pablo neruda – Versuri.pro

Înăuntrul Lemnului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cu mintea-mi doar, cu degetele mele,
cu blânde ape inundate lent,
cad în imperiul florii de nu-mă-uita,
într-o tenace atmosferă de durere,
într-o uitată sală deprimantă,
într-un mănunchi de-amar trifoi.
În umbră cad, în mijlocul
unor zdrobite lucruri,
privesc păianjeni, hrănesc pădurile
unor secreți copaci nedezvoltați,
pășesc prin umede urzeli ciuntite
din vietatea substanței și tăcerii.
Dulce materie, ah, roză cu aripi vestejite,
mă urc pe-a ta petală din străfund,
cu pasul greu de roșia trudire,
și-n aspra-ți catedrală-ngenunchez
lovindu-mi buzele c-un înger.
De dinaintea ta eu sunt culoarea lumii,
de dinaintea paloșelor tale moarte,
mai vechi ca inimile tale-mpreunate,
mai vechi decât mulțimile-ți tăcute.
Eu buclă-ți sunt pe valul de izuri muribunde,
învăluite-n toamnă și tărie;
sunt eu pornind într-un voiaj funebru
prin galbenele tale cicatrice;
sunt eu cu plânsul meu fără origini,
fără mâncare, singur, încă treaz,
intrând pe coridoarele ascunse
și-ajuns la enigmatica-ți esență.
Observ mișcându-se curenții tăi uscați
și văd cum cresc indefinite mâini,
ascult; ocenicele tale plante,
scrâșnirea nopții și furii agitate,
și simt cum frunze mor pe dinăuntru,
încorporând materii verzi
bolnavei tale nemișcări.
Pori, vene, cercuri de iubire,
povară, călduri silențioase,
săgeți înfipte în sufletu-ți căzut,
ființe dormind în gura ta-nchegată,
praf dulce de pulpă mistuită,
cenușă plină de suflete topite,
veniți la mine, în visu-mi nesfârșit,
cădeți-mi în iatac cum noaptea cade
și cade mereu ca apa zdrențuită,
și atârnați-mă de viața și de moartea voastră
și de substanțele mereu supuse,
de ale voastre moarte turturele neutrale,
să facem foc, și liniște, și zgomot,
și-apoi să ardem, să tăcem și clopote să tragem.

Înălțimile Machu Picchu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cap. I.
Din aer pe aer, ca o plasă goală
zburam între cărări și atmosferă, sosind și spunând adio,
la apariția toamnei moneda cea mai cunoscută
frunzelor, și între primăvară și spice,
asemenea celei mai mari iubiri, ascunsă într-o mănușă
ce cade, redându-ne ca o Lună Plină.
(Zile oarbe trăiesc în zbuciumul
trupurilor: oțeluri transformate
în liniștea acidului:
nopți sărăcite până la ultima făină:
Stamine strivite de nunta patriei.).
Cineva care m-a așteptat printre viori
a găsit o lume asemenea unui turn îngropat
înfingându-și sfredelul mai adânc de toate
frunzele de culoarea sulfului verzui:
mai adânc, în aurul geologiei,
ca o sabie înfășurată în meteoriți,
scufundai mâna pătrunzătoare și dulce
în cele mai intime zone ale pământului.
Mi-am înecat fața între abisurile valurilor,
am coborât ca o picătură printre sulfurica pace
și ca om orb m-am întors la iasomia
ponositei primăveri umane.
Cap. II.
Dacă o floare dă altei flori o genă bună
și stânca le menține răspândite
pe veșmântul său bătut cu diamante și nisip,
omul mototolește petala luminii ce se ridică
din anumite izvoare submarine
și învârte metalul pulsator în mâinile sale.
Iar în curând, între haine și fum, pe masa întinsă
ca o cantitate amestecată, îi va rămâne doar sufletul:
cuarț și veghe, lacrimi în ocean,
ca niște izvoare reci: dar încă
îl ucide și îl sfârșește cu documentații și ură,
îl scufundă în mizeria de zi cu zi, îl sfâșie
între gardurile ostile de sârmă.
Nu: pentru coridoare, aer, mare sau drumuri
Cine-și salvează fără pumnal (asemenea roșiilor
macii) sângele? Furia a epuizat
marfa tristă a vânzătorului de ființe,
și, dintotdeauna la înălțimea fructei, roua
de mii de ani își lasă scrisoarea transparentă
peste aceeași ramură ce o așteaptă, of inimă, of frunte măcinată
între-ale toamnei cavități.
De câte ori pe străzile iernii ale unui oraș ori
într-un autobuz sau o barcă în amurg, sau în singurătatea
cea mai apăsătoare, în noaptea petrecerii, sub sunetul
umbrelor și clopotelor, în aceeași grotă a plăcerii umane,
vroiam să mă opresc a căuta filonul veșnic nepătruns
înainte de a lovi în piatră ori într-un fulger, pentru a desprinde
sărutul.
(Cum înlăuntrul cerealelor asemeni unei galbene istorii
a sânilor mici și plini se repetă un număr
care fără încetare este tandrețe în straturile germinale,
și care, întotdeauna identic, se descompune în fildeș
și cum înlăuntrul apei este patria transparentă, cupolă
de la veșnica zăpadă până la valurile însângerate.).
Nu putui lua, așadar, o mulțime de chipuri sau de măști
precipitate, ca niște inele de aur goale,
ca rochiile împrăștiate de fiice într-o toamnă turbată
ce făcea să tremure săracul arbore de rasele speriate.
Nu avusei loc unde să-mi odihnesc mâna
și care, curent aidoma apei de izvor înlănțuit,
sau ferm ca o bucată de antracit sau cristal,
ar fi respins căldura sau răceala mâinii mele întinse.
Ce era omul? În care parte a conversației sale deschise
intrau magaziile de fluiere, în care dintre mișcările sale metalice
trăia indistructibila, nepieritoarea, viață?
Cap. III.
Ființa se desfăcea ca porumbul în neobositul
hambar al faptelor pierdute, al evenimentelor
sărace, de la unu la șapte, la opt,
și nu ca o moarte, deși multe decese soseau pentru fiecare:
În fiece zi o mică moarte, praf, vierme, lampă
ce se împotmolește în noroiul provincial, o moarte mică a aripilor grele,
ce intra în fiecare om ca o lance scurtă
și era, el, omul, prizonierul pâinii sau cuțitului,
agricultorul: fiul porturilor, sau vătaful întunecat al plugului,
or rozătorul străzilor îmbâcsite:.
toți au dispărut așteptându-și moartea, scurta lor moarte zilnică:
și suferința lor nefericită în fiecare zi era
asemenea unei cupe amare din care beau tremurând.
Cap. IV.
Puternica moarte m-a invitat de multe ori:
era ca sarea invizibilă a valurilor,
care răspândea o aromă nevăzută,
era asemenea jumătăților de scufundări și înălțare
sau ca vastele construcții ale vântului și troienirii.
Am venit în tăria fierului, spre rarefierea
aerului, la căpătâiul agriculturii și pietrei,
până la golul stelar al pașilor finali
și la amețitorul drum spiralat:
dar, mare întinsă, of moarte!, din val în val nu vii
asemeni unui galop al clarității nocturne
or ca timpul orelor nopții.
Niciodată nu ai ajuns să scotocești în buzunar, nu era
posibilă vizita ta fără îmbrăcămintea roșie:
fără tabloul auroral al izolatei tăceri:
fără bogățiile piscurilor îngropate în lacrimi.
N-am putut iubi fiecare ființă a unui copac
cu toamna ei mică cărând pe umeri (moartea a mii de frunze)
toate morțile false și reînvierile
fără pământ, fără abis:
am vrut să înot prin cele mai lungi vieți,
prin cele mai libere guri de vărsare,
iar când încetul cu încetul omul a plecat negându-mă
și a plecat închizând trecătoarea și poarta, pentru a nu atinge
izvoarele mâinilor mele rana lor inexistentă,
atunci, am coborât drum cu drum, râu cu râu,
oraș cu oraș și refugiu cu refugiu,
și astfel, a traversat deșertul masca mea sărată,
iar apoi, în cele mai umile case, fără lampă, fără foc,
fără pâine, fără piatră, fără liniște, singură,
s-a rătăcit murind de propria mea moarte.
Cap. V.
Nu erai tu, serioasa moarte, pasărea cu pene de fier,
pentru care moștenitorului sărac de camere
dosea din alimentele ambalate, sub cămașă:
era ceva, o sărmană sfoară a frânghiei rupte:
un atom al pieptului ce nu a văzut lupta,
sau bobul de rouă care nu a căzut pe frunte.
Era ceea ce nu putea fi renăscut, un fragment
din mica moarte fără liniște nici teritoriu:
un os, un clopot ce mureau în el.
Am ridicat bandajele iodate, scufundând mâinile
în săracele dureri ce omorau moartea,
și nu am găsit în rană decât o respirație rece
ce intra prin interstițiile vagi ale sufletului.
Cap. VI.
Atunci, am urcat pe scara pământului
printre hățișurile încurcate ale junglelor pierdute
pentru tine, Machu Picchu.
Orașul înalt al pietrelor scalare,
în final refugiu celui ce l-a împământenit,
nu se ascundea în hainele somnului.
În tine, ca două linii paralele,
leagănul fulgerului și cel al omului
se agitau în vântul spinilor.
Mamă de piatră, spumă de condori.
Culme înaltă a zorilor omenești.
Lopată dispărută în primul nisip.
Aceasta a fost casa, acesta e locul:
Aici s-au înălțat boabele late de porumb
și au căzut din nou ca gridina roșie.
Aici a ieșit firul aurit din blana vigoniei*
pentru a îmbrăca iubirile, mormintele, mamele,
regele, rugăciunile, războinicii.
Aici, picioarele omului se odihniseră noaptea
lângă picioarele vulturului, în vizuinile înalte
ale carnivorelor, iar în zori
călcau cu picioarele tunetului ceața risipită
și atingeau pământul și pietrele,
pentru a le recunoaște în noapte sau moarte.
Privesc îmbrăcămintea și mâinile,
urmele apei în cavitatea sonoră,
peretele netezit prin atingerea unei fețe
ce privea prin ochii mei lămpile pământene,
ce ungea cu uleiul mâinilor mele pădurile
dispărute: pentru că totul, straiele, pielea, vasele,
cuvinte, vinul, pâinea,
au plecat și au căzut pe pământ.
Și aerul a pătruns cu degetele
florilor de portocali peste toți cei adormiți:
mii de ani de aer, luni, săptămâni de aer,
de vânt albastru, de creste puternice,
care au fost asemenea unor blânde uragane de pași
lustruind solitara incintă din piatră.
Notă*
vigonie – Specie sălbatică de lamă cu lâna mătăsoasă
Cap. VII.
Morți ai unui singur abis, umbre ale unei prăpăstii,
adâncul, este pe măsura
înălțării voastre
venind la adevărata, cea mai arzătoare
moarte, iar din pietrele dăltuite,
din turnurile stacojii,
din apeductele scalare,
v-ați prăbușit ca într-o singură toamnă
într-un singur sfârșit.
Azi aerul gol nu mai plânge,
nu mai cunoaște picioarele voastre de lut,
v-a uitat deja ulcioarele care filtrau cerul
când se scurgeau cuțitele fulgerului,
iar puternicul arbore era mâncat
de ceață și de rafalele de vânt.
El susținea o mână care brusc căzu
de la înălțime până la sfârșitul timpului.
Nu mai sunteți mâini de păianjen, debile
cioate, pânză deasă:
cât de mult ați căzut: obiceiuri, silabe
destrămate, măști de lumină orbitoare.
Dar o permanență a pietrei și a cuvântului:
orașul ridica ca un pahar în mâinile
tuturor, vii, morți, tăcuți, susținuți
de atâta moarte, un zid plin de viața loviturii
petalelor de piatră: permanentul
trandafir, sălașul:
aceast recif andin de colonii glaciare.
Când mâna de culoarea lutului
se convertea în lut, și când micile pleoape se închideau
pline de ziduri aspre, populate de castele,
și când tot omul se contopea cu bordeiul său,
lăsa exactitatea arborată:
locul înalt al dimineții omenești,
cea mai înaltă amforă ce cuprindea liniștea:
o viață de piatră după atâtea vieți.
Cap. VIII.
Suie cu mine, dragoste americană.
Sărută cu mine pietrele secrete.
Argintul torențial al fluviului Urubamba*
face ca polenul să zboare din cupa sa galbenă.
Zboară pustie iederă,
plantă pietroasă, ghirlandă dură,
peste liniștea mormântului montan.
Privește, minuscula viață, între aripile
pământului, în timp ce -cristal și frig, aer dens-
rezistentele smaralde se cern,
ah, apă sălbatică scursă din zăpadă.
Dragoste, iubire, contemplată de fiul orb al zăpezii,
până la abrupta noapte,
de la sonorele cremene andine,
către zorii îngenunchierilor roșii,
Ah, Wilkamayu**, cu șerpuiri sonore,
când îți spargi tunetul liniar,
în spumă albă, asemenea zăpezii rănite,
sau când vijelioasa prăpastie cântă
și pedepsește cerul, trezindu-l,
ce limbă aduci la urechea abia
dezrădăcinată de spuma ta andină?
Cine a smuls fulgerul frigului
și l-a lăsat inlănțuit în piscuri,
împăștiat în lacrimile sale glaciare,
cutremurat în scânteietoarele sale spade,
lovind filamentele sale rezistente,
condus în așternutu-i de războinic,
și speriat de sfârșitul său în piatră?
Ce spun clipirile tale asediate?
Secretul tău de fulger rebel
a călătorit, înainte, plin de cuvinte?
Cine a spart silabele de gheață,
limbile indiene, etaloanele de aur,
exprimările profunde, țipetele supuse,
în subțirile tale ape arteriale?
Cine a tăiat pleoapele florale
care veneau să privească din pământ?
Cine grăbește ciorchinii morți
ce cad prin mâinile tale curgătoare
pentru a-și alege noaptea aleasă
din cărbunele geologiei?
Cine smulge ramura arborelui?
Cine îngroapă din nou revederile?
Dragoste, iubire, nu depăși granița
nu-ți ascunde capul în pământ:
lasă ca timpul să-și împlinească menirea
sub arcada izvoarelor dărâmate,
și, între apele repezi și ziduri,
cuprinde aerul defileului,
paralele plutiri ale vântului,
canalul orb al lanțurilor muntoase,
salutul rugos al stâncii,
și urcă, floare cu floare, în ciuda sălbăticiei,
călcând peste șarpele*** căzut.
În zona abruptă, piatră și pădure,
praf de stele verzui, sălbăticie pură,
Manturul**** izbucnește ca un izvor viu,
sau ca o mansardă a tăcerii.
Vino în propria mea ființă, către zorile mele,
până la singurătățile încoronate.
Regatul mort încă mai trăiește.
Iar, peste un ceas, umbra însetată de sânge
a condorului traversează ca o barcă neagră.
Notă
Urubamba* râu din Peru ce curge pe la poalele cetății Machu Picchu
Wilkamayu** – denumirea veche în limba inca a râului, ce înseamnă, , Râul Sacru’’
Șarpele*** – aici se referă la Quetzalcoatl cunoscut și ca „șarpele cu pene”care era zeul suprem în mitologia aztecă și amerindiană.
Manturul**** – (Mant’o) picturi rupestre descoperite într-un loc de tranzit și tranziție a culturii inca, în Anzii amazonieni din zona Cusco-Peru.
Cap. IX.
Vultur sideral, podgoria ceții.
Bastion pierdut, paloș orb.
Centură înstelată, pâine solemnă.
Dimensiune torențială, pleoapă imensă.
Tunică triunghiulară, polenul pietrei.
Lampă de granit, pâine de piatră.
Șarpe mineral, trandafirul pietrei.
Barcă îngropată, izvor de piatră.
Calul Lunii, lumina pietrei.
Escadronul echinocțial, abur de piatră.
Geometrie finală, cartea pietrei.
Ghețar dintre rafalele sculptate.
Coral al timpului scufundat.
Zid pentru degetele netezite.
Acoperiș pentru penele războinice.
Buchete lucitoare, rădăcini de furtună.
Tronuri dărâmate pentru iederă.
Regimul ghearei feroce.
Vijelie suținută pe versant.
Încremenită cascadă de turcoaz.
Clopot patriarhal al celor adormiți.
Cercelul zăpezilor dominate.
Fier culcat peste statuile sale.
Inaccesibil temporal izolată.
Labele pumei, rocă sângeroasă.
Clopul pălăriei, argumentul zăpezii.
Noapte înălțată în degete și rădăcini.
Fereastra negurilor, porumbelul întărit.
Planta nopții, statuia tunetelor.
Esența piscului, plafonul marin.
Arhitectura vulturilor pierduți.
Frânghia cerului, albina înaltului.
Nivelul însângerat, steaua construită.
Sferă minerală, lună de cuarț.
Șarpe andin, frunte vișinie.
Cupola tăcerii, patria pură.
Mireasa mării, arborele catedralelor.
Buchetul sării, cireșul aripilor negre.
Dantura zăpezii, tunetul rece.
Luna zgâriată, piatra amenințătoare.
Scalpul frigului, acțiunea aerului.
Vulcanul mâinilor, cascada întunecată.
Val de argint, direcția timpului.
Cap. X.
Piatra pe piatră, omule, unde era?
Vântul din aer, omule, unde era?
Timpul prin timp, omule, unde era?
Ai fost de asemeni fărâma ruptă
de om neterminat, de vultur gol
care pentru cărările de azi, pentru urme,
pentru frunzele moarte ale toamnei,
ți-ai zdrobit sufletul până în mormânt?
Mâna săracă, piciorul, viața săracă..
Zilele luminii destrămate
în tine, aidoma ploii
bătând steagurile sărbătorii,
au dat petală cu petală hrana sa ascunsă
gurii flămânde?
Foamea, coralul omului,
foamea, planta secretă, rădăcina
tăietorilor de lemne,
foamea, cărarea ta de recife, a urcat
până la aceste turnuri înalte desprinse?
Te caut, ieși în potecile mele,
arată-mi lingura, lasă-mi arhitectura,
să rup cu un băț staminele de piatră,
să urc toate treptele aerului spre goliciune,
să scrijelesc măruntaiele până voi atinge omul.
Machu Picchu, puseși
piatră pe piatră, iar la bază, zdrențe?
Cărbune peste cărbune, iar în adâncuri lacrima?
Foc în aur, și în el, tremurând roșul
apeduct de sânge?
Dă-mi înapoi sclavul pe care-l îngropași!
Zguduie din pământuri pâinea tare a săracului,
arată-mi veșmintele
robului și lucarna sa.
Spune-mi cum dormea când era viu.
Zi-mi dacă avea somnul
profund sau întrepătruns, ca o gaură neagră
făcută în epuizarea zidului.
Zidul, zidul! Dacă în visul său
gravita fiecare podea de piatră, și dacă cădea sub ea,
cum cade luna în vis!.
Americă străveche, iubită scufundată,
de asemenea degetele tale,
părăsesc jungla spre înalta împărăție a zeilor,
sub flamurile nupțiale ale luminii și decorului,
amestecându-se cu tunetul tobelor și lănciilor,
de asemenea, de asemenea degetele,
de un roz abstract și la limita înghețului,
au transferat pieptului însângerat noua recoltă,
până la țesătura materiei radiante, până la cavitățile dure,
de asemenea, de asemenea, Americă îngropată, ai păstrat în cea mai de jos
intestinală înverșunare, ca un vultur, foamea?
Cap. XI.
Lasă-mi mâna să pătrundă
prin splendoarea confuză,
prin noaptea de piatră,
și lasă să-mi palpite, ca o pasăre
prizonieră mii de ani,
vechea inimă a uitării.
Lasă-mă să uit azi această fericire, ce-i mai întinsă ca marea,
pentru că omul e mai vast decât marea și insulele sale,
și trebuie să cadă în ea ca-ntr-o fântănă pentru a ieși din adâncuri
cu un mănunchi de ape secrete și adevăruri scufundate.
Lasă-mă să uit, platoul stâncii, măreția proporției,
mișcarea transcendentă, pietrele fagurelui,
și al triunghiului, lasă-mi azi mâna
să alunece peste ipotenuza de sânge aspru și siliciu.
Când, asemenea unei potcoave de elitre roșii, condorul furibund
îmi lovește tâmplele în toiul zborului
și uraganul de pene carnivore mătură colbul întunecat
al treptelor diagonale, nu văd fiara fulgerătoare,
nu văd cercul orb de ghearele sale,
văd ființa străveche, robul, adormitul
din câmpuri, văd trupul, mii de trupuri, un bărbat, mii de femei,
sub brazda neagră, înnegriți de ploi și nopți,
cu lespedea grea a statuii:
Juan Cortapiedras (Ion Taie-Piatră), fiul lui Wiracocha*,
Juan Comefrío (Ion Zmeul-Gerului), fiul stelei verzi,
Juan Piesdescalzos (Ion Tălpi-Desculțe), nepotul turcoazei,
înalță-te să renaști cu mine, frate!.
Notă*
Wiracocha este cel mai vechi și cel mai mare dintre zeii incași. S-a născut în apele lacului Titicaca și se poartă ca un demiurg, creând lumea, oamenii, soarele și luna.
Cap. XII.
Înalță-te să renaști cu mine, frate.
Dă-mi mâna din abisul
durerii tale potopite.
Nu vei întoarce rădăcinile stâncilor.
Nu vei întoarce timpul metroului.
Nu-ți reprima vocea oțelită.
Ei nu-ți pot acoperi ochii sfredelitori.
Privește-mă din străfundul pământului,
cultivatorule, țesătoareo, păstorule blând:
îmblânzitor al ocrotitelor guanacos:
zidar al schelăriei îndrăznețe:
sacagiu al lacrimilor andine:
bijutier al degetelor zdrobite:
agricultor tremurând înlăuntrul seminței:
olar al lutului tău risipit:
aduceți cupa acestei noi vieți,
vechilor voastre dureri îngropate.
Arătați-mi sângele vostru, rana voastră
spuneți-mi: aici am fost pedepsit
pentru că giuvaerul nu a strălucit ori pământul
nu a scos la timp piatra sau grăuntele:
arătați-mi piatra pe care ați căzut
și lemnul pe care v-au răstignit,
aprindeți-mi vechile cremene,
vechile lămpi, bicele împlântate
prin secole în răni
și topoarele însângerate de strălucire.
Eu vin să vorbesc pentru gurile voastre sângerânde.
Uniți-vă pe pământ voi toți
cei tăcuți cu buzele uscate
și din suflet vorbiți-mi toată această noapte lungă
ca și cum aș fi ancorat de voi toți,
Povestiți-mi totul de-a fir a păr,
întâmplare cu întâmplare, pas cu pas,
ascuțiți cuțitele ce le-ați ținut ascunse,
puneți-le la pieptul și în mâna mea,
asemenea unui râu de raze luminoase,
aidoma unui râu de jaguari pândind,
și lăsați-mă să plâng, ore, zile, ani,
vârste oarbe, secole stelare.
Dați-mi liniștea, apa, speranța.
Dați-mi lupta, fierul, vulcanii.
Lipiți-vă corpurile de al meu ca un magnet.
Refugiați-vă în gura și venele mele.
Vorbiți prin sângele și cuvintele mele.

Federico Garcia Lorca - Adam (Adan) (Lui Pablo Neruda Înconjurat de Fantasme)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cu crengi însângerate, dureroase,
e Pomul azi. Lăuză, Eva geme.
Pe rana ei cristale-diademe
se-ntrezăresc, iar pe fereastră oase.
Şi raza ce de-acum o să se cheme
cu nume legendare, fabuloase,
tumultul vinelor deja uitase,
cu dor de măr. Adam, în astă vreme,
visează, pe-a argilei fierbinţeală,
un prunc ce galopează peste tină,
cu fălci zvâcnind pe faţa-i triumfală.
Dar alt Adam visează c-o să vină
o lună împietrită, stearpă, goală,
să ardă pruncuşorul de lumină.

Federico Garcia Lorca - Adam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Lui Pablo Neruda, înconjurat de fantasme.
Copacul sanguin irigă zorii,
acolo unde Eva stă să geamă.
Iar vocea sa lasă cristale-n rană
și un desen de oase pe vitralii.
Pe când o rază vine să supună
finalul alb al basmului ce uită
neliniștea din vena fugărită
pe frăgezimea mărului, nocturnă.
Adam visează-n tremur de argilă,
cum un copil își apropie galopul
de zvâcnetul ce-i umblă prin maxilă.
Și-un alt Adam, întunecat, visează
pietroasa lună, stearpă și umilă,
unde un prunc stelar se-nflăcărează.
Adán.
A Pablo Neruda, rodeado de fantasmas.
Árbol de Sangre riega la mañana
por donde gime la recién parida.
Su voz deja cristales en la herida
y un gráfico de hueso en la ventana.
Mientras la luz que viene fija y gana
blancas metas de fábula que olvida
el tumulto de venas en la huida
hacia el turbio frescor de la manzana.
Adam sueña en la fiebre de la arcilla
un niño que se acerca galopando
por el doble latir de su mejilla.
Pero otro Adán oscuro está soñando
neutra luna de piedra sin semilla
donde el niño de luz se irá quemando.

Alberto Blanco - Vântul de Ñielol

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

lui Pablo Neruda.
Suflă vântul
peste palmierii și ienuperii din Temuco,
și se furișează supus
spre limpedea frunte a lui Ñielol,
către copilăria
unei păduri parfumate de pini,
către amintirea
unui început fără de sfârșit.
Ascultă,
ascultă pinii…
ascultă vântul printre pini…
ascultă liniștea din urma vântului împleticit prin pini…
Ascultă
și îți vei aminti
că ai mai auzit toate acestea:
c-ai mai ascultat aceste cuvinte cândva…
Deja ai aruncat o privire,
nu la ceea ce spun cuvintele
născute în centrul gândirii,
ci la ceea ce ne face să spunem cuvintele
care curg din izvorul sprâncenei
construind de-a lungul drumului
o lume paralelă,
o lume a semnelor
ce arată spre lună,
dar care niciodată nu va fi lună,
un univers al hărților
dorind să cartografieze universul.
Suflă vântul
peste alunii și ulmii din Temuco
și se nalță nesupus
către pădurea de araucarias a copilăriei,
spre începuturi,
către mirabila lumină plină de petale
și sărutări frunzoase,
spre fruntea perfectă și clară-a lui Ñielol.