Variantă I (ciornă).
Ce fel de femeie era Ofelia?
Era blondă cu părul răvășit ca luna într-un colț de nor
El avea visări de oameni care intră într-un unghi ascuțit
Stăpânea inimi (mâncare) supă deasă.. ce lipăiesc și își ling pe urmă botul cu deliciu
Unu doi trei Hamlet face un pas mare
Sunt lucruri fără importanță
Din sala cea mare se aud pașii servitoarei care a furat o pereche de cercei
Se știe fără presupuneri dar nu se spune din rușine
Auzi cum a țâșnit deodată o romanță
Ca un iepure din claia de fân
Ca apa din stâncă după ciocănitul Israelitului
Ca zbârnâiala fluturilor din cutia deschisă din greșeală
Unu doi trei. El se întoarce fără îndoială.

Variantă II (ciornă).
I-auzi cum a țâșnit deodată o romanță
Ca un iepure din claia de fân
Ca apa din stâncă după ciocăniturile Israelitului
Ca zbârnâiala fluturilor din cutia deschisă din greșeală
Ca dimineața cuconului – ca frica din ascunzătoare
Odată s-a prins un hoț în cotețul cu găini și am chemat vecinii să vadă
Conduc prin poarta cea mare din ogradă
A dat bună ziua cumsecade (servitori țineau lătratul de câine).
Lângă mine ești mică în rariștea de fagi și crede-mă fără frică
Hamlet haraci pentru struguri săraci
Trebuie numai să-mi ceri și o să-ți aduc nuferi
Din lacul cerului și maci de la moara somnului
Grădină de maci. Și trecea procesiune: – uite ce minunat
Rânduită ca merii pomului, uite ce șirag ca spatele, șarpele
Spune: luminiș mânăstirea primăverii
M-am plictisit de palat de sufletul curtenilor orăcăit de broască
Și mi-e frică de rezoluția împărătească.
Poate o să trebuie să mor, poate o să trebuie să plec
(Ofelia cască)
Poate o să trebuie să mă înec când o să înflorească perii
Și dacă spun doctorii că nu o să trebuie să fac împăratului pe plac.

II.
Era cheie la înțelepciunea lui Hamlet
Era dric încet pe cărarea acestuia
I-a bătut cuie în suflet și atârnat buchețele de flori
Să nu se vadă plânsul rănit și durerea zmeură ce curge dintr-însul
Ca luna când se face ziuă, când scârțăie fântânile, se plimbă gâștele, ies carele
Dragostea, cerească, se întinde și oftează când el întreabă ce să fac
Împăratului pe plac?
Așa se sfârșesc dezmierdările primăverii.
Ofelia taci să pun dorințe pitpalaci pentru chemare
Câinii dreșați nu latră – și-mi plac: obiecte de prisos
Gândul tău e să fie elefant de piatră
Gândul meu căprioară de stofă cafenie
Dragostea noastră mielul de lână
Ia ascultă gâlgâitul setei la fântână
Scripca greierului
Cumpănite alternativ cu plimbatul obligatoriu al străjerului la poartă
Vaca oftează răgușit vițelul de făină cu rugină de pâine coaptă
Iată o prepeliță unde poposiră cărăușii.

*.
Pe o foaie de hârtie cum o să fie carnea ta bătrână: – galbenă și tristă

II.
Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit
Copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate
Fiindcă-un vânt din munții Norvegiei stârnit,
În șoaptă îți vorbise de aspra libertate.
O boare neșiută, ce păru-ți răvășea,
Spre mintea-ți visătoare ducea un straniu freamăt.
Iar inima ta, glasul Naturii-l deslușea
În bocetul pădurii și în al nopții geamăt.
Imensa horcăială a mărilor sub cer
Zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceață.
Și, într-o dimineață de-april, un cavaler
Frumos, nebun și palid, ți-a-ngenuncheat în față.
Iubire, Libertate și Cer! Ce vis trăiai!
Și te topeai într-însul ca neaua pe jăratec.
Te gâtuiau vedenii și, fără glas, purtai
În ochii-albaştri spaima de-un Infinit sălbatec.

III.
– Poetul ne mai spune că, nopțile, tu vii
Și cauți pe sub stele, cândva culeasa floare, –
Și c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii,
Pe-Ofelia cea albă plutind, ca un crin mare.