Stefan Augustin Doinaş - Păunul Albastru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I.
Zorii-i hrăneau privirea. (Dacă viața e dată păsărilor ca grăunțe, această clipă, zilnic ciugulită, se-nmiresma treptat în gușa lui).
II.
Drept care se ivi, de după casă, ca voievozii tineri dintr-un viscol.
Și-așa precum, o dată într-un secol, pădurea de la Dunsinane pornește, copacii îi făcură loc; chiar casa se ghemui în umbră; și sticliră ferestrele, ca niște mari pleoape tentate-o clipă să-și preschimbe visul pe răsăritul Soarelui.
Cucernic și, poate, ipocrit ieși din umbră, exact în clipa când mirese plânse și-mbujorate navigau pe zare.
El apăru.
Iar ochiul, din prudență, îl deslusi ca pasăre (căci, altfel, cine-ar putea să-ndure agresiunea minunilor?) : o pasăre stupidă, infatuată, cu un mers șăgalnic, între copacii speriați al căror frunziș vibra; înaintând, cu grijă, parcă s-ar reculege să devină ea însăși (și, de fapt, ea era numai o pasăre-vedenie, asemenea acelor adevăruri prea cumplite ce se rarefiază, ca să fie mai suportabile) ; picioare înalte, un trup cam otova și, ca să-i pună grosolănia în lumină, capul semeț, deși strivit de diademă; doar coada se purta-ntr-un chip firesc dereticând gospodărește curtea.
III.
Nimic nu-l anunțase.
Și de-aceea, el se vesti scoțând un țipăt groaznic: triumf (ca-n orice naștere) și spaimă (ca-n orice afirmare-a vieții) și stridență (ca în orice formă nouă) erau în sunetele colțuroase care zburau ca liliecii; însă, era un țipăt îndeosebi urât: el încă nu-nvățase cum să-și spună pe nume, și era ceva agonic în lecția ce-o repeta zadarnic.
IV.
Încât copiii se trezeau și, încă pe jumătate-n paradis, ghiceau aproape tot ce se-ntâmpla afară.
V.
Dar nu-l vedeau.
Nu desluseau păunul ce profitând de-un spațiu nou (ca domnii de rarefierea palcului de codri), cerea acum, cu spaimă și stridență, un orizont mai nalt, mai pur al vieții.
Ei nu vedeau păunul care-acuma părea o biată victimă a unei rivalități cu Soarele.
El însuși și-o ignora.
Și n-avea cum s-o afle.
El nu știa pe ce tulpini fragile își află loc miracolul: orbește-și desfășura rotirea printre arbori; încet se desfacea din el o parte; penajul luând foc se sătura ca rouă de grandoare; el scotea un sunet orb, sălbatic, ca de fiară-n delir, delir al lucrurilor toate, al virtualității lor, expuse lumii întregi, epure al tainei înlăcrimate, rai pierdut de păsări.
El își desfășura încet penajul ca un delir al lumii-nlăcrimate.
VI.
Erau acolo flori, poate vorace; ochi, mai curând orbite, fără iris; și stele, lacrimi îngerești, și ținte în zbor pentru arcași, și alimente pentru profeți: păianjeni, ierburi, miere; cuvinte, sâmburi de cuvinte, care-și refuză miezul; zone limitrofe neantului, și păstrăvi din Iordan; potire, clopote și turnuri; smirnă cu fumegări liturgice, și arii de secole-mpietrite, dizolvate acum de-o rază; și erau chiar raze; și însuși Soarele, prezent, mimându-și cu artă răsăritul, și rațiunea profundă a acestui simulacru.
Stăteau acolo, animate toate, rotite-n strictă dependență de o materialitate, și-ntrecând-o, asemenea acelui vast borcan care, plasat pe-un deal în Tennessee, se integra și nu se integra-n priveliște, asediat de codri.
VII.
Acuma, coada lui era cu totul desfășurată.
Soarele – pe boltă.
Rivalitatea lor se dovedea doar aparentă: limita a Celui ce, pastișându-se pe sine însuși, reduce infinitul cu-o fărâmă.

Colinde - La Tulpina, La Doi Meri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

La tulpina, la doi meri
N-apucară de-nchinară,
Nici din masă nu luara.
Văzur’ un păun călare
Alb ca fulgu’ de ninsoare.
Calu’ murg și șeaua verde,
Fuge de nici nu se vede,
Din copite fulgerând,
Din potcoave scânteind
Și pe nări foc aruncând,
Pământul cutremurând.
Cine, mare, cin’ să fie:
E Ilie, Sântilie.
Vine iute cu mânie
Și împarte de vecie,
Pământul cu fulgerul
Și cerul cu tunetul.
Și, o, Doamne, mila Ta,
Câte spre zidirea Ta!
Întru mulți ani fericiți
Și pe noi să ne cinstiți.

Zaharia Stancu - Departe Departe Cade Amurgul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Departe, departe cade amurgul,
Vânăt păun cu penele vestejede.
Ploaia de cenușă a nopții
Ne va cădea peste creștete.
Poate se vor aprinde copacii
Undeva-n păduri seculare.
Aceeași față roșie a lunii
Vom pune-o căpătâi fiecare.

Vladimir Maiakovski - Batjocura

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

A coadă de păun voi desface fantezia într-un ciclu pestriț,
sufletul îl voi lăsa-n puterea unui neașteptat roi de rime.
Aș vrea iar să aud, cum în colonițe de ziare s-or răsti
leit țâț
cei care
stejarului ce-i hrănește deavolna
cu râtul rădăcinile au prins să i le râme.
din vol.”Eu și Napoleon” – Editura „Ideea Europeană” – București – 2008

păun – Versuri.pro

Stefan Augustin Doinaş - Păunul Albastru

Colinde - La Tulpina, La Doi Meri

Zaharia Stancu - Departe Departe Cade Amurgul

Vladimir Maiakovski - Batjocura