce din categoria modernă – nici nu-mi imaginez ce anume -,
Fii toate astea, oricare dintre ele, și inspiră-mă dacă poți inspira!
Sufletul meu e o găleată răsturnată.
Precum cei ce invocă spiritele, invocă spiritele, mă invoc
Pe mine însumi și nu găsesc nimic.
Mă îndrept din nou spre fereastră și văd strada cât se poate de clar.
Văd magazinele, trotuarele, văd mașinile care trec,
Văd ființe vii și îmbrăcate care se intersectează,
Văd și câinii care și ei există,
Iar toate acestea mă apasă ca o condamnare la surghiun,
Și toate îmi sunt străine, cum îmi este de altfel totul.)
Am trăit, studiat, iubit și chiar am crezut,
Dar azi nu e cerșetor pe care să nu-l invidiez că nu sunt eu el.
Îi văd fiecăruia zdrențele și plăgile și minciuna,
Și mă gândesc: poate niciodată n-ai trăit, nici studiat, nici iubit,
și nici n-ai crezut
(Căci e posibil să faci realitate din toate astea fără să faci nimic din ele);
Poate abia dacă ai existat, ca o șopârlă căreia i-au tăiat coada,
Iar din șopârlă acum numai această coadă tăiată continuă să se zbată.
Am făcut din mine numai ceea ce n-aș fi știut,
Iar ceea ce puteam să fac cu mine n-am făcut.
Costumul de bal mascat pe care l-am îmbrăcat nu era cel potrivit.
Imediat am fost luat drept altul, n-am dezmințit, iar acum sunt pierdut.
Când am vrut să-mi scot masca,
Ea mi se lipise de obraz.
Când am tras de ea și m-am văzut în oglindă,
Deja eram bătrân.
Eram beat, nu mai știam cum să-mi pun din nou costumul pe care
nu-l scosesem.
Mi-am zvârlit masca și m-am culcat în vestiar
Ca un câine tolerat de administrație
Pentru caracterul lui inofensiv,
Iar acum voi scrie această poveste spre a dovedi cât sunt de sublim.
Esență muzicală a versurilor mele inutile,
Ce-aș mai vrea să te găsesc ca pe un lucru făcut de mine,
În loc să stau peste drum de Tutungeria de peste drum,
Frământând cu picioarele conștiința de a fi existent
Ca pe un covor de care se împiedică un bețiv
Sau ca pe o rogojină furată de țigani, ce nu merita doi bani.
Iată că Patronul Tutungeriei a ieșit în ușă și a rămas acolo.
Îl privesc cu disconfortul dat de poziția capului meu răsucit
Și cu disconfortul sufletului care nu prea înțelege.
De murit, și el și eu vom muri.
El va lăsa în urma lui firma, eu – câteva versuri.
După o vreme, va muri și firma, vor muri și versurile mele.
Ceva mai târziu va muri și strada pe care se afla respectiva firmă,
Precum și limba în care au fost scrise versurile.
Va muri apoi și această planetă rotitoare unde s-au întâmplat toate astea.
Iar pe alți sateliți din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
Va continua să producă ceva asemănător cu versurile și să trăiască sub lucruri
asemănătoare cu firmele,
Totdeauna un lucru în fața celuilalt,
Totdeauna la fel de inutile și unul și altul,
Totdeauna imposibilul la fel de stupid ca realul,
Totdeauna misterul din adânc la fel de evident ca somnul misterului
de la suprafață,
Totdeauna unul sau altul sau nici unul, nici altul.
Dar acum a intrat un om în Tutungerie (oare să-și cumpere tutun?)
Iar realitatea plauzibilă mi-a căzut brusc în cap.
Mă ridic un pic, dar energic, convins, uman,
Și mă voi decide să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.
Îmi aprind o țigară gândindu-mă că le scriu
Și trag din ea eliberarea de toate gândurile.
Urmăresc cu privirile fumul cum îți urmezi drumul pe care ai luat-o,
Și mă bucur, brusc asaltat de sensibilitate și competență,
Că m-am eliberat de toate speculațiile,
Și că metafizica e consecința unei proaste dispoziții.
Apoi mă răstorn pe scaun
Și continui să fumez.
Cât timp Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.
(Dacă m-aș însura cu fata spălătoresei,
Poate că aș fi fericit.)
Ajuns aici, mă ridic de pe scaun. Mă duc la fereastră.
Omul a ieșit din Tutungerie (strecurându-și mărunțișul în buzunarul
de la pantaloni?)
Ah, păi îl cunosc: e Esteves cel-fără-de-metafizică.
(Patronul Tutungeriei a reapărut la ușă.)
Călăuzit parcă de un instinct divin, Esteves și-a întors capul și m-a zărit.
Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am strigat Salut Esteves! și universul
Mi s-a reconstituit lipsit de ideal și speranță, iar Patronul Tutungeriei a surâs.

Nichita Stănescu - Uneori Mă Tem

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Uneori mă tem cu spaimă de somn
că și ceea ce iubesc
ar putea să se fi născut.
Morții n-aș vrea să-i încredințez
dureroasa posesiune.
A fi din naștere –
de ce mă umpli de tristețe nenăscuto,
solemnă și galeșă.
1982, Almanahul Literar