poezie bacovia – Versuri.pro

Dan Botta - Străinul cu Ochi de Genune

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Treceam cândva călare
Pe-un aspru drum de munte,
Pe triste culmi cărunte,
În lume călător.
Când, ostenit de lunga
Prăpăstioasa cale,
Dădei de-o verde vale
Cu chip fermecător.
Se aplecau asupra-i
Pini uriaşi de strajă,
Şi fremăta în vrajă
Un plop sub sure stânci.
Şi-ntunecatul verde,
Şi gloria alpină,
Şi limpedea lumină,
Cântau cântări adânci.
În marginea cărării
O casă se-nălţase,
Şi muşchiul de mătase
Şi vâscul o-mbrăca.
Şi-n şoapta unei muzici
Neauzite încă,
În liniştea adâncă,
O mândră fată sta.
Încet se pleca ziua
Când umbrele se-ntind,
Şi ochi fantastici prind
Să ardă-n geana zării.
Iar ea şedea-n fereastra
Deschisă către cale,
Privind spre verdea vale
Şi plopul solitar.
Şi-şi pieptăna cosiţa
Care-i cădea în unde,
În unde moi, profunde,
Ce străluceau arar.
Iar mâna ei pe fluviul
De unduioase fire,
Pe struna unei lire
Părea a mlădia.
Cu plectrul de ivoriu,
O tristă melodie,
Ce-n luna albăstrie
Ciudată unduia.
Şi iată că un tânăr
Venea cu jalea-n faţă,
Părea-nvelit în ceaţa
De fum a înserării.
El era plin de praful
Cărărilor bătute,
Privirile-i pierdute
În nesfârşitul zării.
Trecu pe sub fereastră
Şi-şi ridică privirile,
Copila-şi torcea firele
Din părul ei de spume.
O întrebă: – «Tu eşti? »
Cu glas din altă lume,
Şopti din nou: – «Tu eşti? »
Cu glasul lui de brume.
Ea-şi pieptăna cosiţa.
La graiul lui nu spuse
Cuvânt, căci nu-l văzuse,
O-nvăluia tristeţea.
Atunci el mă-ntrebă
Cu glasul lui pustiu:
– «Ea este? » – «O, nu ştiu,
E parcă tinereţea. ».
Am tresărit văzându-l.
Era – nu ştiu a spune –
În ochii-i o genune
De ceţuri viorii.
Se aşeză pe stâncă,
Plecându-şi capu-n mâni;
În ochii lui fântâni
De umbră scăpărau.
Privea cu ochii ţintă
Spre ea. Mâna-i subţire
Pe unduioase fire
Trecea şi-acum mereu.
Sub ochiu-i fără saţiu
Ea prinse să încetine,
Şi tot mai rar să pieptene
Cosiţa-i, tot mai greu.
O, mâna ei subţire
Ajunse străvezie,
Privind în gol pustie,
Ea zise blând: – «Sunt eu».
Şi nu o mai văzui,
Nu mai era-n fereastră.
Doar luna rece-albastră
Mai lumina în hău.
Dar când pe cal trecui
Atunci! Atunci! Văzui
În negura adâncă
Din ochii de genune
Plutea ca o minune:
Era în ochii lui.
În clipa-aceea vântul
A prins să bată viu,
Cumplitul vânt pustiu,
Şi uşa s-a deschis.
Ferestrele şi uşa
Băteau din aripi bete,
Pornii cu vântu-n plete
În jeliştea de vis.
II.
Uitasem toate-acestea,
Când, rătăcind călare
Pe drumuri solitare
De munte, şi lăsând.
În urmă bolta plină
De freamăt a pădurii,
Cu fagii ce-i sunt murii,
Intrai bătut de-un gând.
Într-o îngustă vale.
Sub negrul cer nocturn,
Din al Tăriei turn
Lung răsărea Hecate.
Hecate fumegând
De sânge, chip de mort,
În al fantasmei port
De văluri fluturate.
Şi facla-i arunca,
Îşi arunca o zare
Pe trista dezolare
A plaiului şi-a luncii.
Pe care răsăreau
Trunchiate scorburi moarte,
Tentacole întoarte
De rădăcini de pini.
De pini bătrâni, strângând
Un trist pământ avar.
Doar plopul solitar
Plângea printre ruini.
Şi el mi-a fulgerat
În gând o altă vale
Ce-mi răsărise-n cale
Într-o lumină-albastră.
«Acelaş plop, acelaş
Părete-nalt de stânci.
Dar arborii adânci,
Dar casa cu fereastra.
De vis, în care-atunci
Îşi pietăna o fată
Cosiţa descântată,
Unde erau? O, spune! ».
Zicând aceasta-n sine-mi,
Văzui în dreapta mea
O stâncă, şi pe ea,
Cu ochii de genune.
Învăluit în ceţuri
Străinul! Îngheţai.
Pe-ntunecatul plai
Hecate-şi plimba facla.
Şi-n ochiul său haotic
Sticliră-adânc, hipnotic,
Solemni ca într-o raclă,
Şi arborii, şi casa,
Şi fata din fereastră,
Şi pleata ei măiastră.
Nebun pornii în goană,
Căci lămurisem totul,
Ştiam că totul, totul
Avea să intr-a acum,
Încetul cu încetul
În ochii lui haotici,
În ochii lui narcotici,
În ochii lui de fum.
III.
Trecut-am multe nopţi
De veghe, cu-ntrebarea:
Fusese întâmplarea
Aieve, sau un vis?.
Şi cum mă rodea gândul
Neîncetat şi chinul,
M-am dus să văd străinul
Cu ochiul larg deschis.
Lăsând în urmă bolta
Adâncă a pădurii,
Ca fagii ce-i sunt murii
Fremătători, intrai.
Într-o rovină tristă,
În noaptea fără lună,
Sinistră văgăună,
Întunecatul plai.
Când, despletit în cer,
Un palid meteor
Pluti ca albul nor
Stelar într-un descânt.
Şi-n slaba-i licărire
Văzui acea pustie,
O mlaştină-argintie,
Ce tremura sub vânt.
Am dat să plec, la gândul
Că alta era valea,
Că rătăcisem calea,
Şi-acum era târziu.
Când, dând calului pinten,
În stânga mea văzui
Fantastici ochii lui
Privindu-mă-n pustiu.
Iar mlaştina-ncepu
‘N albastra-i despletire
Un cânt de peste fire.
Şi-n ochiul lui mereu.
Treceau, pierdute-n brume
Apusurile toate,
Refluxurile toate,
Fantastic mausoleu.
Iar mlaştina undea
Parcă aceleaşi plete
Ale frumoasei fete
Demult pierdută-n soarte.
El mă sorbea-n privire,
Şi-nvins de-o inerţie,
Ciudată letargie,
Am zis încet: – «Sunt eu».
Închide-aripa ta
Şi lasă-te pe ape,
Şi dormi aşa, aşa,
Cu larg deschise pleoape.
E dulce ca un somn
Plutind peste abise,
E neagră ca un somn
Nebântuit de vise. ».
Şi-n depărtări imense
Coline vagi şi spaţii,
Sub triste constelaţii,
Se-ncununau în moarte.

Tudor Gheorghe - Rondelul Rozelor Ce Mor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini și mor și-n mine –
Și-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.
În tot, se simte un fior.
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini, și mor și-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăşaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor.. –
E vremea rozelor ce mor.

Alexandru Macedonski - Noaptea de Decembrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Noaptea de decembrie.
Pustie și albă e camera moartă..
Și focul sub vatră se stinge scrumit.. –
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit..
Iar geniu-i mare e-aproape un mit..
Și nici o schinteie în ochiu-adormit.
Pustie și albă e-ntinsa câmpie..
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit..
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâșie
Și luna privește cu ochiu-oțelit.. –,
E-n negura nopții un alb monolit..
Și luna privește cu ochiu-oțelit.
Nămeții de umbră în juru-i s-adună..
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună –
Chiar alba odaie în noapte-a murit.. –.
Făptura de humă de mult a pierit.
E moartă odaia, și mort e poetul.. –
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit..
Iar crivățul țipă.. – dar el ce-a greșit?.
Un haos urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare și-n gându-i, și-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer..
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer..
Și luna e rece în el, și pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește..
Pe ziduri, aleargă albastre năluci..
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește..
– „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci? „.
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea..
Ascultă, și cântă, și tânăr refii.. –
În slava-nvierii îneacă oftarea..
Avut și puternic emir voi să fii”.
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea”
Și-n albă odaie aleargă vibrarea.
Răstristea zăpezii de-afară dispare..
Deasupră-i e aur, și aur e-n zare, –
Și iată-l emirul orașului rar..
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.. –
Prin aer, petale de roze plutesc..
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, vestejesc.. –
Havuzele cântă.. – voci limpezi șoptesc..
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.
Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oțeluri cumplite –
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și ochi împrejuru-i – ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită –
Bagdadul, poiana de roze și crini –
Djamii – minarete – și cer ce palpită.
Și el e emirul, și toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare..
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței – ce este – dispare –
Iar el e emirul, și toate le are.
Spre Meka-l răpește credința – voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea – tot sufletu-i vrea –
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.
Dar Meka e-n zarea de flăcări – departe –
De ea o pustie imensă-l desparte
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de păseri, nici pomi, nici izvoare –
Și dulce e viața în rozul Bagdad.
Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusul-albastru.
Dar iată și ziua când robii se-armează..
Cămile gătește, și negrii-armăsari,
Convoiul se-nșiră – în zori schinteiază,
Pornește cu zgomot, – mulțimea-l urmează
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.
Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranjisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă..
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc..
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică..
Și lacrima, clară, lucește și pică..
Din apa fântânei pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea..
Curmalii-o-nfașoară c-o umbră-albăstrie..
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blândețea în ea –
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe.
E tot cum o știe, – dar șearbăd la față,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață..
Mai slut e ca iadul, zdrențăros, și pocit,
Hoit jalnic de bube – de drum prăfuit,
Viclean la privire, și șearbăd la față.
De nume-l întreabă emirul, deodată,
Și-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
– La Meka plecat-am a merge și eu..
– La Meka?.. La Meka?.. și vocea ciudată:
– La Meka! La Meka! răsuna mereu.
Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește..
Pocit, șchiop și șearbăd, abia se târăște..
Și drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă –
Pustia-l așteaptă în largu-i s-o treacă..
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
În largu-i, pustia, să treacă-l așteaptă..
Și el naintează – și calea e dreaptă –
E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg –
Și el naintează – dar zilele curg.
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare..
Și el naintează sub flăcări de soare..
În ochi o nălucă de sânge – în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare..
Nisip, și deasupra, cer roșu – și-atât. –
Și toți naintează sub flăcări de soare.
Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt –
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt –
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.
Abia ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeață de oază cu dor așteptată..
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele..
Izvor sau cisternă în clipa le scurg –
Dar chinul reîncepe – și zilele curg.
Și tot nu s-arată năluca sublimă..
Și apa, în foale, descrește mereu..
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, și mai greu..
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.
Și tot nu s-arată cetatea de vise..
Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc..
Prădalnice zboruri de păseri sosesc..
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc..
Doar negrele păseri mereu se-nmulțesc –
Și tot nu s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită, când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă.. –
Când setea, când foamea –, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.
Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile..
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile.
Nainte – în laturi – napoi – peste tot.,
Oribil palpită aceeași culoare..
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot –
Tot roșu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.
Și foamea se face mai mare – mai mare,
Și zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare..
Bat tâmplele.. – ochii sunt demoni cumpliți..
Cutremur e setea, și-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți.. –
Bat tâmplele.. – ochii sunt demoni cumpliți.
Abia pășește cămila ce-l poartă..
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă.. –
Dar iată.. – părere să fie, sau ea?..
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește.. – Emirul puterea și-o strânge.. –
Chiar porțile albe le poate vedea..
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,
Și albele ziduri, lucesc – strălucesc, –
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pași, ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc – strălucesc!.
Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc..
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă..
Dar visu-i nu este un vis omenesc –
Și poamele de-aur lucesc – strălucesc –
Iar alba cetatea rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zărește
Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.
Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka – tot visul țintit,
Și vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă..
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă..
Și-n Meka străbate drumețul pocit,
Plecat șchiop și șearbăd pe drumul cotit –
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă..
Și moare emirul sub jarul pustiei –
Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel..
Dar luna cea rece, s-acea dușmănie
De lupi care urlă – s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Și-acea izolare, și-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Alexandru Macedonski - Noapte de Decembrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pustie și albă e camera moartă,
Și focul sub vatră se stinge scrumit.
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit.
Iar geniu-i mare e-aproape un mit.
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.
Pustie și albă e-ntinsă câmpie,
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit.
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit.
E-n negura nopții un alb monolit.
Și luna-l privește cu ochi oțelit.
Nămeții de umbră în juru-i s-adună,
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit —
Făptura de humă de mult a pierit.
E moartă odaia, și mort e poetul,
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit.
Iar crivățul țipă… — dar el, ce-a greșit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare și-n gându-i s-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer.
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer.
Și luna e rece în el, și pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește,
Pe ziduri, aleargă albastre năluci.
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpita, trosnește, vorbește.
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea…
Ascultă, și cântă, și tânăr refii…
În slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut și puternic emir, voi să fii.”
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea
Și-n alba odaie aleargă vibrarea.
Răstriștea zăpezii de-afară, dispare…
Deasupra-i e aur, și aur e-n zare,
Și iată-l emirul orașului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc… —
Havuzzele cântă… — voci limpezi șoptesc…
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.
Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii — minarete — și cer ce palpită.
Și el e emirul, și toate le are…
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței — ce este — dispare
Iar el e emirul, și toate le are.
Spre Meka-l răpește credința — voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.
Dar Meka e-n zarea de flăcări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de păseri, nici pomi, nici izvoare
Și dulce e viața în rozul Bagdad.
Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumină din lotusu-albastru.
Dar iată și ziua când robii și-armează…
Camile gătește, și negri-armăsari,
Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează,
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.
Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă…
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…
Și lacrima, clară, lucește, și pică…
Din apa fântânii pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfașoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blândețea în ea
Și-ntreaga, fântâna, e tot cum o știe.
E tot cum o știe, — dar, șearbăd la față,
Sub magică-i umbră, un om se răsfață…
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, și șearbăd la față.
De nume-l întreabă emirul, deodată,
Și-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge și eu.
— La Meka? La Meka?.. — și vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.
Și pleacă drumetul pe-un drum ce cotește…
Pocit, șchiop și șearbăd, abia se târăște…
Și drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia-l așteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nșiră camile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Și el naintează, dar zilele curg.
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Și el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât
Și toți naintează sub flăcări de soare.
Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.
Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeață de oază cu dor așteptată…
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Camilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele…
Izvor sau cisternă în clipa le scurg
Dar chinul reîncepe, și zilele curg.
Și tot nu s-arată năluca sublimă…
Și apa, în foale, descrește mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu și mai greu…
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre camile.
Și tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în traiști se sfârșesc…
Prădalnice zboruri de păseri, sosesc…
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…
Doar negrele păseri mereu se-nmultesc
Și tot nu s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă…
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.
Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu camile…
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile…
Nainte — în laturi — napoi — peste tot,
Oribil palpită aceeași culoare…
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roșu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.
Și foamea se face mai mare — mai mare,
Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliți…
Cutremur e setea, s-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliți.
Abia mai pășește cămila ce-l poartă…
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…
Dar iată… — părere să fie, sau, ea?..
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește… Emirul puterea și-o strânge…
Chiar porțile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Și albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pașuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc, — strălucesc!
Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Și poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zărește
Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.
Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul țintit,
Și vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă…
Și-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat șchiop și șearbăd pe drumul cotit
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă…
Și moare emirul sub jarul pustiei
Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel…
Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie
De lupi care urlă, — ș-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Arthur Rimbaud - Orație de Seară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Trăiesc stând jos; eu, înger în mâini de bărbier,
În pumni țin strâns o halbă crestată-adânc, de ospețe
Plec gât și hipogastru, fumând cu Gambier
Sub aerul ce crește în văluri mici și crețe.
În mine mii de Vise ard dulce, până pier,
Cum porumbeii scârna și-o scapă-n vechi cotețe:
Mi-e inima-apoi tristă, ca un alburn sever
Mânjit de sumbrul aur – pollen – în tinerețe.
Și visele-nghițându-mi la loc cu grijă-apoi,
Eu, după-atâta bere – de patruzeci mă-apropii -,
Mă-ntorc și-mi vin în fire, împins de-așa nevoi:.
Ca Domnul, blind, acela cu cedrii și isopii,
Mă piș spre cer, departe și foarte sus, căci voi
Mi-ați dat consimțământul, o, voi, heliotropii