persan – Versuri.pro

Firdousi - 62 Fereidun. Ştafeta Lui Salm şi Tur Către Fereidun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Îşi aleseră atuncea un mubed clarvăzător,
cap având de-ajuns şi darul de-a grăi şi-a învăţa
pe de rost o cuvântare; alungară dintre ei
pe străini şi uneltiră vicleşuguri fel-de-fel.
Salm vorbi apăi cu-asprime, izgonind din ochii săi
tot ce-i bună-cuviinţă pentru însuşi taică-său.
Solului îi zise: „Grabnic să mi te porneşti la drum,
şi să nu mi te atingă nici furtună şi nici colb;
mână mai dihai ca vântul până-ajungi la Fereidun,
de nimica să nu-ţi pese, drumul doar să-ţi urmăreşti.
Când vei fi ajuns acolo, în serai la Fereidun,
dă-i închinăciuni din partea celor doi feciori zicând:.
Temători să fim de-apururi de cel Nalt şi pre pământ
în ceruri. Tinereţea slobodă-i a năzui
să apuce bătrâneţea, însă părul coliliu
niciodată n-o s-apuce să mai fie negru-corb.
Cu cât prelungeşti şederea pe acest tărâm îngust,
cu atât ţi se-ngustează vecinicul lăcaş din cer.
Domnul sfânt ţi-a dat Pământul de la Soarele-orbitor
până la ţărâna neagră; dar din toate ţi-ai ales
calea, sfatul lăcomiei, şi tu seama n-ai ţinut
de a Domnului poruncă, silnic te-ai purtat şi strâmb,
şi la împărţirea lumii n-ai cătat să fii dirept.
Trei băieţi aveai acasă, toţi viteji şi grijulii,
care din copii cum fost-au, se schimbară-n trei bărbaţi;
la nici unul nu aflat-ai vre un merit osebit,
capul să şi-l sumeţească decât fraţii mai presus.
Dar pe unii doborîndu-i cu veninul tău cumplit,
l-ai săltat în nori pe altul, şi coroană-n cap i-ai pus,
și l-ai aşezat în scaun, şi-ochii tăi se odihnesc
bucuroşi numai pe dânsul. Noi nu-i suntem mai prejos,
nici prin tată, nici prin mamă, nici n-am fost nedemni de tron.
Oh, tu şahinşah al lumii, de dreptăţi împărţitor,
fie ca astfel de faptă laude să n-aibă-n veci!
Când coroana va să cadă de pe-acest cap de-o para,
şi cînd lumea izbăvită fi-va de acest Iradj,
dă-i atunci şi lui, departe, un ungher pe-acest pământ,
să se-aşeze, slab, acolo, dat uitării, precum noi;
de nu-i dai, noi călăreţii vom mâna din Turkestan
şi Kitai, si toţi vitejii cei din Rum care-s setoşi
de al răzbunării sânge, şi-oastea de străjeri cumpliţi
fulgerând din buzdugane, şi-om zdrobi noi pe Iradj
şi Iranul, mândra-i ţară.
Şi mubedul ascultând
o ştafetă-atât de aspră, buze, de pământ, lipi
şi plecă; sărind în scară şi pe şea porni-n galop,
de ţâşniră din potcoave, lungi, scânteile pe vânt.
Cronica Şahilor

Firdousi - 74 Manucehr Rudabe Se Sfătui Cu Sclavele Sale

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Într-o bună zi el, şahul Mihrab, se sculă din pat,
ieşind dis-de-dimineaţă din seraiul său măreţ.
Merse drept către seraiul minunatelor femei
şi zări în larga sală doi sori vii: una era
Rudabe cu mândră faţă, cealaltă era Sindokht
gingaşă şi temătoare. O grădină în april
îţi părea seraiu-acela cu miresme şi culori
şi icoane zugrăvite-n fel şi chip. Mihrab se-opri,
şi privi la frumuseţea fiicei sale Rudabe,
şi chemă asupră-i Domnul să-şi reverse mila lui.
O văzu drept dinaintea-i ca pe-un tânăr chiparos
peste care luce Luna, şi purtând pe fruntea sa
diadem de chihlimbare, şi pe trupu-i un veşmânt
de brocart, podoabe de-aur, mândră cum e raiul sfânt!
Sindokht deschizându-şi gura şi-arătându-şi, sclipitori,
dinţii de mărgăritare, pe Mihrab îl întrebă:
„Cum te simţi pe ziua de-astăzi? Fie ca asupra ta
braţul rău să nu se-abată! Spune-mi ce fel de om e
al lui Sam fecior cu părul coliliu ca de bătrân?
Oare şi-aminteşte tronul ori cuibarul..? Şi ce zici:
firea lui e omenească? Merge-n urma celor bravi?”
„O, tu, chiparos cu sânul argintat — Mihrab i-a zis —
chip de Lună luminoasă! Nimeni de pe-acest pământ,
dintre toţi vitejii lumii, nu cutează de-a călca
urmele lui Zal! Seraiuri niciodată n-au văzut
zugrăvit pe un perete om asemeni braţe-având
şi din frâu strunindu-şi bine telegarul, precum Zal!
Inimă de leu, puterea unui aprig elefant,
şi-i sunt mâinile-amândouă, valurile de pe Nil;
stând pe tron, revarsă aur; prins în luptă, îndârjit,
zboară capete! Obrajii — roşii flori de arghavan,
tânăr, şi cu ochii-n patru, tânără-i şi steaua sa!
Crâncen e în bătălie: crocodil vătămător,
şi călare-i un balaur, labe, ghiare de oţel!
El, în ura-i înroşeşte brazdele cu sânge cald,
şi jungherul şi-l învârte ca pe-un fulger orbitor!
Singuru-i cusur e pleata-i albă, totuşi pentru ea
nu-ndrăznesc să-l dojenească nici acei răuvoitori.”
Rudabe, aceste vorbe, le-ascultă, şi ochii săi
străluciră-n fulgerare, chipu-i rumen se făcu
precum floarea cea de rodiu, inima i se umplu
de a dragostei văpaie pentru Zal, şi de pe-atunci
nu a mai avut nici foame, nici răbdare, nici răgaz;
patima luîndu-i locul minții, fata şi-a schimbat
pe de-a-ntregul fire, cumpăt şi înaltele purtări.
Bine zise înţeleptul: „Nu vorbi de un bărbat
faţă de muieri, căci sânul de muiere-i cuib de div,
şi-orice vorbă azvârlită naşte-n ea un vicleşug.”.
Rudabe avea cinci roabe tinere care-o slujeau
şi-o iubeau. Şi-acestor roabe agere le spuse-astfel:
„Vă desvălui ce ascuns e; am încredere în voi
şi v-am spus atâtea taine, căci cu toate mă slujiţi,
şi-mi aduceţi mângîiere, când mâhnită sunt de griji.
Deci aflaţi şi fiţi cu ochii veghetori, voi, toate cinci
(fie ca numai Norocul să vă-ndrume anii toţi!)
da, aflaţi că sunt nebună de iubire şi mă zbat
precum marea ce-n furtună zvârle valuri către cer!
Inima îmi este plină de lumină pentru Zal,
chiar şi-n somn îl văd şi gândul mi-i la el neîncetat!
Inimă şi gând şi suflet pline mi-s de dorul lui,
zi şi noapte, doar la chipu-i, doar la ochii-i mă gândesc.
Trebuie s-aflăm un mijloc cugetu-mi şi inima-mi,
să le scap de suferinţă. Taina numai voi mi-o ştiţi,
voi ce-mi sunteţi credincioase şi dibace câteşicinci.
Roabele încremeniră de o faptă-atât de rea
ce venea pe negândite de la fiica unui şah.
Se grăbiră să-i răspundă ţopăind ca nişte draci:
„O, tu, care eşti cununa-mpărăteselor sub cer,
şi a mândrelor copile-a’ celor mari de pe pământ,
tu, de care s-a dus vestea de la Indii la Kitai,
care-n mijlocul atâtor mândre din acest serai
străluceşti ca piatra scumpă pe inelul preţios;
tu, ce-ntreci într-o grădină fiecare chiparos
prin a trupului zvelteţe, care cu obrajii tăi
şi Pleiadele le-ntuneci, tu, al cărui mândru chip
zugrăvit e şi trimis e la Kanudj şi la Mai
şi la şahul cel din Soare-Apune: tu, în ochii tăi,
n-ai de tatăl tău ruşine, cuviinţă n-ai deloc?
Vrei să-l strângi la sân pe-acela ce-l zvârli din braţe-acum
bunu-ţi tată, vrei pe-acela care-a fost crescut în munţi
de o zgripţoră, pe-acela care este înfierat
cu-a blestemului pecete de toţi oamenii! Nicicând
n-a adus o mamă-n lume un copil născut bătrân,
şi nicicând n-o să plodească vreun fiu vrednic de născut.
S-or mira toţi să te vadă (două buze de mărgean
şi păr negru cum îi moscul) alergînd dup-un bătrân
Lumea-ntreagă te-ndrăgeşte, şi-n icoane chipul tău
se-află-n orişice seraiuri. şi când ai asemeni chip,
trup asemeni, păr asemeni, Soarele ar trebui
patru ceruri să pogoare pentru-a fi bărbatul tău!”.
Ascultând aceste vorbe Rudabe îşi aţâţă
inima cum se aţâţă focul vânzolit de vânt;
scoase-un ţipăt de mânie împotriva sclavelor,
faţa-i fulgeră şi ochii i se-ntunecară-adânc.
Ochii, faţa-nflăcărată de furie, şi-ncruntând
din sprâncene, mânioasă, zise: „Fetelor, în van
vă împotriviţi; ce spuneţi nici nu merită s-aud!
Inima mi-i rătăcită după un luceafăr viu;
cum să-mi fie dragă Luna, când nici Lunii dragă nu-s?
Celui care-i place colbul, n-o privi la trandafir,
chiar de este trandafirul decât colbul mai de preţ;
cine-şi află lecuirea inimii în acru-oţet,
şi mai crâncen chin afla-va gustul mierii încercând;
nu vroi nici pe împăratul din Kitai, nici vreun Chezar,
nici vreun prinţ de prin Iran, doar pe Zal, fiul lui Sam,
cu el seamăn la statură; are umăr, braţ de leu.
Spuneţi-i bătrân sau tânăr, cugetu-mi şi inima-mi
dar în el îşi află-odihnă; nimeni altul n-o avea
loc în cugetu-mi; vorbiţi-mi numai despre el mereu.
Fără ca să-l văd o dată, dragostea-i mi-a săgetat
inima; el mi-i iubitul, singură mi l-am ales
dar din câte auzit-am de la alţii despre el.
Dragostea eu nu i-o caut pentru plete, pentru chip,
ci doar pentru bărbăţia-i.” Sclavele i-au cunoscut
taina ascultând cum geme pieptu-n chinuri sfâşiat,
şi-ntr-un glas: suntem roabe şi din suflet te iubim,
şi îţi suntem slujitoare. Cumpăneşte-orice porunci
ne vei da să ducă toate drept spre fericitu-ţi gând!”
Una-adaose: „O, chipreş! caută ca nimenea
să nu afle taina-aceasta. Fie-n veci să ai zălog
capete ca ale noastre, una sută mii în cap!
Fie să te-ajutoreze isteţimea lumii-ntregi!
Chiar dacă vrăjitoria trebui-va s-o-nvăţăm
şi cu farmece, descânturi, ochii lumii să-i orbim,
gata, vom zbura ca păsări, vrăjitoare, -om călări
pe cerboaice ca de-ndată să-ţi sărim în ajutor,
în dorinţa de-a-i aduce Lunii noastre şahul său,
şi de-al face să-ţi slujească subt picioare, scăunaş.
Rudabe cu două buze de rubine îi zâmbi,
şi-nclinând asupra sclavei obrăjiorul de şofran,
preafrumoasa-i zise: „Dacă ţie îţi va izbuti
vicleşugurile-acestea, tu sădi-vei un copac
zdravăn ce purta-va roade; doar rubine va rodi
zilnic şi înţelepciunea le-o culege-n sânul său.”

Firdousi - 67. Fereidun - Nașterea Lui Manucehr

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pleacă-ți tu acum urechea la-ntâmplarea ce-o meni
bolta cerului albastră, -n vreme după ce roti
nouă luni. Din Mahaferid mândră, plină de virtuți,
se născu un fiu ce-i vrednic tron să ia și diadem.
Cum din sânul drăgăstoasei sale mume se născu,
drept la șahinșah îl duse. Cine-l duse glăsui:
„O, stăpânitor al lumii, veselește-ți inima
și pe-acest Iradj privește-l!” Buzele lui Fereidun
se umplură de plăcere, și-ai fi zis chiar că Iradj
s-a născut a doua oară; prinse-acest măreț copil
între brațe și spre Ceruri el o rugă înălță:
„Deie Domnul sfânt vederea să-mi recapăt, și să pot
să cuprind într-o privire chipu-acestui nou-născut!”
Și de-ndată ce-l rugase, Domnul ruga-i împlini,
și-i dădu în ochi vederea. Șahul cum din nou văzu
lumea plină de lumină, ochii zvârli spre prunc.
Zise: „Binecuvântată fie ziua cea de azi,
sfâșiată să le fie inima la cei vrăjmași!”
Porunci să i se-aducă vin din cel scânteietor
în pocale-nestemate, și pe-acest copil deschis
la obraji precum o roză, îl numi el Manucehr,
și rosti aceste vorbe: „Ramul vrednic de-a avea
mamă fără de prihană și-un părinte ne-ntinat —
a legat, și-aceasta-i rodul!” Pruncu-n brațe și-l săltă
însă cu atâta grijă, că nici vântul nu-ndrăzni
peste creștet să-i adie. Talpa sclavei ce-l purtă,
pulberea nicicând n-atinse; merse doar pe negru mosc
miresmând, umbrindu-și fruntea sub umbrelă de brocart.
Și-astfel anii vremuiră pe deasupra lui în zbor,
urziră blânde zodii numai raze de noroc.
Șahinșahul îl deprinse din pruncie cu virtuți
ce i-or fi de trebuință, lumea spre-a ocârmui.
Inima recăpătându-și și vederea, Fereidun
din nou lumea o umpluse cu un nume preamărit.
Fereidun, un tron de aur, dărui lui Manucehr,
buzduganul greu, coroana șahilor de peruzea,
cheia la haznă ticsită de-aur, giuvaerării,
și colan și diademă, cingătoare și un țarc
tapisat tot cu brocarturi colorate-mprejmuind
corturile lui cusute-n piei de leoparzi pestriți.
Cai arabi cu frâu de aur, spade de prin Hindustan
care stau în teacă de-aur, platoșe și chivăre,
zale din Bizanț ce-n copcii se pot lesne descheia;
apoi arcuri albe, tolbe cu săgeți din lemn de plop,
scuturi din Kitai și suliți de-azvârlit în bătălii;
toate-acestea-s o comoară adunată cu mult sârg
și cu chinuri nesfârșite, vrednică de Manucehr,
care inima-i umpluse c-o iubire de nespus.
Apoi dând porunci ca toate căpeteniile de oști
și mai-mari din ținuturi să se-adune lângă el,
se-adunară toți cu inimi de mânie clocotind.

Firdousi - 73 Manucehr Zal în Ospeție la Mihrab Șahul din Kabul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și veni o zi în care Zal se hotărî să dea
un ocol împărăţiei; se porni la drum cu-ai săi
buni prieteni, prin credinţă şi prin vrere, înfrăţiţi.
Se-ndreptă întâi spre Indii, spre Kabul şi spre Dambar,
Morgh şi Mai, şi orişiunde, la popas, şedea în tron,
vin cerea şi veselie, muzicanţi şi cântăreţi,
pungi cu aur deschizîndu-şi, păsurile le-alunga,
cum e bine-n lumea asta trecătoare să petreci.
Din Zabulistan el merse în Kabul cu mare-alai
şi cu inima voioasă, dornică de desfătări.
Şi era un şah acolo care se numea Mihrab,
om trufaş, bogat şi darnic. De statură — chiparos,
cu pomeţi primăvăratici şi la mers mlădiu fazan.
Dinăuntru avea duhul unui om prevăzător,
vrea unui om puternic, umerii de luptător,
şi-un mubed la-nţelepciune. El, de neamul lui, era
rudă cu Zohhak Arabul, şi stăpân peste Kabul.
Îi plătea lui Sam tributul an de an, căci nu putea
împotrivă-i să se lupte. De Destan, fiul lui Sam,
aflând, dis-de-dimineaţă, din Kabul se şi porni
cu comori, cai cu podoabe, sclave aducând plocon:
scule de-aur şi rubine, negru mosc şi chihlimbar,
şi brocart în fir de aur, şi mătase, şi aba
din ţesutul păr de castor, şi-o cunună de-aur grea
încrustată-n nestemate vrednică şi de un şah,
şi-un colan bătut în pietre pale-verzi de crizolit,
şi-aducând cu el toţi capii oastei sale din Kabul.
Când Destan de veste prinse că-l întâmpină un şah
cu alai de căpetenii, iute-n cale îi ieşi,
laude-i rosti, cu cinste îl primi ca de-obicei.
Ei, pe tronul de turcoaze, se-aşezară laolalt’,
veseli şi cu voie bună poruncindu-şi un ospăţ.
Se întinse-o masă mare demnă de un pahlivan,
şi cei mari de viţă-aleasă locurile şi-au luat,
şi paharnicii turnară vinul în pocale mari.
Zal privind înfăţişarea lui Mihrab îl şi plăcu,
şi pe loc, cu înfocare inima şi-o dărui.
Şi-l făcură-nţelepciunea, prevederea lui Mihrab,
să işi zică :-„Al mumii sale nume n-o pieri nicicând”
Se sculă Mihrab să iasă; umeri, braţe, îi privi
Zal şi zise spre alaiu-i :, Cine, -n cingătoare strâns,
poartă-n mers, ca el, caftanul? Nimeni n-are chip ca el,
mijloc, nentrecut la minge-i!” Către-al lumii pahlivan
zise cel mai mare sfetnic : „Mihrab ţine după val
o copilă-a cărei faţă-ntrece Soarele chipos!
Fildeş e din tălpi în creştet, raiul e-n obrajii săi,
şi-are-un mijloc ca platanul. Pe grumazu-i de argint
buclele-i în mosc muiate se sfârşesc în cârlionţi
cât brăţările-i pe glesnă. Gura — floarea rodiului,
buzele-i ca de cireşe, şi din bustu-i de argint
două rodii se-ngurguie. Ochii negri, doi narcişi
înfloriţi într-o grădină, genele-i cu împrumut
au luat întunecime de la pana unui corb,
şi perechea-i de sprâncene-i precum arcul din Tharaz
dat uşor c-o strălucire gingaşă de negru mosc.
Dacă Luna vezi, e chipu-i; dacă moscul amiroşi,
buclele-i sunt miresmate. E un rai împodobit
de-orice parte, toată-i haruri, toată-i farmece şi nuri!”
Cuvântarea-aceasta-ndată îi făcu în piept lui Zal
inima să se reverse, şi de-atunci l-au părăsit
şi prevedere şi tihnă. Când un om şi-a părăsit
drumul bun, cum o să-şi afle calea de la început?.
Şahu-arabilor ca unul dintre cei mai drepţi a spus
ceea ce se potriveşte s-amintim cu-acest prilej:
„Oricit voi trăi, doar calul îmi va fi tovarăş bun,
şi rotirea bolţii-albastre fi-va adăpostul meu.
N-am nevoie de nevastă, căci nu vreau nicicând s-ajung
moleşit şi muieratic, de mintoşi dispreţuit!”
Gândurile-acestea negre îl mâhniră-n piept pe Zal,
duhu-i n-află mântuire. Inima-i s-a fost aprins
de ce i-a fost dat s-audă, dar în sinea-i se temu
slava lui să nu se stingă. Astfel Roata de azur,
peste creştetu-i, deasupra, se roti în vreme ce
inima lui fu-nrobită de al dragostei sfânt joc.

Firdousi - 99 (102) Kei Kavus Sohrab Îl Zvârli pe Rostam la Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pe când lucitorul Soare capul şi-l nălţă, şi-n zări
corbul cel cu negre pene-şi strânse aripile-ncet,
Rostam, platoşa din pielea leopardului pestriţ,
şi-o-mbrăcă şi pe dragonul jucăuş încălecă.
Între cele două taberi loc era de doi farsangi
unde nu-ndrăznea nici unul să se-apropie. Rostam
pe cel câmp de bătălie se întoarse, după ce
chivăra de fier îşi puse. Tot ce-n lume e amar
naşte-se doar din dorinţa de mărire; fie ca
noi străini să fim de patimi! Colo-n tabără Sohrab
noaptea-ntreagă petrecuse-n adunare vin sorbind,
cântăreţii ascultându-i. Zise lui Human: „Ăst leu
ce s-o măsura cu mine, piept la piept, când ne-om lupta,
la statură e cât mine, şi nu-i tremură de loc
inima în încleştare; braţe, umeri largi şi piept —
gemene sunt cu-ale mele; parcă-acelaşi meşter bun
ne-ar fi măsurat cu firul şi cu plumbul de zidar.
Când i-am fost văzut în scară şi picior şi talpă grea,
glasul mi-a scăzut şi fruntea mi-am plecat-o ruşinat.
Când văzui la el şi semne ce mi le-a spus maică-mea,
inima-ncetă să-mi bată. Da, e nendoios Rostam,
nu sunt doi ca el în lume! Nefiresc e, piept la piept,
să mă lupt cu-al meu părinte, nebuneşte să-l înfrunt”.
Human îi răspunse-acestea: „M-am izbit şi eu cândva
cu Rostam în bătălie, ştiu isprava-i de atunci
repezindu-şi buzduganul, când lupta-n Mazanderan;
Rakş al ăstui om războinic e ca Rakş al lui Rostam,
însă are un alt tropot, alte urme lasă-n colb.”.
Când în zorii zilei Astrul razele şi le-arătă
şi cei crânceni se treziră, Sohrab platoşa-mbrăcă,
gândul doar la bătălie, inima-i doar spre ospăţ.
Buzna-n câmpul de bătaie, scoase răcnete prelungi,
înălțându-și buzduganul ghintuit cu cap-de-bou.
Spuse lui Rostam c-un zâmbet larg pe buze, de-ai fi zis
că prieteneşte noaptea petrecuseră-amândoi,
întrebindu-l: „Cum dormit-ai? Cum te simţi acum în zori?
De ce, oare, pentru luptă inima ţi-ai pregătit?
Zvârle spada răzbunării, zvârle buzduganul greu,
zvârle tot ce e unealtă de război nelegiuit!
Să ne-aşternem pe ţărână, şi cu vin să ne-ndulcim
uităturile-ncruntate. Haide să ne învoim,
Domnului cerându-i sprijin, şi să ne căim amar
că ne-am învrăjbit. Adastă-l pe un alt voinic viteaz
să dea piept cu tine-n luptă, iar mie să-mi pregăteşti
o măreaţă sărbătoare. Inima-mi îţi va şopti
dragostea-i, şi te voi face lacrimi să reverşi din ochi
de atâta ruşinare. Fiindcă dintr-un neam măreţ
eşti născut, arată-mi spiţa; numele de ce-ţi ascunzi,
când porneşti să lupţi cu mine? Nu cumva tu eşti Rostam
din Zabulistan, stăpânul, cel ales şi cel vestit,
al lui Zal-zar care-i fiul lui Sam, vajnicul viteaz?”
Rostam zise: „O, tu, tânăr şi-nsetat de lauri verzi!
N-am grăit nicicând de-asemeni lucruri. Ieri ne-am înţeles
de-a lupta, şi-acum urechea n-o să-mi plec eu la minciuni.
Eşti un luptător mai tânăr, , dar nici eu nu sunt un ţânc;
m-am încins doar pentru luptă. Şi ne vom lupta vîrtos,
şi va fi precum Stăpânul lumii va fi poruncit.
Parte-avui în viaţa asta Şi de bine şi de rău,
dar cu prefăcute vorbe n-am umblat, nici cu minciuni.”
Sohrab zise: „O, bătrâne! sfatul meu nu ți-a plăcut,
şi dorit-am totuşi duhul să nu-ţi lase trupul tău
decît la soroc, pe pernă, iar urmaşii ce-o să-i laşi
cripta să ţi-o pregătească, și când duhul ți-o zbura,
trupul coborâ-va-n criptă. Cum în mîini îmi dăruieşti
viaţa ta să facem grabnic pregătiri pentru-a-mplini
vrea Domnului. ‘ Vitejii coborâră de pe cai,
şi păşiră-n grele zale, chivărele-având pe cap.
Caii lor de bătălie şi-i legară între stânci,
Şi se-apropiară unul de cellalt, îngrijoraţi.
Se-nvrăjbiră apoi unul spre cellalt, doi lei luptând,
de pe trupuri li se scurse râu de sânge şi sudori.
Şi puterea-şi măsurară-o zi din zori până-n amurg,
umbre când se prelungiră. Sohrab crunt se frământă
spumegând ca elefantul şi săltând ca leu-n sus.
Prinse de sub cingătoare pe Rostam, din răsputeri
trase, de-ai fi zis că trupul î-l sfâşie în bucăţi ;
scoase-un răcnet de turbare şi de ură cel Rostam,
de-ai fi zis că sare-n ţăndări şi pământul sfărâmat!
Sohrab precum elefantul spumegând îl şi săltă
pe Rostam şi de ţărână îl izbi şi sub genunchi
i-apăsă piept, braţe, faţa, gura plină de pământ.
Sohrab semăna cu leul care ghiarele şi-a-nfipt
într-un măgăruş sălbatic — gata de a-l sfâşia.
Trase-ntr-o străfulgerare un jungher spre-a reteza
capul lui Rostam!
Acesta îl zări şi-n gând şi-a zis :
(„Trebuie această taină s-o destăinui!”) Lui Sohrab
îi strigă : „O, tu, viteazul cel biruitor de lei!
Tu, ce ştii să mânui spadă, arc, arcan şi buzdugan!
Datina la noi e alta decât ce faci tu, la noi
legea cinstei porunceşte altfel : cel ce va lupta
şi-n ţărână doborî-va pe-un viteaz, nu-i va tăia
capul când întâia oară azvârlit e la pământ,
chiar şi când e-o răzbunare ; de-l va pune dedesubt
pentru-a doua oară, -atuncea-nvingătoru-i leu numit,
şi-are drept taie capul ; asta-i datina la noi!”
Doar prin viclenia-aceasta Rostam capu-şi trase-ncet
de sub ghiara de balaur şi rămase izbăvit.
Tânărul cel fără teamă minţile şi le pierdu,
ascultându-i cuvântarea ăstui vârstnic; se lăsă
tulburat de cele spuse, mai întâi că se simţea
mândru de a fi-n putere, apoi soarta-aşa a vrut,
şi-având fără doar şi poate sufletul mărinimos..
Slobod pe Rostam lăsându-l, galopă către deşert
unde antilope-n turmă lunecau prin faţa sa;
se dădu la vânătoare fără-a mai gândi la cel
pentru care-n câmp venise, să se-nfrunte, piept la piept.
Şi-astfel petrecu o vreme, până când veni Human
într-un viu vârtej de pulberi, pe Sohrab de- întrebă
despre soarta bătăliei. El îi povesti pe rând
toate cele întîmplate şi ceea ce-a spus Rostam.
Human îi strigă : „Vai ţie, tinere eşti obosit,
ori n-ai chef de viaţa asta? Vai de pieptul ăsta, vai
de statura asta-naltă, vai de-aceste biete scări
lungi şi-mpărăteşti picioare! Leul în capcană prins
l-ai scăpat acum din mână, şi-aţi dat lupta în zadar!
Ia aminte-n bătălie ce năpastă te-o pândi
dintr-o faptă fără minte! Iată ce a spus un şah
în asemenea-ntâmplare : « Orişicât de slab ar fi,
nu-ți disprețui duşmanul. »” Vorbele ce le-auzi
îl zvârliră-n deznădejde pe Sohrab şi, gânditor,
şi uimit rămase foarte. Zise-apăi către Human :
„Uită grijile acestea : mâine-n zori va trebui
iarăşi să mă bat cu dânsul şi-ai să-i vezi grumazu-n jug!”).
Cronica Șhilor

Firdousi - 69 (10) Fereidun îl Trimise pe Manucehr Să Lupte cu Șahii Tur și Salm

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun primise vestea că pe fluviul Djeyhmin
a trecut o oaste mare; porunci lui Manucehr
să-şi împingă și el oastea din hotare spre deşert.
Şahul cel bătrân o scurtă cuvântare îi ţinu:
„Când ursita unui tânăr îi meneşte nalt noroc,
cel sălbatic ţap pe care tigrul îl va sfâşia,
cade, vai! pe negândite în capcana lui de-a drept;
cu prevedere, răbdare, isteţime, vicleşug,
el atrage, groaznic, leu-n ochiul laţurilor lui.
De-altminteri, vrăjmaşii dacă se mai mişcă în amurg,
mă zoresc eu cu răsplata, fieru-ncins să-l mai încing!”
Manucehr răspunse astfel: „O, tu şah cu fruntea-n cer,
dacă cineva de tine se apropie, tiptil,
ura să şi-o potolească, negreşit că soarta rea
îi nutreşte nenoroace, asta-i e, fireşte, scris
singur să-şi reteze firul care-i ţine duhu-n trup.
Vreau să mă-nveşmânt în zale oţelite de la Rum,
să nu-mi las vreo-ncheietură dezgolită nici atât.
Urmărindu-mi gându-ntr-una, nimici-voi oastea lor
colo-n câmpul de-nfruntare. Nu prea văd nici un viteaz
printre ei; cum îndrăzni-vor să mă-nfrunte, piept la piept?”
Apoi porunci lui Karen cel setos de bătălii —
din hotar să-nainteze în deşertul arzător.
Mândru cort desfăşurându-şi, el făcu să fluture
flamura împărătească peste şesul nesfârşit.
Oastea-i, pâlcuri după pâlcuri, naintând, şi văi şi munţi
clocotiră precum marea. Ziua plină de lumini
se şi-ntunecă de pulberi într-atâta, de-ai fi zis
că tot Soarele e negru. Vuiet lung se înălţă
de prin oaste, străpungându-i pe mulţi oameni în auz;
din câmpie nechezatul telegarilor arabi
se ciocni de bubuitul darabanelor sunând
Elefanţi, pe două rînduri, din Câmpia Pahlivan
se-nşirară două leghe; dintre elefanţi, şaizeci
în spinări cu tronuri de-aur încrustate-n fel-de-fel
de-arzătoare nestemate, trei sute cărând poveri,
trei sute de luptă gata — toţi în platoşele lor ;
numai ochii lor sălbateci nu-s împlătoşaţi în fier.
Strămutară mai nainte corturile-mpărăteşti;
oastea din Tammişeh merse spre deşert, cum porunci
Karen, el, biruitorul. Grosul oastei : călăreţi,
trei sute de mii la număr, toţi viteji vestiţi, şi toţi
platoşe purtând; porniră buzdugane vânturând,
lei sălbatici fără teamă să-l răzbune pe Iradj.
Cronica Șahilor

Firdousi - XV3 Goștasb Lupta Lui Rostam Cu Esfandiar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când se lumină de ziuă, Rostam zalele-mbrăcă
și pieptarul lui din pielea leopardului pestriț,
trupul să și-l ocrotească; de cârligul de la șea
și-agăță arcan și calu-i mare cât un elefant
și-lâncălecă. Pe urmă îl chemă pe Zevare,
multă vreme despre oaste îi vorbi sfârșind astfel
„Du-te oastea să-ți orândui pe colina de nisip.”
Zevare își strânse oastea-n piața cea de la serai
spre-a o îndruma în câmpul crâncenelor bătălii.
Tahamtan plecă cu lancea-n mână;-afară din serai
el încălecă și oastea-i îl primi cu preamăriri :
„Fie să ai totdeauna buzduganu-n mâna ta,
șea și telegar sub tine!” Rostam merse, Zevare
îl urmă, el ce-l întâiul reazim și sprijinitor
al domniei sale; merse-n malul râului Hârmand,
gura plină de încrederi, pieptul ros de multe griji.
Lângă mal lăsă oștirea și pe frate-său, și-apăi
către tabără purcese la șahul Iranului,
după ce acestea zise cu mâhnire „Zevare,
merg să fac o încercare, să-l opresc de a lupta
pe-acest om ce dușmănos e și răuvoitor; aș vrea
liniște să-i dau în cuget. Mă tem că va trebui
să ajungem la-nfruntare, și nu știu ce nenoroc
va să iasă la iveală. Ține oastea în ăst loc,
eu mă duc să văd ursita ce ne va meni-n curând.
Dacă-l aflu ca-nainte mânios pe-Esfandiar,
n-oi chema să mă ajute capii din Zabulistan,
ci lupta-voi numai singur; nici un om din oastea mea
nu vreau suferinți să-ndure. Cel a cărui inimă
însetată-i de dreptate poate-n liniște visa
la o soartă vitejească.” Trecând râul se urcă
pe un dâmb; rămase astfel câtva timp, se cufundă-n
cugetări asupra lumii; pân’ la urmă lung răcni :
„O, tu norocos în lupte, tu, Esfandiar! Acel
care va să te înfrunte a venit, deci gata fii!”
Esfandiar de departe auzi ăst glas știut
al străvechiului leu falnic plin de râvna de-a lupta;
el zâmbi și zise : „Iată! Gata-s de când m-am trezit!”
Platoșă ceru și coiful, buzdugan și lancea sa;.
își implătoșă tot pieptul lucitor, își puse-n cap
chivăra lui heinnidă, șea ceru pe telegar
negru și adus nainte-i. Când viteazul își văzu
bidiviul, își înfipse coada lăncii în pământ
și săltă de pe țărâna neagră și zbură pe șea,
cu puterea, vitejia lui cu care-i înnăscut —
cum doar leopardul sare drept în spate pe-un colun,
îngrozindu-l. Buimăcită, oastea-i îl privi urând
binecuvîntări asupră-i. Merse către Tahamtan
și-ajungând văzu că-i singur pe colină, și din șea
către cel Beșătan spuse : „N-am nevoie de-ajutor
și de soț spre a învinge; fiindcă-i singur, eu la fel
voi fi singur; și sui-voi povârnișul ăstui dâmb”.
Și-astfel bravii se-ntâlniră să se-nfrunte, piept la piept,
de-ai fi zis că-n astă lume praznicele au pierit.
Când bătrânul și cel tânăr, cei doi falnici pahlivani,
cei doi lei plini de mândrie, se apropiară-ncet
unul de-altul, telegarii începură-a necheza,
de credeai că piere-n pulberi câmpu-acela-nveninat!
Glas puternic, Rostam zise: „Om la inimă voios
și oblăduit de soartă! Nu mi te-ndârji atât
și nu mi te-aprinde-atâta; la o vorbă de-nțelept
bine-i să-ți deschizi urechea. Bătălie dacă vrei,
sânge-mprăștiat și chinuri și izbiri, dă-mi voie-atunci
să-mi aduc toți cavalerii aprigi din Zabulistan,
înzăuați și-n mâini cu spade din Kabul; la rându-ți, tu
poruncește ca persanii să se-apropie-a vedea
ce-i un giuvaer de aur și ce este unul calp.
I-om aduce-aici pe câmpul de-nfruntare, între ei
să se bată, noi deoparte ne vom ține câtva timp;
și se va vărsa la sânge după placu-ți, și-ai să vezi
lupta, zarva, vălmășeala!”
Glăsui Esfandiar :
„Vorba ta-i nesăbuită; din serai cu spada-n pumn
te-ai pornit și pe colina asta m-ai chemat să vin;
pentru ce vrei tu acuma să mă-nșeli; sau poate-ți simți
prăbușirea-apropiată? Oare, ce mi-ar folosi
cu Zabulistan războiul, sau un altul cu Kabul?
Deie Domnul — niciodată așa ceva să nu fac!.
Nu-i în crezu-mi s-aduc moartea bravilor iranieni
pe când pun în cap coroana Iranului. La război
sunt întâiul, chiar când este cu un pardos să dau piept,
ghiare-n ghiare. De-ai nevoie de-ajutoare, să-ți aduci;
eu nicicând nu am nevoie ; Cel-de-Sus mi-i ajutor
în încrâncenarea luptei și norocul mi-a zâmbit
cri de câte ori cercat-am. Tu ești dornic să te lupți,
eu sunt însetat de luptă, și-astfel ne vom bate noi
fără oști și-atunci vedea-vom: calul lui Esfandiar
va ajunge-n grajdu-i fără-a duce-n spate călăreț,
sau al lui Rostam, viteazul preamărit, se va-nturna
fără de stăpân acasă, în seraiul lui Destan.”
Și atuncea pahlivanii se-nțeleseră-amândoi
nimenea să ajute în această luptă grea.
De mai multe ori în suliți se izbiră înde-ei,
de pe platoșe rupându-și catarămi și chingi, avan;
pân la urmă cele bolduri de la suliți li s-au rupt,
și au fost siliți„să-nșface paloșele de oțel;
le-nălțară, -n stânga, -n dreapta se izbiră, dar pe loc
spadele li se știrbiră. Se-ndreptară din rărunchi
și de la oblânc luară buzduganele în pumni
și făcură să detune unul pe-altul lovituri,
ca pietroaie prăvălite de pe creasta unei stânci;
îndârjili se zvârcoliră, precum doi sălbatici lei,
mădularele zdrelindu-și în grozavele izbiri,
până brațele-și opriră, buzdugane când s-au rupt.
Și atunci își apucară de curea câte-un arcan
și focoșii cai zburară. Rostam si Esfandiar
prinseră-și, pe rând, în lațuri, capetele, și-amândoi
bravii plini de semeție, doi voinici, doi elefanți,
traseră din răsputere, străduindu-se din greu
unul pe-altul să se-ntreacă, însă dintre leii-acești
nu se clatină nici unul de pe telegarul său.
Călăreții obosiră, frânți erau și caii lor
de grozava bătălie, spuma-n gura lor era
numai sânge, numai pulberi, zalele pe luptători
și-ale cailor cioltare sfâșiate în bucăți.

Firdousi - XVII Kesra Nușirvan (Șahia Lui A Durat Patruzeci Și Opt De Ani) Nurșirvan Avu Un Vis Și Bozordjmer Veni La Curte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Povesti-vă-voi acuma ceva vesel, depănind
a lui Bozordjmer poveste. Te ferește să socoti
visurile drept năzghîtii; află că proorocesc.
Notă informativă :
Bozordjmer înseamnă în persană – Cel pe care îl iubim mult ;
un înțelept care a ajuns vizirul lui Nușirvan
și dascălul fiului acestuia, Hormozd.
mai cu seamă când le vede însuși șahul lumii și
duhu-i luminos le-alege; zodiile se-ntrunesc
și țin sfat pe crugul Lunii, și cuvintele în zbor
li se-mprăștie pe cruguri și senine duhuri văd
viitoru-ntreg în vise, cum vedem că se răsfrâng
flăcările într-o apă într-o noapte adormi
șahul Nușirvan; la minte pârguit era și treaz,
plin de vlagă tinerească; el văzu în vis crescând
lângă tronu-i, dinainte, un copac împărătesc
inima-ncântându-i. Șahul, muzică și cântăreți
porunci să i se-aducă; dar în locul hărăzit
pentru tihnă și plăcere se-așeză un porc mistreț
colfii ascuțiți sticlindu-și; vru la praznic să ia loc
si ceru să bea din cupa șahului Nușiravan.
Și când Soarele în semnul Taurului se-nălță
și-ale ciocârliei triluri răsunară-n patru zări,
șahul se sui pe tronu-i, îngrijat, mâhnit de vis.
Fu chemat cel ce dezleagă visele, și lângă tron
se-așezară-ai Curții; șahul povesti la cei mubezi,
sfetnici buni, ce-n vis văzuse. Meșterul tălmăcitor
nu știu ce să răspundă, căci nicicând nu auzi
de-un asemeni vis și omul neștiință arătând,
de-orice grea învinuire mi se puse la-adăpost.
Șahul, nici o tălmăcire neprimind de la-nvățat,
căută, cuprins de grijă, un alt mijloc. El mână
peste tot mubezi ce-s oameni chibzuiți și iscusți
veșnic treji în al lor cuget; c-o lădiță de argint
șahu-i dărui în parte, multe de la ei sperând,
când din lume s-or întoarce; fiece lădiță-avea
zece mii derhami năuntru să le fie de-ajutor
pentru-a căuta în lume-un cărturar ce-i priceput
visele să tălmăcească și-i atoateștiutor,
și va tălmăci și visul șahului, și va scotea
taina din ascunzătoarea-i, omul căruia-i va da,
plină de arginți, lădița, peste-arginți adăugând
mulțumirile acelui șah pe lume-atotstăpân.
Cei mubezi isteți porniră-n cele patru zări fiind
învățați, la minte ageri. Unul dintre-acești trimiși
se numea Azad Serv; merse de la curtea șahului
pân’ la Merv, și pretutindeni prin cetate cercetă
până când văzu anume un mubed ținând în mâini.
Zend-Avesta deslușind-o la câțiva învățăcei,
cu asprime și turbare, și cu izbucniri în glas.
Dinaintea lui, un tânăr mai săltat decât ceilalți
învăța din Zend-Avesta; se numea el Bozordjmer.
Ișt ţinea cu înfocare ochii-n carte cufundați
și-ntrecea-n învățătură pe ceilalți învățăcei;
el odraslă-era de oameni cărturari din tată-n fiu.
Cel mubed și-mpinse calul spre-acest loc și întrebă
pe învățător de visul șahului Nușiravan.
Dar cel dascăl de scriptură îi răspunse-ntărâtat:
„Nu e treaba mea aceasta; eu mă țin, spre-a ști ceva,
doar de Zend și-nvățătura-i o arăt acestor ţânci
însă nu-ndrăznesc a merge mai departe.” Bozordjmer
auzind aceste vorbe, se-nciudă și ochi nălțând
către dascăl: „Asta este pe măsura-mi; mă pricep
viselor să fiu tălmaciul.” Însă al Avestei om
scoase-un strigăt împotrivă-i: „Ai sfârșit cu cartea ta?
Dacă mi te pui de-acuma visele să tălmăcești,
cum îți vei hrăni cu visuri pântecul înfometat?”
Dar trimisu-i zise astfel: „O, tu, omule mintos
poate că-n știința asta el este stăpân și-atunci
nu-l disprețui atâta. De rotirea-acestei sorți
ce știi oare? Nu veșmântul îl arată pe un om;
poate că — mai știi? — norocul ăstui tânăr a-nceput
să sporească-n strălucire; nu tu, soarta la-nvățat.”
Dar se mânie-nvățatul și-i strigă lui Bozordjmer:
„Zi ce știi!” Învățăcelul îi răspunse: „Voi vorbi
numai șahului în față când mă va fi așezat
lângă tronu-i, dinainte.” Cel trimis îi dărui
cal și-arginți, tot ce se cade pentru drum a-l pregăti
și plecară împreună către Merv gonind grăbiți
precum potârnichi prin crângul tufelor de trandafiri.
Și-astfel drumețind ei vorba-aduseră și despre șah,
de puterea-i și mărirea-i, de coroană și de tron,
și ajunseră în dreptul unde apă au găsit;
vremea cum era de masă și odihnă, de pe cai
coborâră-ndată, apoi merseră sub un copac.
După ce se ospătară, Bozordjmer și adormi
sub copac, subt umbra deasă, c-o bucată de brocart
capu-acoperindu-și. Soțul său de drum rămase treaz,.
neputând dormi de gânduri, cugetu-i fiind mișcat
de-acest tânăr, ce atâta-i de-nvățat și înțelept.
Cum privea spre codru, -un șarpe el văzu cum îi săltă
adormitului brocartul care fața-i învelea,
și-l amirosi cu multă lăcomie de la cap
până la picioare; apoi, părăsindu-l, se târî
si se-ascunse printre frunze în copacul rămuros.
Pe când negrul șarpe-ajunse lunecând pe trunchi în vârf,
tânărul deschise ochii, se trezi din somn și-atunci
negrul șarpe de îndată ce-l văzu că-i tulburat,
se și tupilă-ntre ramuri adumbrite. Cel trimis
uluit rămase foarte; rugi nălță spre Cel-de-Sus
și-l rugă să se pogoare-asupra-acestui Bozordjmer,
și în sinea lui își zise că ăst tânăr înțelept
va să urce-n măreție pân’ la treapta cea de sus.
Cronica Șahilor

Firdousi - 69 Fereidun. Răspunsul Lui Fereidun Către Feciorii Săi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Şahul şi stăpânul lumii de îndată ce-auzi
aste vorbe de la fiii cei cu gândul la omor,
olăcarului de vilă îi răspunse în răspăr:
„Cum poţi Soarele ascunde? Fărdelegea-acestor doi
limpede e ca lumina Soarelui strălucitor!
Ascultat-am cuvântarea ta, cuvânt după cuvânt,
dă-mi acum tu ascultare la răspunsul ce li-l dau.
Spune-le acestor oameni care nici ruşine n-au
şi nici temere de Domnul, ăstor josnici şi nedrepţi,
oameni de nimic, scârbavnici, că vicleanul lor cuvânt
la nimic nu-i mai ajută! Zis-am şi-ncă vă mai zic:
Dacă-n inimile voastre izbucni un dor aprins
pentru Manucehr, atuncea unde-i trupul lui Iradj,
preamăritul vostru frate? Unde-i? Voi doar l-ați făcut
nevăzut în guri de fiare sângeroase, şi-ați închis
capu-i în lădiţa strâmtă! (O dată ce s-au scăpat
de Iradj, acum ei cată sângele lui Manucehr.)
Dar nu-l veţi vedea voi singur ci în fruntea unei oşti,
şi cu chivără de-oţele, şi cu buzduganu-i greu,
şi cu flamura din şorţul făurarului Kave,
şi cu telegarii-n tropot ce-n potcoavele de fier
vor brăzda cernind țărâna, şi războinici capi-de-oşti:
Karen, cel setos de lupte; Şapur, fiul lui Nestuh,
care este duhul oastei; lângă el, viteaz, Şiduş,
Şirui, cel ce-nfrânt-a leii, călăuz, şah Teliman
şi Serv, cel ce cârmuieşte în Yemen, şi cel ce-o fi
căpetenie pe oaste şi va sta în fruntea ei.
Vom scălda în sânge: frunze, fructe din acest copac
ce-a crescut din răzbunarea datorată lui Iradj.
Până astăzi încă nimeni n-a-ncercat a-l răzbuna,
eştiind dacă ursita ne va fi de ajutor.
Nu se cuvenea ca brațul meu războinic să-l întind
către amândoi feciorii; dar priviți, a odrăslit
un lăstar vânjos cu fructe din cel pom ce mi l-au smuls
doi vrăjmaşi, din rădăcină; va să vină, leu turbat,
strâns încins va să răzbune sângele lui taică-său;
va să vină cu mai-marii oastei sale, precum Sam,
fiul lui Nariman, Garşasb, fiul şahului Geamşid,
şi cu oastea-i se va-ntinde dintr-un munte-n celălalt,
sub multele picioare va strivi pământu-ntreg!
Apoi, cât priveşte zisa celor doi c-ar trebui
şahul inima să-şi spele de al răzbunării dor,
şi omorul să li-l ierte, că doar rotitorul cer
cu nenorocoase zodii astfel i-a călăuzit,
c-aveau mintea tulburată, că s-a-ntunecat în cer
Soarele pe jumătate — toate-acestea le-ascultai:
jăluiri fără foloase ce-ndurarea mea o cer.
Zis-a El, ne-ndurătorul lumilor Stăpânitor:
«Cel ce-a semănat sămânța nedreptății, n-o vedea
nice ziua fericită, nice fericiri în Rai!
De-i adevărat că Domnul v-a iertat, de ce atunci
sângele, sânge de frate, de ce vă dă reci fiori?
Cel ce ager e la minte-nvinuieşte de omor
pe acela ce iertarea şi-o cerşeşte tremurând.
Nu roşiri voi dinaintea Celui ce-i stăpân pe lumi,
când aveți amare inimi şi pe limbă vorbe dulci?
Osândiți veţi fi de-omorul vostru-n cele două vieţi
de Acela ce dirept e şi e singurul Stăpân.
În sfârşit, trimis-au frații pe-aceşti elefanţi turbaţi:
tron de fildeş şi coroană de turcoaze scânteind.
Pentr-un maldăr de pestriţe giuvaericale, eu
va să-mi uit de răzbunare? Să şterg sângele vărsat?
Şi să vând pe aur capul fiului meu, fiu de şah?
Piară mai degrab’ coroana-mi, piară-mi tron, putere, tot!
Poate-un josnic, şi mai josnic decât stirpea gadinei,
va preţălui, el, capul care-i de nepreţuit!
Zice-se-va că bătrînul tată la mezat şi-a scos
viaţa fiului său mândru! N-am nevoie de-avuţii!
Dar de ce atâtea vorbe? Câtă vreme-o dăinui
tatăl lui Iradj cu fruntea-mpovărată de-atâţi ani,
n-o să-şi uite răzbunarea! Te-ascultai, m-ascultă-acum:
ia-mi răspunsul pe de-a-ntregul şi zoreşte-te la drum! »
Astfel şahul Tur îi spuse şahului puternic, Salm:
„Trebuie să dăm uitării trândavele desfătări;
nu vom adăsta noi colţii tânărului leu crescând
să se-ascută şi mai bine, şi s-adune vlagă-n trup.
Oare, fi-va prinţul ăsta fără har, când Fereidun
la ureche-i este sfetnic? Când bunic şi când nepot
pun la cale, va să iasă ceva cutremurător..
Trebuie să punem mâna pe-arme pentru a lupta,
şi să ne zorim olaltă, fără să mai zăbovim!”
Şi purceseră a-şi pune în mişcare călăreţi,
oşti s-adune-n Soare-Apune, oşti s-adune în Kitai.
Lumea-ntreagă se umpluse de un vuiet, Şi mulţimi
de prin patru zări de zare se-adunară lângă ei.
Oşti aveau ei fără număr, dar o stea fără noroc.
Mii de-oşteni pe cap cu coifuri şi în platoşe ascunşi,
însoţiţi de elefanţii lor ce spumegau răgind
şi cărau poveri bogate, se porniră din Turan
spre Iran cu ucigaşii amândoi de ură plini.

Firdousi - 93 Kei Kavus Rostam Merse la Vânătoare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Povesti-voi deci în stihuri spusele unui dihkan,
o poveste ce se trage din povești de altădat’.
Iată datina pe care ne-o aduse un mubed.
Inimă îngrijorată, se sculă Rostam în zori;
se găti de vânătoare, se-ncinse, își umplu
tolba-i cu săgeți ușoare. Și ieși, săltă pe Rakș,
avântându-și hărmăsarul lui precum un elefant.
Spre Turan ținti hotarul, ca un leu întărâtat
dornic să se-azvârle-n lupte. De cetatea Semangan
când se-apropie, găsit-a șesul de onagri plin;
celui ce coroane-mparte chipul i se-nrumeni
precum trandafirul roșu; râse și-l făcu pe Rakș
să tresalte și ucise mulți sălbateci măgăruși
cu săgeata și cu arcul, cu arcan și buzdugan.
Strânse apoi spini și vreascuri și aprinse strașnic foc;
când văpăile crescură, își alese un copac
l-ascuți, -l făcu țepușă și străpunse un colun,
ce nu cântărea în mână-i nici cât cântărește-un fulg.
Când onagrul bine-l fripse, îl tăie-n bucăți, mâncă,
și mai sparse și ciolane să le sugă măduva;
și-apoi se-odihni în somnu-i după-o zi de oboseli,
pe când Rakș păștea-n câmpie. Dar se nimeriră-atunci
cavaleri, opt tiurci, să treacă pe cuprinsu-acest bogat;
ei zăriră-n ierburi urme de copite: Rakș umbla
tot încoace și-ncolo-n malurile unui râu;
pân’ la urmă-l dibuiră și-alergară peste câmp
calul să și-l însușească. Tăbărâră-asupra lui
dintr-o parte și dintr-alta și-azvârliră-arcan șăhesc.
Numai ce văzu arcanul cavalerilor, și Rakș
se și năpusti asupra lor ca leul nemblânzit,
și ucise doi dintr-înșii, și-altuia îi smulse-n dinți
căpățâna! Trei din ceată erau morți și bravul Rakș
încă slobod; dar ceilalți își zvârliră-ndeolalt
de din patru părți arcanuri, și îl prinseră de cap;
l-apucară și-l mânară spre cetate alergând,
unde fiecare-n parte vru să-și aibă partea sa.
Când Rostam din somnu-i dulce se trezi, își căută
calul; ochii pe câmpie și-i roti, dar nu-l zări.
Tare se-oțări întrânsu-l Rămăsese fără cal.
Ruinat porni pe drumul Semanganului gemând:
„Trebuie pe jos acuma să mă târâi; cum să merg
covârșit de râsul lumii și de greu-mi buzdugan?
Tolba, chivăra greoaie, spada îmi atârnă grea,
platoșa avan m-apasă. Cum voi trece prin deșert?
Cum voi înfrunta vrăjmașii? Zice-vor cei tiurci astfel:
„Cine îi aduse calul? Rostam adormi și-i mort.”
Trebuie-n încurcătura asta să mă bag, și-n piept
inima s-o las în chinuri; trebuie să mă-ncing,
grele arme să mă-ncarce; voi ajunge undeva
unde voi găsi o urmă de-a copitelor lui Rakș.”
Ăstfel se porni în sine-i tulburat și-ngrijorat,
trupu-n crâncene, mari chinuri, duhu-n crâncen, greu canon.