poem in proza – Versuri.pro

Stefan Petică - Cântec Uitat - Poem În Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Şi coardele vorbiră prelung şi trist. Eu n-aş fi voit să le ascult, căci ştiam bine amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară aşa de rugător şi notele se tânguiau aşa de sfâşietor, încât am rămas pe loc, ca şi când mi-ar fi fost ochii prinşi de ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii.
Iar coardele vorbiră prelung şi trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră ce se mişcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară!
Cărarea se desfăcea albă şi prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit. Copacii stăteau nemişcaţi ca nişte copaci fermecaţi de poveste veche şi luna părea prinsă pe imensa boltă albastră.
Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, şi în toată această magie strălucită şi ciudată a nopţei numai umbrele negre ale teilor îşi lăsau dulcele lor mister ca un vis duios peste o serbare veselă.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă uşoară sălta zglobie ca o rază de lună furişată prin frunzişul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum de visuri!
Drumul se umbrea mai tare, ramurile se întindeau mai mult şi visul se făcea mai nerăbdător. Fruntea se ridică în sus ca o cugetare plină de cutezanţă şi inima bătea ritmul viitoarelor fericiri. Portiţa verde apărea scăldată în raze de lună şi n-a fost niciodată pridvor de biserică mai cu evalvie călcat decât pragul acelei portiţe.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă suavă se înălţa lină ca o faţă de madonă melancolică într-un templu curios. Grădina era un templu, şi madona avea ochi mari şi visători, iar părul îi cădea peste umeri ca o mantie regală.
O, notele triste, o, madona părăsită, o, cântecul uitat!

Stefan Petică - Nopțile de Legende - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nopți împovărătoare, nopți de vară monotonă și lungă!
Ce trist vă port în suflet în ceas de singuratecă rătăcire, când visul cade spre amurgurile tragice în cari se cufundară iubirile mele ca un tezaur în mare, un tezaur misterios în marea adâncă!
Gândul meu se duce mereu către misterele trecute și în zadar florile fragede de astăzi îmi surâd; ele par că tremură sub un vânt de doliu și parfumul lor e trist ca un cântec ce moare în depărtare.
Mi-amintesc de serile fabuloase și de pădurile întunecate unde nu mă aștepta decât straniul glas al cornurilor de vânătoare și visez nopțile fermecate când ironia nu insulta inima mea castă și când dormeam sub bolta ramurilor lungi unde nu-și lăsară tristețea decât duioasele raze de lună.
Nopți împovărătoare, nopți de vară monotonă și lungă!
Oh, aș vrea să fug către mările lucitoare, către grădinile îmbălsămate și către pădurile de legende. Să plec cu roze albe în mână și să las din ochi naivi să cadă surâsuri clare ca niște petale fragede din degete de fecioară, petale curate împrăștiate pe drumuri luminoase.
Să nu turbure nimeni seninul meu somn de pribreag și diminețile zgomotoase să nu sune chemarea la vecinicul martiriu al visurilor grele. Să fie noapte de pace și umbră duioasă; florile să tremure încet pe tulpina lor subțire, iar vânturile să pară că plâng pe un frate.
Tăcere magică! Să nu se audă nici zgomotul aripelor paserilor rătăcite!

Stefan Petică - La Poalele Crângului - Poem În Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pe iarbă verde, cu capul în mâini, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaș zbârnâie un cântec monoton și un toporaș galben întinde petalele lui lacome de sărutări spre mine.
E lumină în aer, lumină multă și toate celea sclipesc, desfășoară o bogăție orbitoare de culori.
Soarele trimite raze fierbinți care-ți amintesc momente de profundă senzualitate.
Ridic capul.
Un nor cenușiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un cuget rău într-o inimă nevinovată.
Sunt fericit. Senzații dulci mă năvălesc și pare că mă doboară, atât sunt de multe și atât sunt de intense.
Sufletul meu zboară lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde și pe toate le simte.
De pe mugurii plini de sevă se desprind sărutări sub îmbrățișarea caldă a razelor de soare, și sărutările zboară prin văzduhul clar și trezesc în minte-mi icoane de dragosti apuse.
Iubirea veche, mare, puternică reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea aceea, ah, cât n-am simțit eu în noaptea aceea!
Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era senzuală – e remușcarea neagră, dureroasă – iubirea mea fusese criminală – e lupta între ideal și întrupare – iubirea mea fusese un trist episod din goana după ideal.
Și la poalele crângului, sub razele fierbinți ale soarelui primăverii, renasc sărutările fierbinți și înfiorate din noaptea aceea, senzațiile omorâtor de dulci, privirile lungi și galeșe ale iubitei.
Și visez, visez la poale de crâng.

Mateiu Caragiale - Craii de Curtea-Veche (Fragment) - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Astăzi, după atâția ani, îmi pare că-l mai aud. Vorbea măsurat și rar, împrumutând spuselor cât de neînsemnate farmecul glasului său grav și cald pe care știa să-l mlădieze și să-l învăluie, să-l urce sau să-l coboare cu o fericită măiestrie. L-am însoțit ascultându-l cu o plăcere crescândă în umbra acelei seri aproape mistice căreia el îi resfrângea în ochi albastrul adânc și în întreaga făptură sa liniștea nesfârșită, nu m-am săturat să-l ascult toată noaptea. Dar, pentru câte avea de povestit, o singură noapte nu era de ajuns așa că, despărțindu-ne, spre dimineață, am luat întâlnire pentru seara următoare când s-a petrecut la fel, și apoi iarăși și rar, fără întrerupere, în șir, aproape trei luni..
.. din rarele plăcute ale vieții mele. Cu cât scădea ziua, ne întâlneam mai devreme, ne despărțeam mai târziu. Să nu mai fi fost zi deloc ca să fi rămas mereu împreună, rău nu mi-ar fi părut; cu dânsul nu mi s-ar fi urât o veșnicie. Nimic mai monoton totuși ca felul de a ne petrece timpul. Masa o prelungeam până spre miezul nopții la vorbă pe care o urmam la aer liber, cutreierând, calmi peripateticieni, ulițe pustii prin mahalale necunoscute unde ne rătăceam adesea, uitam că ne aflăm în București. Uneori, la loc deschis, omul se oprea ca să privească îndelung cerul, din ce în ce mai frumos către toamnă și căruia-i cunoștea toate stelele. Când era vreme rea, mergeam la el acasă.
Locuia pe liniștita stradă a Modei, la catul al doilea al unei clădiri ce aparținea regelui Carol, la o franțuzoaică bătrână care-i închiriase două încăperi, bogat mobilate, în gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon în față și o odaie de dormit în fund, despărțite printr-un geamlâc înalt. La belșugul de abanos și de mahon, de mătăsării, de catifele și de oglinzi – acestea de toată frumusețea, fără ramă și cât peretele – iubirea de flori a chiriașului, împinsă la patimă, adăoga o nebunească risipă de trandafiri și de tiparoase ce, împreună cu lumânările pe cari le găseam aprinse, în cele două candelabre de argint cu câte cinci ramuri, oricând am fi venit, puneau locuinței pecetea unui lux ales, alcătuind oaspelui meu un cadru în așa armonie cu ființa sa că, în amintirea mea, dintr-însul nu-l pot desprinde.
Dar încântarea începuse: omul vorbea..
Povestirea unduia agale, împletind în bogata-i ghirlandă nobile flori culese din literatura tuturor popoarelor. Stăpân pe meșteșugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu ușurință mijlocul de a însemna, și încă într-un grai a cărui deprindere o pierduse, până și cele mai alunecoase și mai nehotărâte înfățișări ale firii, ale vremii, ale depărtării, așa că amăgirea era întotdeauna deplină. Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez.. omul vorbea. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfășura fermecătoare trâmba de vedenii.
Străjuiau pe înălțimi ruine semețe în falduri de iederă, zăceau cotropite de veninoasă verdeață surpături de cetăți. Palate părăsite ațipeau în paragina grădinilor unde zeități de piatră, în veșmânt de mușchi, privesc zâmbind cum vântul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze, grădinile cu fântâni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline se revărsa peste vechi orășele adormite; pâlpâiau pe mlaștini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriașe aprinzând deasupra-le ceața cu un pojar. De funinginea și de mucegaiul lor fugeam însă repede: la zare neaua piscurilor sângera în amurg. Și plecam să cunoaștem amețeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră înflorite poiene, urcam prin brădet, adulmecați de șoapta pâraielor resfirate sub ferigi, urcam, beți de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costișe pleșuve și dâmburi încomate de codri stufoși, văile se așterneau de-a lungul albiei șerpuite a râurilor ce se pierdeau departe, în aburul câmpiilor grase. Un lung freamăt se înălța ca o rugăciune. În pacea singurătății nemărginite priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simțeam mai aproape de stele. Dar curând începea să viscolească și să geruie și coboram către miazăzi, în ținuturile cu dulci nume unde toamna lâncezește până în primăvară, unde totul, suferința, moartea chiar, înveșmântă chipul voluptății. Mireasma florilor de oleandru se așternea amară deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebrii chiparoși. Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetățile liniștii și ale uitării, le cutreieram ulițele în clină și piețele ierboase, veneram în vechi palate și biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între țărmurile lăudate ale mărilor elene și latine; stâlpii capiștii în ruină răsăreau din crângul de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu neguțători armeni și jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate unde jucau femei din buric. Ne amețea forfoteala pestriță din schelele scăldate în soare cu legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turcești, albul răsfăț al orașelor răsăritene tolănite ca niște cadâne la umbra cedrilor trufași, lăsam să ne fure vraja albastră a Mediteranei până când copleșiți de toropeala cerului său de smalț și înnăbușiți de vântul Libiei, ieșeam la ocean. Spre miazănoapte, din jocurile umezelii cu lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârșită desfătare. Razele piezișe dăureau viu burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate fețele curcubeului și erau, la fel niciodată, împurpurări grele în asfințit, apoase străvezimi viorii și sure în serile lungi de vară, feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeților de ghețari. Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeș al Floridei și al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma „vânătorilor de orchidee”, în verdea întunecime a selbelor amazonului scăpărând de zboruri de papagali. Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai pierdute pe întinsul oceanului pașnic unde, sub constelații noi, încrucișam îndelung, ne îndrumam spre țările mirodeniilor, spre leagănul civilizațiilor străvechi, sărbătoream ivirea primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nopților chinezești și indiene, ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul fiebinte alinta lin clopoțeii argintii ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne părea acum atât de pipernicit și de șters. Și purcedeam mereu, în căutare de zări mai adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorite, de ruine mai mărețe; mulțumire nu mai aflam decât atunci când frumusețea sau ciudățenia făcea să ne credem pe tărâmul visului; oricare ar fi fost însă minunăția datorită jucăriei firei sau trudei omenești, mult nu ne reținea și porneam iarăși, străbăteam sumbre meleaguri și râpoase singurătăți, ocoleam jalea pustietăților sterpe, groaza smârcurilor fetide ca să ne întoarcem cât mai repede la mare.
Marea..
Lucie ca o baltă, oglindind, la adăpostul toartelor coastei, pirozeaua tăriei și mărgăritarul norilor, florie ca o pajiște sau scânteind ca o misună de licurici, searbădă și domoală sau vie, verde și vajnică, avântându-se spumegând spre cerul căruia îi e fiică, de ea vorbea cu păgânească evlavie, pomenindu-i doar numele, glasul i se pogora tremurător ca și cum ar fi mărturisit o taină sau îngânat o rugă. Pentru slăvirea ei, uriașa putere în mișcare a rotundului, matca a tot ce viază, neîncătușata și neprihănita, i se părea că graiul omenesc nu e îndeajuns vrednic și că înșiși poeții cei mai cu renume încumetându-se a o cânta păliseră. La dânsa îi era gândul, ca într-o scoică, ea răsuna în inima lui fără sfârșit, într-însa, care fusese patima întregii lui vieți, dorea să-și afle și mormântul..
.. tăcea acum cu privirea pierdută în gol. De la un ceas, simțeam cum ceva greu mă apăsa pe piept, îmi strângea tâmplele. Omul acesta deprins cu vântul iute de la larg, cu mirosul salubru de vâsc marin, avea groază de ferestrele deschise și trăia într-un aer închegat, împâclit de fum, zaharisit de miresme grele. Târziu, flăcările lumânărilor încremeneau țepene și, din când în când, se auzea scuturându-se cu un foșnet înnăbușit câte un trandafir.

Oscar Wilde - Discipolul - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când Narcis a murit, iazul plăcerii sale se preschimbă dintr-un potir de ape dulci
într-un potir de lacrimi sărate, şi Oreadele veniră plângând prin codrii, pentru a-i putea
cânta iazului şi a-l mângâia.
Şi când văzură că iazul se preschimbase dintr-un potir de ape dulci într-un potir de
lacrimi sărate, ele îşi despletiră cozile părului şi se jeliră iazului şi îi ziseră: ‘Nu ne miră
că boceşti în felul acesta după Narcis, atât de frumos era.’
‘Chiar a fost Narcis frumos?’ spuse iazul.
‘Cine să ştie aceasta mai bine ca tine?’ răspunseră Oreadele. ‘Pe lângă noi doar
trecea totdeauna, ci pe tine te căuta, şi obişnuia să se întindă pe malurile tale şi să se uite
la tine în jos, şi în oglinda apelor tale îşi reflecta propria-i frumuseţe.’
Iar iazul a răspuns: ‘Dar eu l-am iubit pe Narcis, deoarece atunci când se lungea pe
malurile mele şi privea la mine în jos, în oglinda ochilor săi totdeauna mi-am văzut
frumuseţea reflectată.’

Oscar Wilde - Dascălul Înțelepciunii - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Încă din copilărie a fost ca unul umplut cu desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și chiar de când nu era mai mult decât un băiețan, numeroși dintre sfinți, ca și anumite
femei sfinte ce locuiau în cetatea liberă a nașterii sale, au fost ațâțați la mare minunare de
înțelepciunea gravă a răspunsurilor sale.
Și când părinții i-au dat haina de ceremonie și inelul bărbăției, el le-a sărutat, și
le-a lăsat acolo, și a plecat în lume, pentru a putea vorbi lumii despre Dumnezeu. Pentru
că existau în acele timpuri mulți în lume care, fie nu-l cunoșteau pe Dumnezeu deloc, ori
aveau numai o cunoaștere incompletă a sa, sau adorau zeii falși care sălășluiau în
crânguri și cărora nu le păsa de adoratorii lor.
Și și-a întors fața către soare și a călătorit, pășind fără sandale, și a văzut sfinții
mergând, și purtând la brâu o pungă de piele tăbăcită și o ploscuță din lut ars, pentru apă.
Și pe când mergea pe drumul mare era plin de bucuria ce vine din desăvârșita
cunoaștere a lui Dumnezeu, și-l lăuda în cântări pe Dumnezeu neîncetat; iar după un timp
a ajuns la un ținut straniu în care se aflau multe cetăți.
Și a trecut prin unsprezece cetăți. Și unele dintre aceste cetăți se găseau în văi, iar
altele pe lângă malurile fluviilor, și altele erau așezate pe dealuri. Și în fiecare cetate a
găsit un discipol care l-a iubit și care l-a urmat, și de asemenea o mare mulțime de
oameni l-a urmat din fiece cetate, și cunoașterea lui Dumnezeu s-a răspândit în toată țara,
și mulți dintre diriguitori au fost convertiți, și preoții templelor în care se aflau idoli au
descoperit că jumătate din câștigul lor pierise, și când își băteau dobele la amiazi, nimeni,
ori doar câțiva, soseau cu păuni și cu plocoane de carne, după cum fusese obiceiul țării
înainte de venirea lui.
Totuși, cu cât îl urma lumea mai mult, și cu cât era mai mare numărul ucenicilor
săi, cu atât mai adâncă îi era mâhnirea. Și el nu știa de ce mâhnirea îi era atât de adâncă.
Pentru că întruna vorbea despre Dumnezeu, și o făcea din deplinătatea acelei desăvârșite
cunoașteri pe care i-o dăduse Dumnezeu însuși.
Și, într-o seară, trecu și de a unsprezecea cetate, care era o cetate a Armeniei, iar
ucenicii săi și o mare mulțime de oameni îl urmau; și el urcă pe un munte și se așeză pe o
stâncă ce se găsea pe munte, și discipolii săi ședeau în jurul său, și mulțimea
îngenunchiase în vale.
Și și-a plecat capul pe mâini și a plâns, și i-a spus Duhului Său, ‘De ce oare sunt
plin de mâhnire și teamă, și fiecare dintre ucenicii mei este ca un vrăjmaș care pășește în
lumina amiezii? ‘
Și Duhul Său, răspunzându-i a zis: ‘Dumnezeu te-a umplut cu desăvârșita
cunoaștere a Lui Însuși, iar tu ai împrăștiat această cunoaștere, dând-o altora. Perla
neprețuită ai împărțit-o, și odăjdiile fără cusătură le-ai despărțit bucăți. Acela care
dăruiește înțelepciune se jefuiește pe sine însuși. El e ca acela care-și dă comoara
tâlharului. Nu este Dumnezeu mai înțelept decât ești tu? Cine ești tu să dai taina pe care
Dumnezeu ți-a împărtășit-o? Am fost cândva bogat, și tu m-ai sărăcit. L-am văzut
odinioară pe Dumnezeu, iar tu acum l-ai ascuns de mine. ‘
Și plânse iarăși, pentru că știa că Duhul său îi grăise adevărul, și că le dase
celorlalți desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și că se afla ca unul agățat de poalele lui
Dumnezeu, și că îl părăsea credința din pricina numărului acelora care credeau în el.
Și și-a spus sie însuși: ‘Nu voi mai vorbi despre Dumnezeu. Acela care dăruiește
înțelepciunea se jefuiește singur. ‘
Și după ce se scurseră câteva ceasuri, discipolii săi se apropiară de dânsul, se
înclinară spre pământ și spuseră: ‘Învățătorule, vorbește-ne despre Dumnezeu, fiindcă tu
ai desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și nici un om în afară de tine nu are această
cunoaștere. ‘
Iar el le-a răspuns zicând: ‘Vă voi vorbi despre toate celelalte lucruri ce se află în
cer și pe pământ, dar despre Dumnezeu nu vă voi vorbi. Nici acum, nici la vreun alt ceas
nu vă voi vorbi despre Dumnezeu. ‘
Și s-au mâniat pe el și i-au grăit lui: ‘Ne-ai dus în pustie pentru a te putea asculta.
Ne vei alunga înfometați, la fel și pe numeroasa mulțime pe care ai făcut-o să te urmeze? ‘
Iar el le-a răspuns zicând: ‘Nu vă voi vorbi despre Dumnezeu. ‘
Și mulțimea cârti împotriva lui și-i spuse: ‘Ne-ai dus în pustie, și nu ne-ai dat
hrană să mâncăm. Grăiește-ne despre Dumnezeu și ne va fi deajuns. ‘
Dar el nu le-a răspuns nici un cuvânt. Deoarece știa că dacă le vorbea despre
Dumnezeu își arunca tezaurul.
Iar ucenicii s-au îndepărtat întristați, și mulțimea oamenilor reveni la casele lor. Și
mulți au pierit pe drum.
Și când a rămas singur, s-a ridicat și și-a îndreptat fața către lună, și a călătorit
șapte luni, nevorbind nici unui om, nici dând vreun răspuns. Și când luna a șaptea a pălit,
a ajuns la acel deșert care este pustiul Marelui Fluviu. Și găsind o peșteră în care
sălășluise un Centaur, o luă ca loc de așezare, și-și făcu o rogojină din papură, pe care să
se întindă, și se făcu pustnic. Și la fiecare ceas, Pustnicul îl lăuda pe Domnul pentru că l-a
îngăduit să păstreze oarece cunoaștere a Sa și a măreției Sale.
Acum, într-o seară, pe când Pustnicul ședea în fața peșterii în care își făcuse loc
de așezare, zări un tânăr cu chipul rău și frumos care trecea prin preajmă în straie
sărăcăcioase și cu mâinile goale. În fiece seară cu mâinile goale tânărul trecea prin
preajmă, și în fiece dimineață se reîntorcea cu mâinile pline de purpură și perle. Pentru că
era Tâlhar și jefuia caravanele neguțătorilor.
Iar Pustnicul îl privea și-i era milă de el. Dar nu-i grăia nici un cuvânt. Deoarece
știa că acela care grăiește un cuvânt își pierde credința.
Și într-o dimineață, cum tânărul se întorcea cu mâinile pline de purpură și perle,
se opri și se încruntă și izbi nisipul cu piciorul, și-i spuse Pustnicului: ‘De ce te uiți la
mine totdeauna astfel când trec prin preajma ta? Ce văd în ochii tăi? Că nici un om nu
m-a privit așa mai înainte. Și asta îmi stă ca un ghimpe și mă tulbură. ‘
Iar Pustnicul i-a răspuns zicând: ‘Ceea ce vezi în ochii mei e milă. Mila este aceea
care iese din privirile mele și se îndreaptă către tine. ‘
Iar tânărul râse zeflemisitor, și strigă la Pustnic cu un glas amar, și-i spuse: ‘Am
purpură și perle în mâinile mele, iar tu ai doar o rogojină de papură pe care zaci. Ce milă
poți avea de mine? Și pentru care pricină ai mila asta? ‘
‘Mi-e milă de tine, ‘ spuse Pustnicul, ‘pentru că nu ai cunoștință de Dumnezeu. ‘
‘Este această cunoștință a lui Dumnezeu un lucru de preț? ‘ întrebă tânărul, și se
apropie de gura peșterii.
‘Este mai de preț decât toată purpura și toate perlele din lume, ‘ răspunse Pustnicul.
‘Și tu o ai? ‘ spuse tânărul Tâlhar și se apropie și mai tare.
‘Cândva, într-adevăr, ‘ răspunse Pustnicul, ‘am stăpânit desăvârșita cunoaștere a lui
Dumnezeu. Însă, în nebunia mea, m-am despărțit de ea, și am împărțit-o celorlalți. Totuși,
chiar și acum, câtă cunoaștere îmi rămâne este pentru mine mai de preț decât purpura sau
perlele. ‘
Și când tânărul Tâlhar auzi acestea, aruncă departe purpura și perlele pe care le
căra cu mâinile, și scoțând o sabie ascuțită, din oțel curbat, îi spuse Pustnicului: ‘Dă-mi,
pe dată, această cunoaștere a lui Dumnezeu pe care o stăpânești, sau neîndoielnic te ucid.
De ce nu l-aș ucide pe acela care are o comoară mai mare decât comoara mea? ‘
Iar Pustnicul și-a întins brațele și a spus: ‘Nu era mai bine pentru mine să mă duc
la cele mai înalte curți ale lui Dumnezeu și să-l laud, decât să trăiesc în lume și să n-am
cunoștință de El? Ucide-mă dacă aceasta îți este dorința. Dar nu voi lepăda cunoașterea
lui Dumnezeu. ‘
Iar tânărul Tâlhar îngenunche și-l rugă stăruitor, dar Pustnicul nu voia să-i
vorbească despre Dumnezeu, nici să-i dea comoara sa, iar tânărul Tâlhar se ridică și-i
spuse Pustnicului: ‘Fie cum vrei tu. În ceea ce mă privește, mă voi duce în Cetatea celor
Șapte Păcate, e doar la trei zile de drum din acest loc, iar pentru purpura mea îmi vor
dărui plăcere, și pentru perlele mele or să-mi vândă bucurie. ‘ Și-și ridică purpura și
perlele și se îndepărtă degrabă.
Iar Pustnicul strigă după el și se ţinu după el și îl căută. Cât durară cele trei zile, îl
urmă pe tânărul Tâlhar pe drum și-l imploră să revină, și să nu intre în Cetatea celor Șapte
Păcate.
Și, din când în când, tot la scurtă vreme, tânărul Tâlhar privea înapoi la Pustnic și
striga la el zicând: ‘Ai de gând să-mi dai această cunoaștere a lui Dumnezeu care este mai
de preț decât purpura și perlele? Dacă o să mi-o dai, nu voi intra în cetate. ‘
Și întruna răspundea Pustnicul: ‘Toate lucrurile câte le am ți le-aș dărui ție, în
afara de acest singur lucru. Pentru că acest lucru nu-i legiuit ca să-l îndepărtez de la mine.
Și, la apusul celei de a treia zile, au ajuns ambii în apropierea marilor porți roșii
ale Cetății celor Șapte Păcate. Și din cetate veneau hohote mari de râs.
Iar tânărul Tâlhar râdea, răspunzându-le, și se pregătea să bată în porți. Și pe când
făcea astfel, Pustnicul alergă înainte și-l prinse de poalele veșmântului și zise: ‘Întinde-ți
mâinile și aruncă-ți brațele în jurul gâtului meu, și lipește-ți urechea de buzele mele, și-ți
voi da ceea ce mi-a rămas din cunoașterea lui Dumnezeu. ‘ Și tânărul Tâlhar se opri.
Și când Pustnicul i-a împărtășit cunoașterea sa de Dumnezeu, căzu la pământ și
plânse, și o mare întunecime îl ascunse de cetate și de tânărul Tâlhar, astfel încât nu-i mai
văzu.
Și cum zăcea acolo plângând, deveni conștient de careva care stătea în picioare
alături de el; iar Acela care stătea în picioare alături de el avea picioarele de aramă și
părul ca o lână frumoasă. Și El îl ridică pe Pustnic, și-i spuse: ‘Înainte de această perioadă
de timp, ai avut desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu. De acum înainte vei avea
desăvârșita dragoste de Dumnezeu. De ce, dară, plângi? ‘ Și El îl sărută.

Oscar Wilde - Artistul - Poem În Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Într-o seară i se ivi în suflet dorința de a făuri o imagine a Plăcerii
care se statornicește doar o Clipă. Și o porni prin lume să caute bronz. Pentru
că nu putea gândi decât în bronz.
Dar tot bronzul din întreaga lume pierise; în întreaga lume nu mai
puteai găsi bronz deloc, de nu ar fi să pomenim bronzul imaginii Mâhnirii
care suferă Pururea.
Acum, imaginea aceasta el însuși, și cu propriile-i mâini, o făurise și o
așezase pe mormântul singurului lucru pe care-l iubise în viață. Pe
mormântul acelui lucru mort pe care cel mai tare îl iubise așezase imaginea
modelată de el însuși, ca să poată sluji drept semn al iubirii ce nu moare, a
omului, și ca simbol al mâhnirii care durează pururea, a omului. Și în
treaga lume nu mai exista alt bronz în afara bronzului acestei imagini.
Și luă imaginea pe care o făurise și o depuse într-un mare cuptor, și o
dărui focului.
Și din bronzul imaginii Mâhnirii care suferă Pururea el făuri o
imagine a Plăcerii care se statornicește doar o Clipă.

Oscar Wilde - Învățătorul - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Acum, când întunericul acoperă pământul, Iosif din Arimathea, aprinzându-și o
faclă din lemn de pin, coborî din deal la vale. Deoarece avea treabă la el acasă.
Și văzu un tânăr gol și scăldat în lacrimi, îngenunchind pe stâncile de cremene
din Valea Plângerii. Păru-i era de culoarea mierii, iar trupul său era ca o floare albă, dar
își rănise corpul cu spini și își acoperise părul cu cenușă.
Iar acela care era foarte bogat îi spuse tânărului care sta gol și plângea, ‘Nu mă
miră că îți este durerea atât de mare, pentru că neîndoielnic a fost un om drept’.
Și tânărul îi răspunse, ‘Nu pentru el plâng, ci pentru mine însumi; și eu am
preschimbat apa în vin și am tămăduit pe leproși și am dat vedere orbilor. Am umblat pe
ape, iar din sălășluitorii din morminte am izgonit dracii, am hrănit înfometații din pustie
unde nu exista hrană, și i-am trezit pe morți din casele lor înguste, și la cererea mea, și
înaintea unei mari mulțimi de oameni, un smochin nerodnic s-a vestejit. Toate lucrurile
pe care le-a săvârșit acest bărbat le-am săvârșit și eu. Și totuși, pe mine nu m-au
răstignit.

George Bacovia - Un Visător - Poem în Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Purta nişte frumoase plete şi, cu toată seriozitatea ce voia să şi-o impună, tinereţea se trăda pe figura lui cu un aer blând şi feminin. Cei mai mulţi îl cunoşteau sub numirea de „poetul socialist” deşi era încă tânăr şi plin de amor.
Muncea, sub diferite forme, la câte o rudă a sa; iar de la târguielile zilnice, cu micile economii cumpăra revistele şi ziarele ce-i plăceau pentru ca, apoi, în amiezele călduroase, să le citească într-o şură, unde dormea toată vara.
Versurile lui Neculuţă: Spre Ţărmul Dreptăţii, era volumul său nedespărţit, şi, fiindcă citise că autorul fusese poet şi cismar, nu rareori îl vedeai prin cismării stând pe scăunaş, între lucrători şi cetind, printre loviturile de ciocan, versurile poetului său favorit.
Îl găseai, câteodată, şi printre geluiturile blonde la câte o stolărie, iar când întâmplarea făcea să fie şi femei, încerca să aducă vorba despre „Amorul liber” în urma căror discuţiuni fetele râdeau şi-l trăgeau de păr, pe care el şi-l arunca îndărăt cu un gest larg şi cu un zâmbet de necaz.
Tot o convorbire de acestea, amoroasă, se deschise într-o zi între el şi un lucrător cismar, vecin, la care asculta şi o fată a patronului, expansivă, şi, care de multe ori îi deranjase frumoasele plete.
Ea îşi bătea joc, mai mult ca altădată, de ceea ce auzea, primind răspunsuri reci din partea „poetului socialist”, zicându-i: o fată de patron nu poate să înţeleagă acest fel de amor şi cu regret trece printre „nesuferitele burgheze”, plecând aproape supărat..
Într-o noapte, târziu, pe când citea în şura lui, la lumina unui felinăraş, şi cum se gândea la ea, la fata cismarului vecin, pe care o iubea cu toată nepotrivirea de idei, auzi câinele lătrând şi imediat gudurându-se.
Voi să sară din pat, dar tiptil, cu un deget la buze, „nesuferita burgheză” intră în şură şi-l acoperi cu sărutări.
Îi şopti apoi că a început să înţeleagă, că vrea să fie şi ea socialistă, şi că-l iubeşte mai demult..
Palid el tremura de emoţii neîndurate, şi nu ştia ce sfârşit să dea acestei surprize, mai ales că nebunateca copilă spunea că e desculţă şi că simte frig..
Pentru a salva situaţia „poetul socialist” îşi luă un aer grav, o lăsă lângă dânsul cu condiţia de a fi serioasă, fiindcă ora socialismului n-a sosit încă, şi să fie până atunci cu băgare de seamă asupra urmărilor.
Ea voia să-l înţeleagă deplin, dar îşi continua felul său nebunatic de a fi, repetând necondiţionat că e numai şi numai socialistă.. Pentru a-şi găsi calmul, el deschise cartea Spre Ţărmul Dreptăţii şi începu să citească încet o poezie de revoltă pe care ea părea că o asculte, dar mai mult se gândea la „amorul liber”, acel din a cărui cauză ei se supăraseră în unele convorbiri.
Zarea din felinăraş se trecea, şi cucoşii se auzeau cântând spre zori; când termină de citit, o făcu atentă de plecare pe când ea, atât de amoroasă, uitase totul. Fiindcă trebuise să plece prin spărtura gardului pe unde venise, se ridică dezamăgită rugându-l să n-o mai facă „nesuferită burgheză”, deoarece i se părea că el s-a contrazis în privinţa celor spuse despre amorul liber. De atunci, ei se întâlneau mai des şi se luptau, prin discuţiuni, pentru a se vedea care din ei are mai multă dreptate.

George Bacovia - Viața Sa Intelectuală - Poem În Proză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Viața sa intelectuală îi adusese obișnuitele indispoziții de nervi.
Rătăcit printre ai săi, simțea că nu mai prezintă niciun interes.
În niște zile călduroase de vară, se hotărî pentru niște țărmuri de mare, împreună
cu o tovarășă. Ca și un mort, ședea dezbrăcat la soare, pe nisip, sau ca doi primitivi,
printre stâncile bătute de valuri. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute
ervii lui obosiți.
Cu umbra lor pe nisip, în pustietățile marine, priveau înspre vapoare, spre alte
continente.
El era născut pentru orașe mari;
La țărm,
O gând amar..
Singurătăți,
Pribege seri de primăvară,
Parfumuri ce se duc pe vânt –
Și flaute din stânci de mare..
A fost ca niciodată…
Îngrijitoare așteptări,
Și valuri ce foșnesc la țărm.
Singurătăți,
Și flaute
Din stânci de mare.