Christian W Schenk - La Poamele Înalte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

La poamele de sus ajung
Doar cei ce-s mari, fără rușine;
Cei de sub pom, și mici ca tine,
Culeg ce-i jos și nu se plâng.
Nu crede că ești un nătâng
Atunci când vezi cum plini de sine
La poamele de sus ajung
Doar cei ce-s mari, fără rușine.
Lovesc în dreapta-n stânga-mpung,
Veleitari cu scări alpine,
Ca animalele străine
Ce firea noastră o străpung
La poamele de sus ajung…

Anton Pann - Povestea Poamelor și a Legumelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Când a fost odată pre pământ aleasă,
Nobilă
Gutuie poamelor crăiasă,
Dând oblăduire și peste legume
Celor ce se află în întinsa lume,
Tronul își pusese sus la înălțime, întinzându-și cortul în acea lățime,
Stă înconjurată ca crăiasa mare,
De destule poame până-n depărtare;
Iar în jos, pe vale, stă în șir supt coaste
Feluri de legume drept vitează oaste.
Astfel dar regina, nobilă
Gutuie,
Vru în rânduială tronul ca să-și puie.
Și după talente ce ea cunoscuse,
Pe vestită
Chitră *, cap a fi, o puse;
Rodia alese cum și pe
Lămâia,
Piersică,
Naramză pentru treapta-ntâia;
Iar a două treaptă rândui pe
Părul
Cu
Cireașa,
Vișina,
Zarzăra și
Mărul;
Iar pe supt aceștia
Coarna și pe
Prună,
Cum și deopotrivă
Nuca și
Aluna;
Cu aceștia dară împlinindu-și suma
Despre toată poama și despre legumă,
Stă din înălțime, se uită în vale,
Răspîndind la toate poruncile sale,
Prin
Migdalul tainic, ce îi stă la spate
Ș-ii avea credința a păzi dreptate.
Deci bubosul
Strugur, ce-și avea șederea,
Pe lângă crăiasa cu apropierea,
Pârcălab să fie cinste avusese,
De această slujbă vrednic s-alesese.
Însă el, zavistnici către celelalte,
Care ocupase slujbe mai înalte,
Începu cu ură multe pârî să facă,
Socotind reginei astfel ca să placă;
Și pe d-altă parte poamele sărace
Nu avea de dânsul niciodată pace:
Nu-nceta în lături tot să se întinză,
Să se mai lungească, loc să mai coprinză;
S-atîrnă de une, sugruma pe alte,
N-avea pas în sine de porunci înalte,
Bătăios, zburdalnic dintr-a sa natură,
Supără pe toate prea fără măsură,
Îi plăcea să-și bată joc de fiecare,
Amețea o lume ca cu fermecare;
Într-aceste s-alte cu semeață față,
Înfoiat în haine, răsucind mustață,
Plin de nebunie, cu arțag în sine,
Se aridică-ndată, la crăiasa vine
A aduce pâra despre celelalte
Și-ntr-acest chip zise cu strigări înalte:
-.
Mă închin, stăpână, cu supus raport;
Cum am și porunca-n slujbă să mă port;
Eu umblând cu toate-n bun prieteșug,
Am aflat în ele mare vicleșug!.
Multe din legume rele uneltesc,
Rânduielii bune se împotrivesc;
Mai cu seamă
Varză, cea-ngimfata-n foi.
Umblă să aducă-n toate mari nevoi;
Ceapa cea bărboasă d-altă parte iar,
Ea inlacrameaza prunci și mume chiar;
Prazul iar, mojicul, cu obrazul tras,
Are niște fumuri de rup, parcă, nas,
Când e
Usturoiul, el și mai grozav,
Turbură văzduhul cu al său nărav.
Ăști potrivnici dară n-au de ține pas,
Ci pre celelalte toate le apăs;
Eu acela care am puteri de mac
S-amețesc simțirea ca un țiriac,
Ei mă venineaza cu spirtosul duh.
Și pe loc m-apucă tusea cu naduh,
Despre care astăzi veste ți-am adus,
După datorie ca un mic supus.
Auzind crăiasa vestea cea adusă
De mustosul
Strugur, sluga-i cea supusă,
Zice către dînsul: –
Ai tu mărturie
Ca să stea dovadă după datorie?
–
Am, – el îi răspunse, și nu o dovadă,
Ci îți poci aduce chiar și o grămadă,
Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume,.
Și mă rog ascultă să le spui anume:
Am întîi dovadă pe
Piperul care
E la fiecine prea de cinste mare.
Am și după dînsul pe
Enibaharul
Chimenul,
MolotruiI,
Cimbrul și
Mărarul,
Caperă,
Măslină care sânt de frunte,
Și întâi poftite la oaspeți și nunte;
Pe lîngă acestea am și pe
Ciupercă
Și cu prea cinstita soră-i
Minatarca,
Mazărea,
Năutul, cuvioasa
Linte,
Care totdauna e la mulți în cinste,
Bobul, stingătorul de orce duhoare,
Postnica
Fasole, cea prea umflătoare;
Am și prea cinstitul verdul
Castravete
Agreșele, cum și
Coacăzele fete,
Și ghebosul
Roșcov, cel supus poruncii,
Cu
Smochina care lesne-mpacă pruncii;
Am și pe
Curmaua cea în sâmbur tare,
Cum și pe
Castana cea cu miezul mare;
Am și pe
Stafida, soru-mea cea mică,
D-o fi priimita la ceva să zică;
De voieșți, aceștia gata sunt să vie
Ca să stea să spuie care orce știe.
Cum simți această
Ceapă, totdodată,
Cum e din natură foarte veninată,
Se-mbracă îndată, iute, cu mânie
Douăsprezece haine puse de dimie,
Și cămăși atâtea albe, subțirele, îmbracând binișul roșu peste ele,
Picptanind și barbă-și albă și bătrînă,
Scuturînd-o bine pe pămînt, țărînă,
Pleacă necăjită-n toat-a ei putere,
Veninind văzduhul de catran și fiere,
Pe pământ târându-și barba sa cea lată,
Sus în deal ajunse la crăiasa-ndată.
Cum întră de față gura își deschise
Și cu îndrăzneală într-acest chip zise: –
Să trăieșți, stăpână, pe înaltu-ți tron,
Să ne fii la toate pururea patron,
Să-nfloresti ca măru-n fiecare an,
Aibă-ți chipul vesel fața de șofran,
Rog cu plecăciune pînă la pămînt,
Multa-ți bunătate, pentru crezământ.
Mincinosul
Strugur multe ne-a pârât,.
Că-ntr-a noastră slujbă ne-am purtat urât,
Dar aceste toate câte le-a vorbit,
Însuși de la sine el le-a născocit.
Te încrede mie, adevăru-ți zic,
Că am barbă albă, nu sunt copil mic;
Poci să-ți fac îndată orce jurământ,
Spre a te încrede la al meu cuvânt.
Când porni din gură
Ceapă jurămîntul,
Zgudui îndată toată frunza vântul,
Cât de groază multă jos se scuturară;
Păsările-n aer de prin crăci zburară.
Ascultați și ce fel fuse jurămîntul,
Părea cu un ritor și-au urmat cuvântul: –
Jur cu dreptu-mi cuget să n-am parte eu,
Într-această lume de tot neamul meu,
Și să nu mă bucur că d-acel noroi
De al meu iubitul frate
Usturoi,
Cum și în osândă să ajung să caz,
Ca să plâng de moartea socrului meu
Praz,
Să se stingă neamul cuscrului meu
Hrean,
Să-l mănânce viermii viu chiar în ăst an;
Să îngrop în viață și să tânguiesc,
Fiicele-mi
Ridiche, care le iubesc;
Cum și al meu unul ginere
Ardei,
Praf să se prefacă-n fiece bordei,
Să ajung eu însumi unchiului meu
Nap
Și mătușii-mi
Sfeclă groapă să le sap,
Nici să am în lume parte-n ochii mei
De nepoții
Morcovi și de
Pătrunjei.
Să se rătăcească-n lunci și prin câmpii
Verele-mi drăguțe
Broajbe și
Gulii,
Și să n-am iar parte de
Cartoful var,
De nu spui de față dreptul adevăr;
Și bubosul
Strugur de n-o fi mințit
Moartea mea să fie de tăios cuțit.
Cum și să mă facă-n mici bucăți pe loc
Și să mă prăjească în tigăi pe foc.
Rog dar ca să fie
Strugurul adus,
Ce-a bârfit de mine și minciuni a spus,
Voi prin judecată, că or eu, or el,
Să ni se aleagă dreptul la un fel;
Voi aci acuma la-ntrebari să stea
Și minciună spusă-n față să se dea.
Auzind
Crăiasa aste jurăminte,
Porunci
Salatei, ce-i stă-nainte,
(Zic) către
Manila și către
Lăptucă
Că aci de față legile s-aducă,
Și sobor s-adune-ndată prin chemare,
Frunte stând
Dovleacul cel cu capul mare,
Pepenele verde lângă el să șază,
Și slujbași să aibă împrejur spre pază,
Pe
Pătlăgele-n roșu îmbrăcate
Și pe cele-n vânat, ce sunt veninate;
Bamiile încă,
Lobodă și
Știrul
Să se afle față, să-mplineasca șirul.
Deci acestea toate cum se adunară,
Pe mustosul
Strugur îl înfățișară,
Cumpănă, balanța, aducând porniră.
Și pe cele spuse drept le cumpăniră,
Astfel dar pe
Strugur l-au găsit de vină,
Și că însuși numai este de pricină;
Iar vânosul
Strugur începu să plîngă
Și ceru din parte-i mărturii să strângă.
Dar și fură-n spate-i trei ce îl iubiră.
Și să-i partineze singure veniră:.
Pepenile galben,
Piersică,
Caisă,
Dar nu ascultară a acestor zisă,
Ci îl osindiră toți că dintr-o gură,
Cum și hotărîrea dintru-ntii făcură.
Pepenile care părtinire puse,
Se crapă-n două, c-auzit nu fuse,
Piersică asemeni și
Caisă iară,
De necaz și ciuda-n loc se despicară,”
Iar
Urzică care sta aci zbirlita,
Vrând să ias-afară iute, necăjită,
Urzică-mprejuru-i pe câți îi atinse
Și dintr-asta mare zarvă se aprinse;
Dar crăiasa foarte-n sine supărată
Cu urgie mare se porni îndată
Pe sărmanul
Strugur prea greu să-l blesteme,
Și asupra-i toate relele să cheme,
Zicînd: –
Tu-n a ta viață, ca un blestemat,
Tot de lemne-n lume să fii spînzurat,
Soare să te arză, să te bată vînt,
Și să nu-ți ajungă trupul de pămînt;
Ochii ciori să-ți scoată ș-alte păsări mici.
Și de bruma toamnei în bucăți să pici,
Și apoi în urmă prin cuțit tăios
Trupul tău să fie dat d-acolo jos,
Și să n-ai pe nimeni a se umili *
Ca să-ți tragă clopot sau a te jeli.
Ci cu rîs, cu cântec a te arunca,
Cum și subt picioare-n danț a te călca:
După ce dar astfel, cum zisei te calci
Și în mici fărîme dacă te prefaci,
Sângele să-ți stoarcă, trupu-ți tescuind,
Și să-l bea voinicii veseli chiuind;
Cu strigări și jocuri a se bucură,
Cu oalele bindu-l, bunuri a-și ura,
Grijile să-și uite în acel minut,
Să se socotească cei mai cu avut;
Unii iarăși limba a-și împletici,
Iar neîndrăzneții a se-nvoinici,
Alții iar, tăcuții, când îl vor gusta
Filozofi la vorbe a se arăta;
Alții când dintr-însul vor ceva sorbi,
La arțag să prinză-n certuri a vorbi;
Alții iar să meargă pe două cărări,
Câinilor pe drumuri dând întărâtări,
Cum ca și nebunii vântul ocărând,.
Să se tăvălească în noroi căzând;
Alții iar, cei lacomi, or pe unde mân; îndărăt să-l toarne și să-l verse-n sân;
Alții cu nerușinare a se desbraca,
Și golași piperul l-ntr-alții a juca;
Să se bolnăvească și să zacă-n pat; însă toți aceștia când se vor trezi
Stând să se căiască în cealaltă zi,
Să se rușineze chiar de fapta lor
Ne-ndraznind să-și scoată fața la sobor.
Astfel dar blestemul fuse-n acel ceas,
Care până astăzi îl vedem rămas. –
De aceea
Vinul e dat să-l bea voinicii, iar nu toți nevoiașii.
Ca toată lumea bea vinul, dar nu-și bea mintea.
Își înnoată gura în vin pînă da dintr-însul.
Gândește să nu mai lase în bute.
Și
Umblă cu ochii logodiți.
Pe unul îl vedea ca doi.
Ci
Dacă nu ești vrednic să-l duci, nu te încărca peste
măsură. –
Cum a zis țiganul:
Dacă nemai puterința la ce chichirezi gâlceava?
Iar nu toarnă, umple foalele,
Până-și udă poalele.
Și vede că nu mai încape
Și toarnă pînă să crape.
Ardică paharul strigând:
Dumnezeu să-l înmulțească
Ca și pe piatră să crească.

Alecu Donici - Vulpea în Livadă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O vulpe a intrat odată
Flămândă în livadă.
Și poamele văzând, frumoase, coapte bine,
S-a bucurat prea mult în sine,
Dar bucuria ei a fost în mâini străine:
Că prunele pe crengi cam sus ușor era
Și nu se scutura.
Umblând ea în zadar mai bine de un ceas,
Au zis aceste către prune:
– Cum v-am găsit, așa vă las,
Măcar că la privit vă arătați prea bune,
Dar verzi, în loc să folosiți,
Voi dinții strepeziți.
Un adevăr de mult văzut,
Că neavând prilej ca să ne folosim
De-un lucru ce ne e plăcut,
Apoi neapărat cusururi îi găsim.

poame – Versuri.pro

Christian W Schenk - La Poamele Înalte

Anton Pann - Povestea Poamelor și a Legumelor

Alecu Donici - Vulpea în Livadă