odyssey – Versuri.pro

Jorge Luis Borges - Odiseea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O dreaptă răzbunare a săvârșit
Oțelul spadei, fapta cuvenită.
Săgețile și lancea ascuțită
Vărsat-au sângele nelegiuit.
Necontenit luptând cu piedici grele,
Ulise la nevastă-a revenit,
În ciuda unui zeu care-a stârnit
Furtuni potrivnice și vânturi rele.
Regina credincioasă se odihnește
La pieptul regelui. Dar unde-i oare
Bărbatul ce de-atâta timp pe mare
Ducând un trai de câine rătăcește?
El vrăjmășia soartei o-nfrunta
Zicând că Nimeni numele-i era.

Homer - Odiseea / Cartea VII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În palatul lui Alcinou.
Acolo deci așa plângea-ntristatul
Erou, iar fata se ducea grăbit.
Iar când apoi ajunse la palatul
Vestitului ei tată, s-a oprit,
Iar fetele-ncepură descărcatul.
De car și de catâri au îngrijit
Frumoșii frați ai ei, iar ea se duse
În mândrul său iatac, unde-i făcuse
Un dulce foc bătrâna servitoare,
Acea de mult adusă de popor
De prin Epir, pe nave plutitoare,
Ca dar pentru-Alcinou cel drag al lor,
Căci foarte-a fost iubit el de popoare.
Deci ea crescu la sânul lăptător,
Aci-n palat, acestui rege fiica
Și-n grij-avea și-n pază pe Navsica.
Porni deci și-Odiseu atunci în fine.
Ci-n multe neguri îl ascunse-acum
Atene-acea ce-i vru tot numai bine,
Ca nu cumva-ntâlnit fiind pe drum
De-un om feac, să-ntrebe de-unde vine,
Cu vorba ispitind și-alt ce și cum.
Deci când era și-aproape să sosească,
Atene, fata cea dumnezeiască,
Îi stete-n drum și chip avea de fată
C-un ol pe cap. Și-atari îi zise el:
„Te rog, copilo, vino de-mi arată
Palatul regelui de-aici, de vrei,
Căci eu, străin din lumea-ndepărtată.
Eu nu cunosc pe nime dintre-acei
Ce țin acest oraș și-ntinsul țării.”
Răspunse-Atene atunci, zeița zării:
„Ba viu, străine tată, cu plăcere,
Că nu-i departe casa care-o spui
De-a noastră casă. Dar acu-n tăcere
Să-mi vii pe urmă-ncet, și nimănui
Să nu-i răspunzi și n-asculta ce-ți cere,
Și nu-ntreba și-l lasă-n treaba lui,
Căci cei de-aci au foarte-ntoarsă firea,
Nu văd cu drag și rând de cei de-airea.
Ei gândul numai la corăbii-avându-l,
Poseidon foarte-ntr-ajutor le stă,
Și-aleargă-n largul mării străbătându-l.
Așa vreau ei; iar nave el le dă
Ușoare ca de fulgi și iuți ca gândul.”
Așa vorbind, porni, iar el în urmă.
Dar cum era-nvăscut în nor, pe stradă
Umbla printre feaci fără să-l vadă.
Căci nu-l lăsa văzut Atene care
Pusese-asupra lui ăst nor ca scut.
Iar el privea cu veselă mirare
Limanul larg și de corăbii-umplut,
Și piața cea de sfat și zidul tare
Cu șanț în jur, minune de văzut!
Deci când era-n vedere-acum palatul
Așa-ncepu să-i dea zeița sfatul:
„Aici e, taic-al meu, dorita casă.
Intrând, tu mergi și vei găsi la vin
Pe regii cei iubiți de cer, la masă.
Dar nu te turbura și fii deplin,
Cum face-acel cui de nimic nu-i pasă!
Căci celui îndrăzneț, chiar și străin
Fiind, îi ies mai lesne cele bune.
Și-acum tu ține-aminte ce voi spune.
Deci fă, ca-ntâi regina să te-audă.
Arete-i zic, și vrednic nume-avu.
Iar ea prin tați cu Alcinou e rudă,
Că-ntâi pe Navsitoos îl născu
Poseidon, cel ce-aduce-a mării trudă,
Cu dulcea Periboea, care fu
Copila lui Evrimedon cel mare,
Ce-a fost stăpân peste giganți, pe care
El însuși, pentru-a lor fărădelege,
I-a stins, pierind cu ei și-acest erou.
În urmă Navsitou, al Scheriei rege,
Născu pe Roxenor și pe-Alcinou.
Pe-acela Feb, ce toate le-nțelege,
Lovitu-l-a, pe când fu încă nou
Un ginere-n palat, iar Zevs nu-i dete
Băieți, ci-o fată singură, pe-Arete.
Pe-aceasta Alcinou nevast-o are,
Și-atâta cinste-i dă, că-ntre femei.
Din câte țin o casă-n ascultare,
N-avu pe lume alta vaza ei.
Deci foarte-i dă și soțul cinste mare
Și dulcii fii, și toți ai noștri-ahei,
Și ca pe-un zeu o văd pe drum când vine,
Și-o-ntâmpină cu dulci urări de bine.
Căci numai bine-ar vrea oricui să-i facă;
Și-oriunde-i ceartă printre oameni, ea
Își pune-ntregul suflet și-i împacă.
Tu du-te dar și spune-i ce-ai avea
De spus și roag-o din genunchi, și dacă
Te-ascultă, -atunci să știi că vei vedea
Și țara ta și-averea și palatul.”
Deci după ce i-a dat Atene sfatul,
Lăsând plăcuta Scherie se duse
La Maraton și unde-a mers mereu,
În dulce-Atena cea cu ziduri suse
Și-n templul sfânt cel pus lui Erihteu.
Porni deci spre palat, precum îi spuse,
Dar nu intră de-a dreptul Odiseu,
Ci stând la pragul cel cu multe rânduri,
Purta prin suflet nesfârșite gânduri.
Lucea palatul, deci, cum alb de soare,
Sau alb, pătruns de lună, pare-un nor,
Căci ziduri lungi d-aramă sclipitoare
Se-ntind din porți, și foarte-ncăpător
Un loc cuprind și-i fac încingătoare,
De-albastru smalț având cununa lor.
Din prag de-aramă stilpi de-argint se suie
Și porți de aur larga curte-o-ncuie,
Cari au fruntar de-argint lucrat cu dalta
Și-al lor belciug de aur greu. Iar câni
De-argint steteau de-o-parte-apoi și de-alta,
Ciopliți frumos cu mult dibace mîni
De meșterul Efest, păzind înalta
Intrare-a casei, făr-a fi bătrîni,
Cu-al vremii curs și cu schimbarea firii,
Ci-n veci fiind ce-au fost, nerobi pieririi.
Și-n larga sală scaune-nșirate
Pe două rânduri, pînă-n fundul ei,
Și moi covoare-având, frumos lucrate,
Cu mult dichis, tot lucruri de femei;
Și-acolo șed la mesele-ncărcate
Fruntași feaci și-nchină pentru zei.
Copii de-argint, apoi, pe-altare dese,
Cu facle-n mîini fac zare-n nopți la mese.
Prin largi odăi lucrau cincizeci de roabe:
Dincoace-o seamă-n multul mînii zor
Sfărmau cu râjniți galbenele boabe;
Aici torceau, iar fusu-n mîna lor
Sălta ca frunza-n plop; dincoa podoabe
Țeseau din tortul albului fuior,
Și-atât de dese pânze supțirele,
Că untdelemnul n-ar fi curs prin ele.
Căci după cât feacii-n cârmuirea
Pe mare-a unei nave-s mai presus
De toți pe câți îi naște oameni firea,
Pe-atât nevestele de nimeni nu-s
Ajunse-n darul de-a găti supțirea
Și mândra pânză, căci Atene-a pus
într-însele și cinste-a minții bune
Și dar de-a țese lucruri de minune.
Lipit-apoi de curte-i o grădină
Cu mult cuprins, minune-ntre grădini,
Cu zid înalt de piatră-ntreg, și plină
De rodii dulci, de peri și de măslini,
Și meri ce sub prisosul lor se-nclină,
Și-atâția pomi de-atâtea poame plini,
Cari nu-și descărcară anu-ntreg povara
Și nu cunosc ce-i iarna și ce-i vara,
Căci nencetând Zefirul să se joace
Prin frunza lor, tot primăvar-avea;
E-n floare-un pom, și-alt pom dincoa’ se coace,
Și pară lângă pară-mbătrînea
Și mărul lângă măr pierea dincoace,
Și-un fruct aici frumos se pârguia,
Pe când alături răsărea din muguri;
Și nesfârșit prisos era de struguri,
Că-n fund era o vie roditoare,
Și-o parte-a ei ce se-ntindea pe șes,
Deci strugurii pe-aici se coc în soare,
Dincoace-i storc, și-abia dincolo ies
Din flori, și-aci-i culeg, ori dau în floare
Într-alte părți și-ntr-alta-s de cules.
Și-n fund de tot sînt straturi cu legume,
Și flori de câte neamuri sînt pe lume.
Și limpezi curg și două fântânele;
Prin multe părți cotind, pentru-adăpat,
Spre fund se duce una dintre ele,
Iar alta curge pe-așternutu-i pat
Și iese-n drum pe scocuri de cișmele,
La pragul porții naltului palat,
Și apă ia de-aici întreg orașul.
Așa-și avea vestitul crai locașul.
Și-a stat privind mult timp, mai mare dragul,
La toate-Ulis, și-uimit în mintea lui.
În urmă, săturat, trecu și pragul,
Dar nevăzut de ochii nimănui.
În marea sală deci văzu șiragul
De sfetnici, închinând lui Hermes, cui
Închină-n urma tuturor fruntașii,
Pe când gătesc, târziu, spre casă pașii.
Ascuns în norul ce-mprejur îi stete,
Trecu viteazul cel iubit de zei,
Spre regele-Alcinou și spre Harete.
Și-așa-n genunchi strângea genunchii ei,
Iar norul de o parte-atunci se dete
Deci toți au stat tăcuți când între ei
Văzur-un om străin, și-aveau mirare.
Dar el vorbi grăbit cu rugă mare:
„Harete, -o doamna cea de suflet plină!
Eu, cel bătut de-amar și de furtuni,
Cuprind genunchii tăi! Și-ai tăi, regină,
Și-ai regelui și-ai ăstor oameni buni!
Seninii zei le dea și viață lină,
Și fii cuminți, că-s taților cununi,
Și-acestor fii în pace ei le lase
Și-averi și tot ce-au strâns la ei prin case!
Dar eu vă rog, și tatăl sfânt v-ajute
Așa pe cum vă rog acum pe voi,
Să-mi dați putința ca s-ajung mai iute
În țara mea, la casa mea-napoi,
Căci multe-am mai răbdat, nemaivăzute,
Și-s om pribeag de mult!” Se-ntoarse-apoi
Și trist el lângă foc șezu-n cenușă
Pe larga vatră, cea de după ușă.
Ei toți tăceau și nu găseau cuvinte
Târziu deci Eheneu, văzându-i muți,
(Acel născut cu mult mai înainte
Decât și-acei ce-s mai de mult născuți,
Și-n vorbe-un priceput și mai cu minte
Decât feacii cei mai pricepuți,
Căci multe vechi știa cu de-amănuntul)
Vorbi-ntre ei, și-așa le-a zis căruntul:
„Nu-i drept, o rege-al meu, și nici nu-i bine
Să lași fără răspuns pe cei săraci,
Iar noi, dorind o vorbă de la tine,
Să stăm privind în gura ta cum taci!
Ridică-l deci și du-l, cum se cuvine,
Pe-un jelț frumos și-l pune-ntre feaci!
Iar crainicii să-nceapă iar cu plinul
Și apa-n cupe-amestece-o cu vinul,
Ca să-nchinăm lui Zevs fulgerătorul,
Că-i domn în cer și-ajută orișicui
Străin ce-ți cere mila și-ajutorul.
Și, dând porunci femeilor, să-i pui
De cin-apoi, să guste călătorul.”
Simțind deci Alcinou, în vorba lui,
Imboldul cel ce-n dreapta cale mînă,
Mergînd la vatră, l-a luat de mână
Și-n scaun nalt, în fruntea mesii-l duse,
Aproape lângă el, din jelț sculînd
Pe dragul său copil, și-aici îl puse
În locul lui, și cu fruntașii-n rînd.
Deci fata, pe-un lighean de-argint, aduse
În ol de aur apă, și turnînd
Pe mîni el se spăla; iar când fu gata,
Un alb ștergar pe masă-ntinse fata
Și multe-a pus mâncări, să-și ia pe voie;
Iar el luînd, mânca și bea-ntre ei.
Iar regele spre crainic: „Pontonoe,
Amestecă-n ulcioare pentru zei
Cu apă vinul, să-nchinăm lui Joe,
Că-i domn în cer și apără pe cei
Ce vin drumeți să ceară ajutorul;
Deci umple cupe pentru-ntreg poporul.”
A zis. Și-amestecînd cu apă vinul.
Turna la toți prin cupe Pontonou.
Iar după ce-nchinară cu deplinul
Și-au fost sătui, le zise Alcinou:
„Acum, fruntași, noi ne-am cinstit străinul,
Dar vreau să vă vorbesc un lucru nou.
Cu toți acum să mergem la culcare,
Iar mîne-o să poftim o și mai mare
Mulțime de popor, să dau o masă,
Ospăț pentru străin cu praznic sfânt.
Apoi vom îngriji s-ajung-acasă,
La casa lui în dulcele-i pămînt,
Oriunde-i este ea, puțin ne pasă!
Acesta-i deci rostitul meu cuvînt,
Și-atâta timp cât oaspe ni se cheamă,
De nici un fel de rău să nu se teamă!
Ci-n țară-i când va fi, el toate-acele
Păți-le-va ce-s soarta lui de-apoi
Și tot ce-au tors Ursitele tustrele,
Când maică-sa-l născu. Iar dac-apoi
E zeu de sus și-a coborît din stele,
Atunci au zeii-alt gând de-acum cu noi!
Căci ei, de mult, pe față ni s-arată
Când facem marea jertfă câteodată
Și beau cu noi la tot aceleași mese
Și nu s-ascund să-i vadă pe pămînt
Când singur vrun feac în drum le iese,
Căci, ca și cu ciclopii, zeii sînt
Cu noi și cu giganții rude-alese!”
Răspunse Odiseu acest cuvînt:
„Vai, nu sînt zeu! Nici trup ca ei avîndu-l,
Nici mintea lor, deci mută-ți, rege, gândul!
Sînt om de pe pământ. Un om sînt însă.
Ca bieții-acei ce-i știți că-s mai săraci,
Trăind din pâinea pe la praguri strînsă!
Și nici așa, ci și mai mult, feaci,
Căci soarta mea e nesfârșit de plînsă!
Când zeii vreau, tu singur ți le faci,
Nu-mi cere sfaturi deci și nu-mi da sfaturi,
Ci dă-mi mâncare, -oh rege, să mă saturi!
Că nu-i pe lume fiară mai răpace,
Nici câne-așa ca pântecul flămînd;
Căci el, ca un dușman cumplit te face
Să vezi să-l saturi, chiar și-atuncea când
Sărmana-ți inimă-n țărînă zace
Și-o mare-a ta durere-ți este gând.
Așa și eu, mîhnit mă-neacă plînsul,
Dar pântecu-mi dă zor să văd de dînsul
Și face-n vremea-n care rup din pîne
Să uit de toate câte-am suferit
Și-n gând să-mi fie singur el! Dar mîne
Vă rog să mă trimiteți negreșit
Acasă-n țara mea, te rog, stăpîne,
Să-mi văd pe-ai mei, pe cei ce m-au iubit,
Și țara să mi-o văd, iar Zevs preasfîntul
De-o vrea, sub mine crape-apoi pămîntul!”
A zis. Iar ei vorbeau așa-ntre sine
Și toți ziceau s-ajute pe străin,
Căci foarte-a spus frumos ce se cuvine.
Deci după ce-nchinară negrul vin,
S-a dus tăcut pe-acasă-și fiecine.
La mas-apoi, de multe gânduri plin,
Ei singur, Odiseu, poftit mai stete,
Și-alături Alcinou ședea, și-Arete.
Deci roabele-adunau în pripă masa,
Iar ei steteau vorbind. Și-astfel acu
Așa-ncepu dintîi și-ntâi crăiasa,
Căci ea privind, prea bine cunoscu
Tunica mândră și cu aur trasa
Manta de pe-Odiseu, că le făcu
Chiar însăși ea cu slujnici țesătoare.
Și-i zise deci cuvinte-ntrebătoare:
„Aș vrea să-mi spui, că stăm aci-mpreună,
De unde ești? Ce om? Ne cuvîntai
C-ai fost adus pe-acoalea de furtună.
Dar cum ajungi să porți asemeni strai?”
Răspunse Odiseu: „Crăiasă bună!
Greu lucru este-a spune tot ce ai
Pe inimă! Și mult îmi este-amarul,
Căci zeii mi-au ursit prea plin păharul!
Dar dacă-ntrebi și vrei să știi, voi spune.
O fat-a lui Atlas trăiește, deci,
Calipso, zîna cea cu vreri nebune,
În miezul mării cei fără poteci.
Picioru-acolo nimeni nu și-l pune,
Nici cei ce mor, nici cei ce-s vii în veci.
Spre-acel ostrov, Ogigia numitul,
Pe mine singur, vai, nenorocitul,
Mă-mpinse-un zeu, căci Zevs din culmea zării
Trăsnind, mi-a despicat cu foc aprins
Corabia-n largul plin de noapte-al mării.
Și n-am putut să-mi scap pe nici un ins.
Dar eu, făcîndu-mi chip atunci scăpării
Pe fundul navei sparte, fui împins
Mari nouă nopți cumplite ca mormîntul,
Și-a zecea zi mă dete-aproape vîntul
De-ostrovul larg al zînei cei cumplite
Și cea mai mândr-a lumii-ntre femei,
Calipso, cea cu pletele-aurite.
Cu drag ea mă primi-n palatul ei
Și bine mă-ngrijea-n necontenite
Ospețe, dîndu-mi cinste ca la zei.
Și-a zis că ea-mi va da și nemurirea,
Dar n-a putut să-mi schimbe-n suflet firea!
Deci șapte ani stătui la ea, sărmanul,
Udînd cu lacrimi hainele ce-mi da.
Dar cînd s-a-ntors a opta oară anul,
Ea singură cu vorbă mă-ndemna
Să plec, căci poate-ori ea-și schimbase planul,
Ori Zevs din cer cu semne-o-nspăimînta.
Mi-a dat și grinzi să-mi fac o plută mare
Și vin mi-a dat, și haine, și mîncare,
Și-un vînt lăsa, și cald și bun, să bată.
Și-așa pe-adînc în pace străbătui
Și nopți și zile marea cea sărată.
Și-a optsprăzecea zi eu munți văzui,
Și-acest ostrov, o dungă-ntunecată.
Nespus de mare vesel le-avui,
Dar vai, al meu amar de-aci-nceput-a!
Că-n furia sa, văzînd Poseidon pluta
Stîrni asupră-mi vînt ca să-nvrăjbească
Al mării orice drum, grozav umflînd
Cît munții marea cea dumnezeiască,
Iar eu umblam pe pluta mea gemînd,
Și n-o lăsa de loc să s-odihnească.
Dar valvîrteju-o risipi-n curînd,
Și-așa-notînd pe larg, mă-mpinse valul
Spre-al vostru mal și m-alipii cu malul.
Ci-n timp ce mă trudeam să ies, mă-mpinse
Spre stînci un val, în loc de nepătruns.
Mă-ntoarsei și-nnotai cu mîni întinse,
Mergînd pe lîngă mal, pîn-am ajuns
La gura unui rîu, cu maluri linse,
La loc scutit de vînt și mai ascuns.
Atunci îmi adunai puterea toată
Și-a vrut un zeu pe maluri să mă scoată.
Văzînd apoi că sfînta noapte vine.
M-am dus să dorm într-un tufiș; și foi
Uscate-aici morman am pus pe mine,
Și-un somn fără sfîrșit m-a prins apoi.
Mîhnit deci adurmind cu mari suspine,
Durmii întreaga noapte-n frunze moi
Și tot al dimineții timp, și fuse
Și-amiazi apoi, și sfîntul soare-apuse
Și-abia pieri și somnul morții mele:
Jucîndu-se pe mal atunci aflai
Mai multe fete, și-una dintre ele
Asemeni unui zeu. Deci o rugai,
Deși eu m-așteptam la vorbe rele.
Dar foarte-avu gând bun și mă mirai
De-un tînăr ca și ea, că-n lume junii
Se poart-așa ca ei și ca nebunii.
Iar ea mi-a dat și vin și de mâncare
Și straiu-acesta, căci eu n-am avut.
Acestea deci, cu-ntreaga-mi supărare
Le-am spus, cum ceri, și cum s-au petrecut.”
Răspunse Alcinou: „Dar mi se pare
Că n-a fost tocmai drept cum a făcut,
Să nu te-aducă-aici cu ea deodată,
Ori poate-avuseți vorb-așa jurată?”
Răspunse Odiseu: „Să nu-i mai zică
Nici tu, nici nime o vorb-atît de grea!
Destul mi-a spus cumințea ta Navsică,
Dar eu n-am vrut să viu pe-un drum cu ea.
Mă și sfiam, și-apoi mi-a fost și frică
Să nu te superi tu de fapta mea,
Căci, rege, -așa e vița omenească,
Să creadă tot ce-i rău și să bîrfească.”
Răspunse iarăși Alcinou cuvinte:
„Nu-mi este-atare inima din piept,
Să țin mînia care nu-i cuminte,
Căci bun e-n lume numai ce e drept.
Ah, dare-ar Zevs, al lumilor părinte,
Și-Atene-a sa, și Feb cel înțelept,
Să-și afle-un om cinstit așa ca tine
Și-așa pe gândul meu, cum ești, străine,
Să-i dăm copila noastră de soție
Și ginere să-l am, copil al meu!
O casă eu ți-aș da și bogăție,
De-ai vrea să stai aici! Altfel nici eu,
Nici nime dintre-ai mei n-o să te ție
Silit la noi, ferească Dumnezeu!
Și-ntoarcerea-ți, așa cum ai dorit-o,
Să știi că eu pe mîne-am rînduit-o.
Dar astăzi ești trudit, deci dormi în pace.
Iar mine te vor duce-n zbor ai mei
Acasă-n țara ta și-oriunde-ți place,
De-ar fi și mai departe locul ei
Decît Evbeea care-aud că zace
Departe tare-n sus, cum spun acei
Vîslași feaci cari i-au văzut limanul,
Cînd ei au dus pe Radamant bălanul
Să vadă-n ea pe cel născut din Geea,
Pe Titios, pe-acel gigant cumplit.
Și-așa s-au dus, și făr’ de trude-aceia,
Și chiar în ziua-n care-au fost pornit
S-au și rentors pe seară din Evbeea.
Dar însuți tu vedea-le-vei uimit,
Ce nave-avem și cum li-e alergarea,
Și ce flăcăi dibaci să bată marea.”
A zis și vesel asculta mîhnitul
Erou pribeag, și-așa vorbit-a deci,
Rugîndu-se lui Zevs nebiruitul:
„Ascultă-l, Tată, și să nu mi-l treci
Să-și poată-nfăptui făgăduitul
Cuvînt al său! Și faima-i pînă-n veci
Pe-ntreg pămîntul știe-și-o rămasă;
Iar eu s-ajung în țara mea și-acasă.”
Așa vorbeau aceștia. Iar Arete
Trimise slujnici ca s-aștearn-un pat
Cu mîndre cergi, pe prispă sub părete.
Deci multe țoale moi au așezat
Și mîndre velinți sprintenele fete
La zarea de făclii, și-au îndemnat
Cu vorba pe-Odiseu: „De vrei, străine,
E gata patul, și să dormi cu bine!”
Au zis, iar el, căci somnul îl supuse,
S-a dus să doarmă. Și-a durmit astfel
În mîndrul pat scobit ce i-l făcuse
Sub bolți răsunătoare-n cerdăcel.
Iar regele-Alcinou apoi se duse
Să doarmă-n largul său iatac și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul,
Și-alături doamna, ce-i făcuse patul.

Homer - Odiseea/Cartea II (3)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Adunarea aheilor.
3.
Făin-apoi să-mi scoți de cea curată
Și umple, maică, douăzeci de saci,
Dar nu de cea cu râșniți măcinată
Și numai eu și tu să știm ce faci!
Și nu pe rând, ci toate-acum deodată.
Și-n noapte-apoi târziu — dar tu să taci
Veni-voi să le duc pe vremea-n care
Tu știi că merge mama la culcare.
Eu plec să văd ce taină mare-ascunde
Sosirea tatei. Poate c-aș putea
Să aflu vești la Pilos ori altunde. ”
A zis, și-Euriclia se bocea,
încât de plâns abia putu răspunde:
„Vai, dulce-al meu copil și viața mea!
Ce gânduri ai? Să faci atâta cale
Tu, singurul cel drag al mamei tale:
Căci bietul Odiseu e mort, săracul!
Iar dacă vei pleca, sărmane-averi!
Căci prinții-aici vor risipi cu sacul
Și sfat viclean vor face cum să pieri
Și domni pe-averea ta-și vor face placul.
Vai, n-alerga tu singur în dureri,
Rămâi la casa ta! Ce vrei anume
Umblând pe mări și rătăcind prin lume? ”
Răspunse Telemac: „N-ai nici o frică!
E zeu acel ce-mi dete-atâta gând.
Dar jură-ntâi că n-ai să spui nimică
Iubitei mele mame, pînă cînd
Va trece-o zi și peste zece-adică,
De nu-i vedea-o dor de mine având
Și n-o s-audă zvon. Tu-i cruță viața,
Că plânge-altfel prea mult și-și arde fața. ”
A zis, și ea jură jurarea plină
Pe care-n cer nemuritorii-o fac.
Apoi s-a dus și scoase la lumină
Și-n chiupuri vin, și rând pe rând un sac
Și-alt sac cu alba grîului făină.
Ci-n vremea asta merse Telemac
Și sta-ntre pețitori, cu ei prin sale.
Atene îns-alt lucru-a pus la cale:
Luînd al lui și trupu-ntreg și glasul,
Umbla-n oraș tutindeni, și-ndemnînd
Și-oprind în fața fiecărui pasul,
Cu vorbe-i sfătuia pe toți pe rînd
Să meargă-n mal, pe-al serii-amurg, la vasul
Gătit ce-l vor afla. Și-apoi mergînd
La Noemon, bărbatul de ispravă,
Ceru să-i lase cu-mprumut o navă.
Iar Noemon cu mare drag i-o dete.
Și-apuse ziua și pe căi umbrea
Cînd el cu nava-n margini gata stete,
Cu toate cîte poart-o navă-n ea
Cînd face drum pe-ntinsul mării spete.
Iar tabăra de soți acum sosea
Din multe părți, și iuți să puie mîna,
Căci foarte-i îndemna, rugîndu-i, zîna.
Dar și-alta mai făcu grăbita zînă:
Venind la prinți în marele palat,
Făcu să-i prindă somnul cel ce-ngînă
Pe cei trudiți de vin ce i-a-mbătat,
Încît scăpau și cupele din mînă.
Dcci multă vreme-apoi ei nici n-au stat,
Și-au mers pe-acasă, moi și cum vru Domnul,
Căci nesfîrșit le-ntrase-n gene somnul.
Din nou ca Mentor ea luînd făptura,
A mers la Telemac și sta zicînd
În fața lui și-l îndemna cu gura:
„Te-așteaptă soții-n mal! Hai, dă curînd,
Că-i timpul scurt și mare-alergătura!
Deci nu mai zăbăvi prin casă stînd. ”
A zis, și-apoi pripit porni-ntr-o clipă,
Iar el pornind mergea, urmînd în pripă.
Deci cînd au fost la marea cea sărată,
Găsiră-n mal tovarășii, pe-ahei,
Iar lor le zise Telemac de-ndată:
„Acum dintîi s-aducem, dragii mei,
Merindea cît-avem, că-i adunată,
Iar mama-i sus și de-adunarea ei
Nimie nu știe, și nici nime-n case,
Ci numai roaba cea ce-o adunase. ”
A zis, și-apoi porni, și-urma norodul
De tineri soți. Deci toate le-au adus,
Punîndu-le sub bănci pe navă-n modul
Și-n locu-n care Telemac le-a spus.
Intră și-Atene-apoi, mergînd pe podul
Corăbii largi și, stînd la pupă sus,
Șezu, și-apoi și Telemac îndată
Venind ședea lîngă slăvită fată.
Odgoanele le-au tras din mal flăcăii,
Și-apoi, intrînd, ședeau pe bănci în șir.
Iar zîna cea cu ochii cucuvăii
Stîrni pe urma navei un Zefir
Curat și bun, ce-n șuierul bătăii
Cînta pe-al mării luciu de safir.
Cu vorba Telemac zorea deci soții
Și toți lucrau de zor, sărind cu toții.
De-ntîi catargul nalt îl așezară.
Un brad voinic, cu funii-nțepenit;
Cu tari curele pînze-apoi legară
Și, trase-n sus, cînd vîntul le-a-ntîlnit.
Boltit la mijloc pînzele s-umflară.
Iar ei vîslau, și nava s-a urnit
Și negre valuri, cînd lăsă ea prundul,
Vuiau bătîndu-i coastele și fundul.
Și-ntrînd în cale-i, ea-ncepu să zboare.
Deci toate-apoi în rînd cînd și le-au pus,
Cu vin umplură largile ulcioare
Și veseli închinau la cei de sus,
Dar mai ales zeiței cei fecioare.
Iar nava se ducea. Și-așa s-au dus,
Brăzdînd prin valuri sterpul cîmp al ceții
Și-al nopții timp și-n cursul dimineții.

Homer - Odiseea/Cartea II (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Adunarea aheilor
2.
Știu toți zeii-acum, știu grecii toți!
Dar haide-acum și dați-mi de se poate
O navă deci și douăzeci de soți,
Să plec la Pilos ori și mai-nainte,
S-adun vegheate știri de-al meu părinte,
Căci ori va ști să-mi spuie oarecine,
Ori pot să prind din zvonuri vreun cuvânt.
Iar dac-o fi s-aud că-i viu și vine,
Un an voi mai răbda și-așa cum sunt
Mâhnit de voi; iar dacă-i mort, vezi bine,
De-ntâi voi îngriji să-i fac mormânt;
Și după ce-or fi grijile-mplinite,
Voi da și mamei om să se mărite! ”
A zis, și-apoi șezu. Și dintre cete
Vorbi atunci și Mentor, omu-acel
Ce-n toate soț lui Odiseu îi stete
Și-i fu și-amicul cel mai bun, și-astfel
Pe când plecă-n război, în seamă-i dete
Și-averi și slugi, s-asculte toți de el,
Și și pe fiu i l-a-ncrezut în pază.
Deci zise-acest bătrân, cel plin de vază:
„Fruntași ahei, să-mi dați cuvânt și mie!
Eu, dragii mei, de-acum așa m-aștept
Că nici un rege-n lume să nu fie
Nici bun și blând și scut al celui drept,
Ci toate să le facă-ntru mânie
Și-o inimă de lup să aibă-n piept,
Căci nimeni pe-Odiseu nu-l are-aminte,
C-a fost și blând stăpân și bun părinte!
Deci nu pe prinți îi cert de-o fărdelege
Ce-n proastă mintea lor o fac semeți;
Mâncând străine-averi, ei, se-nțelege,
Că-și dau pieririi propriile vieți,
Crezând că-i dus de veci al nostru rege.
Pe voi vă cert, feaci, că stând ședeți
Și muți și orbi, și nu-nfrânați hainii,
Când voi sunteți cei mulți, iar ei puținii! ”
Răspunse Leocrit cu tari cuvinte:
„Ce vorbe ticăloase stai să spui,
Bătrân răutăcios și strâmb la minte!
Tu-ncerci acu-mpotrivă să ni-l pui?
Nu singur el, dar nu ne-ar sta nainte
Nici mulți și-oricâți ar fi năimiții lui.
Dar chiar și-Ulise cel cu multe sfaturi
De-ar vrea, sosind, s-alunge din palaturi
Pe prinți pe când ei prăznuiesc la masă,
Nevestei lui de loc nu i-ar plăcea
Văzându-l c-a sosit, oricât îi pasă!
Iar dacă el cu noi cei mulți ar vrea
Să-nceapă lupta, chiar la el în casă
Urâtă moarte cred c-ar mai avea!
Deci vorba-ți fu, cum vezi, prostie mare.
Dar haid, plecați la treburi fiștecare,
Iar navă lui îi găti prorocul
Și Mentor, moșii cei cu lungi povești,
Căci el pe-aceștia doi avu norocul
De mic să-i aibă sfetnici părintești!
Dar foarte cred că n-o să-și schimbe locul.
Ci stând afla-va toate-acele vești
În Itaca, șezând acasă-n pace,
Căci drumul ăsta-n veci nu ni-l va face! ”
Așa vorbind, el sparse adunarea
Și toți s-au risipit, pulpoșii-ahei.
Iar prinții spre palat luând cărarea,
S-au dus să-nceap-ospăț ca de-obicei.
Dar bietul Telemac mergând la marea
Cea sfântă, sta mâhnit pe malul ei
Și trist, spălându-și miinile flăcăul,
Atenei se ruga spuindu-și răul:
„Ascultă-mă tu, zeule-al scăpării,
Acel ce ieri venind la noi, de sus,
Mi-ai spus să plec pe-adâncul sterp al mării
Să-ntreb de bietul tata care-i dus
Și dus îmi este-n noaptea-nstrăinării!
O, zeu din cer, tu vezi cum mi s-au pus
În drum și m-au oprit să plec, aheii!
Și prinții mai ales, ce-mi fac, mișeii! ”
Așa plângea. Și-Atene-atunci venit-a,
Ca Mentor cel bătrân la chip și glas.
Și stând în fața lui atari vorbit-a:
„Să nu te dai! Și șovăitul pas
Să-l schimbi de-acum, să nu-ți mai plângi ursita,
Că-n suflet chiar și-un strop de ți-a rămas
Din sufletul ce-avea al tău părinte,
Cel drept și bun și-n fapte și-n cuvinte
Ei nu te-or doborî, oricâți s-ar strânge,
Nici nu-ți va fi ăst drum fără de spor.
Dar dacă, Telemac, tu nu ești sânge
Și trup din trupul lui și-al lui fecior,
Atunci mă tem că prinții te-or înfrânge!
Puțini copii sunt ca părinții lor
De buni; mai răi sunt cea mai mare gloată,
Mai buni nu sunt nici trei în lumea toată!
Dar tu nici rău nu ești, nici necuminte.
Și ca și Odiseu vei fi de bun,
Deci cred că vei fi om de-acu-nainte!
Tu n-asculta pe pețitori ce-ți spun,
Că nu-s nici drepți, nici sinceri în cuvinte:
Ei înșiși capul în primejdie-l pun,
Că nu-și cunosc ursita ce-o să ceară
Ca toți deodată și-ntr-o zi să piară.
Dar drumul tău nimic să nu-l abată!
Eu, cel mai bun amic cu Odiseu
Și cel mai vechi al bietului tău tată,
Îți dau o nav-a mea. Și plec și eu!
Tu mergi și stăi cu prinții deocamdată
Și-arată-te voios cu ei mereu.
Ci-n vremea asta tu merinde-adună
Și-n oluri vin și-n saci fărină bună.
Iar eu mă duc s-adun vîslași și scule,
Pe câți or vrea de bunăvoia lor
Să-ți fie soți. Iar nave sunt destule
Aici la mal, a multor din popor,
Nescoase-n larg, dar și de larg sătule.
Din ele-ți voi alege-un vas ușor
Și dîndu-i toate cele spre-alergare,
În grabă-l vom porni pe larga mare. ”
Așa vorbi zeița și se duse.
Porni și el, cuprinsul de dureri,
Și-n suflet se gândea la cele spuse.
Găsi-n palat pe prinți, și ca și ieri
Și-alaltăieri jucând la mese puse,
Jupind și capre și tăind și vieri.
Râzând deci Antinou îi sta-nainte,
Și mîna i-o strîngea vorbind cuvinte:
„Ei, tinere cu vorbele semețe.
Și suflet nemblânzit! De ce nu lași
Dojana ta și faptele-ndrăznețe?
Hai, fă ca noi, precum te-ndătinași,
Să bei și să petreci aci-n ospețe.
Și-aheii-apoi îți vor găti vîslași
Și navă, deci, și toate celea vrute,
S-ajungi la Pilos, și vegheat și iute! ”
Răspunse Telemac: „E peste poate
Să stau cu voi, cei foarte-obrăzniciți
Ce-mi faceți rău și mie-n ciudă toate!
Dar nu-i destul c-ați stat să-mi risipiți,
Când eu, copil, voi mă-mpingeați din coate?
Acum, cind ochii-i am descoperiți
Și pot vedea și eu ce-mi stă nainte
Și-am și destul curaj și am și minte,
Acum, voi încerca s-aduc amară
Pierire-asupra voastră! Și-o s-o fac!
Din Pilos fie, sau de-aici din țară.
Eu plec pe-un vas străin, ca un sărac,
Plătindu-mi drumul. Și-l voi face dară,
Deși vă bateți joc de Telemac.
Căci n-ați voit să-mi dați nici soți, nici navă,
Și-așa credeați că faceți vro ispravă! ”
A zis, și mîna dintr-a lui și-o scoase.
Iar prinții-și pregăteau ospățul lor,
Aici privind cu vorbe-njurioase
Și-aici râzând încît credeai că mor.
Și-a zis un prinț, prin șalele umbroase:
„Da, da, fărtați! El plănuiește-omor!
Din Pilos vrea, din Sparta ajutorul,
Că văd că foarte-l mai împinge zorul!
Ba poate că și-otrăvuri va aduce
Din Efira, ca să ne toarne-n vin,
Și-așa pe toți pierirea să ne-apuce! ”
Iar alt un prinț, de-obrăznicie plin,
Adause-apoi: „Dar chiar de s-ar și duce,
Știi tu ori eu că, stînd așa străin,
El n-o să piară rătăcit prin lume
Ca tată-său, cui nu-i mai știm de nume?
Și-atunci ne-ar da de lucru, bată-l vina!
Căci noi aici i-am împărți apoi
Averile-ntre toți, și-am da grădina
Și-acest palat ace’. ui dintre noi
Pe care-ar vrea să-l ia bărbat regina!
Așa-ntre prinți vorbeau aceștia doi.
Iar el tăcut a scoborît să meargă
În pivnița cea-naltă-n bolți și largă.
În care se găseau și vase grele
De-argint și aur, și grămadă stînd
Prin lăzi vestminte, și de toate cele,
Și chiupuri multe sub păreți în rînd,
Și-un vin de cel dumnezeiesc prin ele,
Și vechi și dulce, și păstrat pe cînd
Ai da vrodată poate, Zevs stăpîne,
Să-ntorci pe Odiseu, ori azi ori mîne!
Și ca și de cetăți avea tăria
Voinica-i poartă, cea cu drugii grei;
Și zi și noapte-aici Euriclia,
O fată de-a lui Op, la brîu cu chei,
Pe toate le păzea cu omenia
Și rîndul bun și buna minte-a ei.
Pe-aceasta deci, chemînd-o jos, îi zise
Iubitul fiu al regelui Ulise:
„Scobori, mătușo. -n pivniță și-mi scoate
În chiupuri vin de-acela ce-l cunoști
Că-i cel mai bun și dulce dintre toate,
Pe care tu-l păstrezi din timpii foști
Crezînd că poate azi, ori mîne poate,
Se-ntoarce Odiseu cel dus cu oști.
Deci scoate-mi douăzeci de chiupuri pline
Și, dîndu-le capac, le-astupă bine.

Homer - Odiseea/Cartea I (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Iar eu voi coborî-ntr-această vreme
În Itaca, s-aprind pe Telemac
Și-n inimă să-i pui curaj să cheme
La sfat pe-ahei; și-apoi pe cei ce-i fac
Atâta jaf și fără de-a se teme,
Tăindu-i boi și oi și ce-au pe plac,
Pe prinți de-acum de scurt să mi-i apuce!
Și-n Pilos și-n Micene mi-l voi duce
Să afle vești ce face-al său părinte
Și-un nume bun să-și facă pe pământ.”
Așa vorbi, și mândre-ncălțăminte
Și-a pus sub tălpi, acelea cari îi sunt
Aripi ce-o duc pe-uscat și ape sfinte
Ca dulcea boare-a molcomului vânt.
Luă apoi și lancea ei cumplită,
Cea-n vârful ei cu-aramă ghintuită
Și care-așterne-n galbănă țărână
Al multora bărbați cumplit șirag
Când intră-n taberi furioasa zână.
Și-așa deci din Olimp porni cu drag
Și-n Itaca sosind, cu lancea-n mână,
S-opri la casa lui Ulis, la prag.
Și-a stat aici, schimbată-n chip cu totul,
Părând la față Mentes Tafiotul.
Văzu prin curte pețitori, pe-afară,
La zarul lor, pe prispă sub păreți,
Pe piei de boi ce înșiși îi tăiară.
Și-argați de-a valma ce-alergând semeți
Ori vin scoteau cu vadra din cămară,
Ori mesele spălau cu mari bureți
Și-n rând le potriveau lipite-aproape,
Punând fripturi pe-ntinsele prosoape.
Pe Mentes îl văzu deci mai-nainte
De toți, frumosul Telemac, ce stând
Aci-ntre pețitori, mâhnit în minte
De răul lor, avea vedenie-n gând:
Să iasă-așa deodată-al său părinte,
De-oriunde-ar fi, să-mprăștie-nspăimântând
Pe-acești mișei, și-n marea sa putere
Stăpân fiind pe-un tron, stăpân pe-avere!
Acestea le gândea acum, când dete
Cu ochii de zeiță, și mâhnit
Că stă și-așteaptă-n prag pe sub părete
Atâta timp străinul, s-a grăbit
Și lancea i-o luă, și-n față-i stete
Și-i zise-așa, și-n casă l-a poftit:
„Să stai acum și să mănânci, străine,
Și-apoi să-mi spui: ce griji te-aduc la mine? ”
Vorbind așa, plecă. Și-urma străinul.
Și-n mândra sal-a casei ajungând,
Îi duse lancea s-o așeze-n scrinul
Frumos lucrat, și-o puse-acolo-n rând
Cu alte lănci pe cari de slavă plinul
Părinte-al său le-avea pe vremea când
Era-ntre vii, și-aici la el acasă.
L-a dus apoi pe-un scaun lângă masă,
Pe care-ntâi frumos a-ntins covorul
Și și sub stâlpi îi puse-un scăunel.
Și-a tras apoi un scaun și feciorul
Aproape de străin, și sta cu el
Aci-ntr-un colț, departe de soborul
Acelor prinți, ca nu cumva-ntr-un fel
Să-l supere pe oaspe-ori larma gurii,
Sau chiar s-audă de la ei injurii.
În cană de-aur apă-aduse-o fată
Și-n alb lighean ea le-a turnat de sus,
Iar masa lor le-o așternu curată
Cinstita gazdă, care pâine-a pus
Și câte-avea-n cămara ei bogată.
Fripturi pe disc un crainic le-a adus
Și cupe de-aur; și le da îmboldul,
Mereu venind să toarne vin, eroldul.
În urm-apoi și pețitorii-ntrară
Și-n rând ședeau pe bănci la locul lor.
Pe mini erolzii apă le turnară,
Iar slugi umpleau ulcior după ulcior
Și fiecărui plină cupă-i dară.
Deci multe roabe-ngrămădeau cu zor
Pe masă pâine-n multe coșulețe,
Și-așa mâncau cu chef ca la ospețe.
Iar după ce-au mâncat, spori nebună
Plăcerea-n ei cu-al relei pofte foc
Și toți strigau, spre-a-și face voie bună,
Să-nceap-acum cu cântece și joc,
Căci astea pun ospețelor cunună.
Deci duse-o slugă lira de la loc
Lui Femiu-n mâni, vestitul în cântare
(Ci bietu-aici cânta de silă mare).
Deci Femiu-n coarde-al lirei glas cătându-l,
Trăgea spre lir-auzul orișicui.
Dar capu-ncet spre-Atene-atunci plecându-l,
Spre-a n-auzi și alții vorba lui,
Își spuse Telemac zeiței gândul:
„Să nu te superi, oaspe-al meu, că-ți spui.
Acești ce-i vezi, cu pofte-așa-ndrăznețe,
N-au alte griji decât de joc și-ospețe!
Ei, da! Căci bunul unui mort îl pradă!
E putred poate-acum de vânt și ploi,
Ori oasele-i le-mpinge-acum grămadă
Al mării val și-ncolo și-napoi!
Dar dac-ar fi el viu, aici, să-l vadă,
O, cum s-ar mai ruga ăști tineri moi
Să fie mai ușori în tălpi grăbite
Decât bogați în scutece-aurite!
Dar scris i-a fost așa de-amar să moară.
Și-acum de el nici o nădejde nu-i,
Deși câte-un străin ce mai coboară
Ne-ndrugă câte vești de-ntorsul lui.
Ce-i mort e mort, nu vine-a doua oară!
Dar haide-acum, iubite-al meu, să-mi spui
Ce om ești tu? Din care neam anume
Și-al tău oraș cam unde e prin lume?
Și cum te-aduseră vîslași pe tine
Aci-n ostrov? Și ce spuneau că sunt?
Că n-ai venit pe jos la noi, vezi bine!
Și spune drept, te rog, și-acest cuvânt:
Ești nou de tot în Itaca, străine?
Ori oaspe vechi, cum e cu crezământ,
Că-n casa tatei mulți străini intrară,
Căci și el se-nvârtea la mulți pe-afară. ”
Răspunse-atunci a Zării mândră fată:
„Eu, deci, voi spune-adevărat, și tot.
Eu Mentes sunt, iar Anhial mi-e tată,
Și-al meu popor e neamul tafiot.
Sosesc de-abia pe marea-ntunecată
Cu mulți ai mei fărtați; și-așa socot,
Să merg de-aici la neamuri de-altă mamă
Și fier să schimb la Temesa pe-aramă,
Iar nava mea e-n locuri liniștite,
La Ritru-n port sub pădurosul Nei.
Și-așa mă laud că ne-om fi, iubite,
Amici prin tați, și-așa de buni ca ei.
Căci dânșii-avură case-mprietinite.
Cinstitul tău bunic. Laert, de vrei,
Te poate-ncredința de-acestea toate.
Dar ce-i cu el acum? Aud, nepoate,
Că-și duce viața câtă-i e rămasă
Cu-o singură bătrână roab-acum,
Ce-i pune pâine și-un ulcior pe masă,
Când el din vie — Domnu-l știe cum! —
Trudit se-ntoarce pe-noptate-acasă.
Dar eu venii, fiindc-auzii pe drum
Că tată-tău s-a-ntors! S-a-ntors, iubitul!
Dar văd că zeii-i zăbăvesc sositul.
Căci nu e mort! Nu-i mort, ci oareunde
E viu în mare-n vrun ostrov pustiu;
E prins de-un neam sălbatec ce-l ascunde
Și-l țin tîlharii-acolo, dar e viu!
Și-atât cât zeii-mi deter-a pătrunde,
Vegheat îți spui, și zic și eu ce știu,
Cât poate ști cu mintea muritorul,
Căci nu-s proroc și nu pricep nici zborul:
Nu mult de-acum, nu mult o să-ntârzie,
De țara lui, nu mult, așa zic eu;
Chiar lanțuri tari de fier de-ar fi să-l ție,
Scorni-va chip să scape Odiseu,
Căci nu-l întrece-alt om în viclenie!

Homer - Odiseea / Cartea VI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Nausica.
Pe când deci Odiseu subt uriașul
Morman de foi dormea acum trudit,
Atene-n ăst răstimp mergea-n orașul
Vestiților feaci ce au locuit
Hiperia mai de mult și-aveau locașul
Aproape de ciclopi, popor cumplit,
Ce-i tot năpăstuia cu pustiire,
Fiind și neam mai mult și rău din fine.
De-aceea Navsitou îi și mutase
Departe de-acești răi; și-acum ei sunt
În Scheria-n care-oraș le ridicase
Și templu le-a făcut, le-a dat pământ
Și largi și mândre le-a clădit și case.
Dar el acum de mult era-n mormânt,
Că-i dete moartea către Hades zborul
Deci bunul Alcinou domnea poporul.
Atene dar, ce-a pururi ajutat-a
Pe-Ulise-n toate, vrând să-i fie pus
Și-aici la cale-ntorsul său, plecat-a
Spre casa ăstui rege, și s-a dus
În mândru-mpodobit iatac la fata
Cea-n chip asemeni zeilor de sus
Și-n toate deopotrivă lor, la fiica
Acestui vrednic Alcinou, Navsica.
Iar ea dormea; și-alături adunnite,
La mândrul prag al camerei acei
Cu foarte mândre uși împodobite
Și-nchise-acum, dumnezeiești femei
Frumoase-n chip ca mândrele Harite
Erau de-a dreapta și de-a stângă ei.
Deci lin Atene-asemeni cu suflatul
Ce-l sufl-o boare-aluneca spre patul
Domniței ce dormea, și-asemănată
Era-ntrutot la umblet și la glas
Cu cea mai drag-a ei la joc surată
Și cea de vârsta ei, cu-a lui Dimas,
A marelui pilot frumoasă fată.
Plecată peste-obraji deci i-a rămas
Zeița cea cu zborul cucuvăii
Și-așa-i vorbi prin liniștea odăii:
„Navsică, tu, ce fără de nepăsare
Născutu-mi-te-a maica! Nu socoti
Că rufele-n cămări îți stau murdare!
Ca mâine te măriți, și ai să scoți
Să-mbraci ce ai mai bun; iar soacra mare
Așteaptă dar, și-așteaptă daruri toți,
Căci darurile-ți duc prin lume vestea;
Și bucuri mult și pe părinți cu-acestea!
Deci mâine-n zori ia-ți rufele și du-te!
Dar haid’, că viu și eu la râu, să ai
Mai multe mâini ca să sfârșim mai iute.
Căci fată-n păr de-acum tu n-o să stai
Mult timp, căci vezi că mulți și pe-ntrecute
Încep să mi te ceară fii de crai
Din neamul ăsta de feaci, Navsică,
Din care-ți este și-al tău neam adică.
Deci mâine-n zori tu tatălui tău cere
Catâri și car, să ducem ce-i de dus,
Cămăși și ii și pepluri și lăicere.
E și mai bine-n car, precum ți-am spus,
Că-i mult de mers pe jos, și n-ai putere! ”
A zis Atene și-a zburat în sus,
Pe-un munte unde-și au locaș tot timpul
Cei fără de moarte-n veci, și-i zic Olimpul,
Pe care-n veci nu-l udă ploi, nu-l bate
Nici vânt clătinitor, și nici nu cern
Zăpezi pe el, ci-a pururi nemișcate
Lucori de soare culmile-i aștern
Sub cer senin în zări netulburate,
Și-aici au zeii-al lor petrec etern.
Deci, după ce-a păvățuit domnița,
Pe-Olimp acolo sus s-a dus zeița.
Iar zorile-au sosit, și deșteptată
Sărind Navsica se-mbrăcă-n curând,
Și mult era de visul ei mirată.
Porni deci prin iatacuri căutând
Pe dragă mama ei, pe scumpu-i tată,
Să-și spuie-avutul vis. Și-află torcând
Pe mama-sa la vatră alba lână,
Și multe roabe-n jur cu fusu-n mână.
Pe rege însă-l întâlni la scară,
Pe când ieșea să meargă-n sfatul cel
De obște-al lor, căci prinții-azi îi chemară.
Deci zise-așa, lipindu-se de el:
„Tăicuță drag, stau rufele-n cămară
Murdare-acum, și albe n-am de fel,
Și-aș vrea să merg la râu, dacă se poate
Să-mi dai un car mai larg să-ncapă toate.
Căci, uite, tată drag, ți se cuvine
Când stai la sfat cu cei bătrâni ai tăi,
Curat să fie tot ce e pe tine.
Și-ai cinci feciori în casă, trei flăcăi
Și doi sunt cu neveste, dar, vezi bine,
Când merg la horă, fiecărui dă-i
Cămăși, Navsico, albe și curate;
Căci toate-acestea-n grijă-mi sunt lăsate! ”
Atât i-a zis. Dar n-a-ndrăznit să spuie
De nunta ei vreo vorbă-n fața lui.
Dar el simți ce gând în minte-ncuie
Și-i zise-așa: „Pe toate câte spui
Avea-le-vei! Argații deci să-ți puie
Catâri la carul larg și-n el să pui
Vestmintele și tot ce-i de spălare. ”
A zis și-a dat porunci în gura mare.
Porni s-aducă deci catâri o slugă,
Și-alți inși să scoat-un car, și-n hamul lor
Grăbiți vedeai la car cum îi înjugă.
Iar fetele-alergând cărau cu zor
Vestminte-acum, cu brațul plin, și-n fugă
Umpleau cu ele caru-ncăpător.
Iar mama-sa-ntr-un coș, făcut anume,
Merinde-a pus, și pâine și legume,
Și vin în burdujel, cât să le-ajungă,
Le-a pus și untdelemn de cel mai blând
În ol de aur scump, ca să se ungă.
Deci frâu ea-n mâini, și bici acum luând,
Lovi-n catâri, iar ei pe calea lungă
Porniră-ntinși și troncăneau fugind,
Cu fata cea frumoasă ca o floare,
Și multe alte fete-ajutătoare.
Sosite deci la mândrul râu, la locul
Săpat anume de spălau femei
În gropi cu apa ce-o adună scocul
De-ajuns să speli oricâte rufe vrei,
Opriră carul și-și făcură focul.
Catârii iuți i-au scos din ham, iar el
S-au dus pe lângă râu să pască-n pace
Și troscot gras și spinul ce le place.
Cu brațul deci își descărcară iute
Tot caru-n gropi, și foarte cu-ntr-adins
Călcau pe rufe-n apă, pe-ntrecute.
Iar când negroarea toată s-a desprins
Din hainele curat acum lăute,
Pe caldul mal al mării le-au întins,
Acolo unde valuri vin să spele
Frumosul prund cu lucii pietricele.
Iar până să se zvânte ce spălară,
Făcur-o baie-n râu; și-n urmă, moi
De trudă, s-au întins pe mal și stară.
Iar după ce-n umbriș subt bolți de foi
Prânziră ce-au adus, își dezlegară
Broboadele și-au început apoi
Un joc cu mingea ce-o băteau cu bățul.
Și chiar Navsica, ea le-a dat învățul.
Precum Diana, meștera săgeții,
Pe nalt Taiget și Erimanții suri
Vânează cerbii sprinteni și mistreții
Și-n horă-ntrând cu zâne din păduri,
Cu dulci copile-a Tatălui vieții,
Fac vesel codru-ntreg de-atâția nuri,
Că-s mândre-n totul toate-așa-n de-olaltă,
Dar ea-i cu mult mai mândră și mai-naltă,
Așa era Navsica-ntre surate,
Cu naltul trup al ei. Dar când de drum
Gătite-acum erau, și-mpăturate
Vestmintele, și-aduși catârii-acum,
Din nou scornit-a lucruri minunate
Atene, pentr-Ulis, și-anume cum
Să-l scoale, spre-a-l vedea, și s-aibă mila
Să-l ducă și-n oraș cu ea copila.
Navsica vru să dea-ntr-o servitoare
Cu mingea, deci. Dar mingea-n rău-i zbor
Pierzându-și ținta, merse-ntr-o viitoare,
Iar fetele-au țipat atunci în cor.
Trezit Ulis de voci răsunătoare,
Striga, gândind speriat de glasul lor:
„Vai mie, vai, că nu mi-e plin paharul,
La ce popor din nou mă-mpinse-amarul!
Tâlhari or fi, și răi, străini de bine?
Ori cred în zei și-s oameni primitori?
Dar glas ca de femei aud că vine,
Părând de zâne ce cântând în hori
Petrec prin munți cu creștete senine
Și-n văi cu ape și pe lunci cu flori!
Țin oameni ce vorbesc pe-aicea locul?
Dar haid’ să-mi văd cu ochii nenorocul! ”
Așa vorbi cu gemetul durerii
Și-n crâng intrând și-a rupt un ram cu foi.
S-acopere ce-ascunde-un om vederii.
Și ca și-un leu din munți porni apoi,
Când el scoboară pe-amurgitul serii,
Zbârlit de rece vânt și ud de ploi,
Și-aleargă bizuit pe-a labei ghiară
Și-i ard prin noapte roșii ochi de fiară,
Iar când lipsesc prin vale cerbii-ori boii,
Cumplita foame-a pântecului gol
Îl mână chiar și pentr-un miel al oii
S-atace-oricât de-nalt clădit ocol,
Așa și Odiseu, un rob nevoii,
Silit a fost să iasă-aci-ntr-un stol
De fete, gol, și-un chip al înspăimării,
Murdar fiind de multul zoi al mării.
Văzându-l deci fugir-atunci speriete
În multe lături fetele, țipând,
Dar una singură. Navsica, stete,
Căci ei Atene i-a fost stins din gând
Al spaimei fulger și-ndrăzneală-i dete,
El sta acum, prin minte frământând:
Ori albii ei genunchi să-i împresoare
Cu repezi mâini și vorbe rugătoare,
Ori stând s-o roage-așa de-aici, că poate
I-ar da vreo haină fie cât de rea,
Și-un drum spuindu-i către-oraș l-ar scoate.
Grăind astfel, s-a hotărât să stea,
C-așa i se păru mai drept din toate,
Ca nu cumva-n genunchi de i-ar cădea,
Să-i facă fetei spaime-ori chiar mânie.
Vorbi deci vorbe pline de-omenie:
„Vai, rogu-te-n genunchi! Ești om ce moare,
Ori ești de-acei ce-n veci au fost ce sunt?
De ești din cer, tu-mi pari nemuritoare,
Ca Artemis a tatălui cel sfânt,
Și-n chip și-n stat și-n trupul tău de floare!
Iar dacă ești un om de pe pământ,
Ferice mamă ai, ferice tată!
Ferice lor de-atare-odor de fată!
Ferice frații tăi de-asemeni soră,
Căci inima le crește când privesc
Cu pași mlădii cum se-ncovoaie-n horă
Vilăstarul tău de trup dumnezeiesc!
Dar mai presus de toți, când fi-vei noră,
De trei și patru ori îl fericesc
Pe-acel ce mâna-n mâini o să ți-o puie
Și-n casa nunții tale-o să te suie!
Căci nici n-am mai văzut ca tine-o fată
Frumoas-atâta și nici trup astfel,
Deplin să fie-atâta-n tot ce-arată!.
Uimit mi-e sufletul privind la el!
Ce-i drept, la Delos am văzut odată
Un zvelt finic, de-abia un copăcel,
Aproape, lângă altarul lui Apolo
(C-am fost cândva, urmat de mulți, și-acolo.
Să-ntreb de-un drum ce-mi fu apoi pierire!)
Și multă vreme-am stat și l-am privit
Cu mintea-n loc și sufletul-n uimire,
Căci trunchi în lume nu s-a mai ivit
Cu-atât belșug de frumuseți din fire;
Așa, de frumusețea ta uimit,
Eu stau acum, și-evlavie mă-nvinge
Și nu-ndrăznesc genunchii-a ți-i atinge!
Dar eu sunt trist și rabd dureri nespuse!
Și ieri de-abia, a douăzecea zi,
Scăpai de furia mării, căci își puse
Poseidon gândul! Dar acum urzi
Alt gând, că iată el pe-aici m-aduse
Să mor pe-aici! Că nu mă va păzi
De moarte-acel ce însuși mi-a dorit-o!
Ci-ndură-te, te rog, neprihănito,
Că gol și slab de-o foame-ndelungată
Pe tine-ntâi în lume te-ntâlnesc,
Și nu cunosc pe nimeni, dulce fată,
Din cei ce-acest ostrov îl locuiesc!
Orașul deci, te rog de mi-l arată
Și-un petec dă-mi să pot să mă-nvălesc,
Vro cergă-n care tu-nfășori vestminte.
Iar zeii deie-ți tot ce-ți este-aminte!
Bărbat frumos și bun și-unire bună,
Căci nu-i plăcut nimic pe-acest pământ
Decât să vezi iubirea ce-mpreună
Pe doi ce se-nțeleg dintr-un cuvânt.
Duc casă fericiți și tot adună
Și spini în ochi dușmanilor le sunt,
Dar celor dragi ai lor le sunt lumină,
Și casa lor de soare-i vecinic plină! ”
A zis, și i-a răspuns vorbind cuvinte
Fecioara cea cu-obrajii ca de crin:
„Nu-mi pari a fi, cum văd, nici necuminte,
Nici rău cu firea, omule străin!
Dar Zevs ne dă-n măsura vrerii sfinte
Ce vrea din cer, și rîset și suspin.
Și-amară poate-ți dete-o parte ție,
Dar oricum e, s-o rabzi cu bărbăție!
Acum fiindc-o soarte-a ta dușmană
Te-aduse-n țară pe la noi, să n-ai
Nici grija de vestminte și de hrană
Și nici de-altce din cîte poți să dai
Străinului ce-ți cere de pomană.
Și nici nu-ți voi ascunde ce-ntrebai
De-orașul nostru, și-ți voi spune, dară,
Și cine-s cei ce țin această țară.
Acest oraș și-n jurul său pământul
Feacii-l țin. Iar domn li-e tatăl meu,
Căci lui îi dete cârma-n mâini Preasfântul,
Și-l cheamă Alcinou, și-a lui sunt eu. ”
A zis. și-apoi spre fete-a-ntors cuvântul:
„Voi, fetelor, de ce fugiți mereu,
Și numai că-i bărbat și că vă vede!
Dar stați acum! Că n-o fi doar c-ați crede
C-ar fi vrășmaș ce rău-n gând îl are!
Dar nici nu se va naște-așa cum nu-i
Născut și nici n-a fost, bărbatul care
Să vie ca dușman din țara lui
În țară la feaci! Ne dau mai mare
Răgaz seninii zei decât oricui,
Căci noi, cei dragi ai lor, noi mai anume
Trăim departe-n margine de lume,
Și n-au cu noi amestec muritorii
Dintr-alte părți. Dar zei pe-acesta-l scot
Pe-aici, lipsit ca toți rătăcitorii,
Și nu-l putem lăsa lipsit de tot;
Că-s și ei ai lui Zevs, și cerșetorii,
Și-i plac și-acei ce-atât le dau cât pot.
Deci hai, spălați în râu acum străinul,
Și-i duceți pâinea ce-a rămas, și vinul! ”
Așa le-a zis. Iar ele-au stat în pace.
Deci una pe-alta se-ndemna, și-au dus
Pe-Ulis subt salcia care umbră face,
În loc frumos, cum doamna lor le-a spus.
Manta i-au dat, și strai ca să se-mbrace,
Și-n mândrul ol de aur i-au adus
Tot untdelemnul ce-a rămas de ele;
Și-așa-l pofteau să intre să se spele.
Deci lor le zise el, primindu-și olul:
„Vă rog să stați deoparte-acum, că vreu
Să-mi spăl eu singur de pe trup nămolul,
Și vreu să mă și ung, căci trupul meu
De mult n-a mai fost uns. Dar mie, golul,
Așa cum sunt, să intru mi-ar fi greu
Cu voi de față-n râu, vedeți voi bine,
Că gol a sta-ntre fete mi-e rușine! ”
S-au dat deoparte-ale Navsicei fete
Și-au spus stăpinei tot. Ci-n râu apoi
Intrând Ulis și-a curățit din plete
Nămolul sterpei mări și-acel noroi
Ce mult îngrămădit îi sta pe spete.
Frumos spălându-și umerii-amândoi
S-a uns, și-apoi ieșind luă tunica
Și mândrul strai cel dat lui de Navsica.
Venind Atene-i dete-atunci alintul
De tânăr nalt, și foarte zvelt era;
Și creț, cum are floarea hiacintul,
Pe umeri păru-n plete-i rîura.
Deci cum cu aur fin tivește-argintul
Un meșter priceput ce-ar ști lucra
C-un dar ce-n mâini Hefaist și-Atene-i pune
Plăcute-mpodobiri ce-ți par minune,
Așa-i turnă lucoare-a frumuseții
Din creștet până-n tălpi acum și ea.
Deci el, voinic ca-n floarea tinereții,
Ieșind pe-al mării mal acum, ședea
Și-ntreg lucea ca faptul dimineții.
Navsica stând uimită-l tot privea,
Și fetelor, șoptind, un semn le dete
Și-a zis: „Ia stați și m-ascultați, voi fete!
Nu toți cei din Olimp privesc cu ură
Pe-acest străin de vânturi aruncat
În țară la feaci! Căci de statură
Puțin părea, și slab; și-acum schimbat,
C-un zeu e-n toate-asemeni la făptură!
Vai, da-mi-ar Zevs ca dânsul un bărbat,
Ori însuși el de-ar vrea pe-aici să steie!
Dar dați-i pâine-acum și vin să beie! ”
Așa le-a zis. Iar ele-au dus mâncare
Și vin în fața bietului străin.
Iar el mușca-mbucând bucată mare
Și ca și pe răpit sorbea din vin,
Căci vai, de mult el nu văzu mâncare!
Dar fata cea cu brațe ca de crin
Alt gând avu, căci și-ncepu s-adune
Vestminte-mpăturate și-a le pune
În mândrul car cu grijă rânduite,
Și repede-nhămat-a pe-amândoi
Catârii iuți cu groasele copite.
Și-urcată-n car așa-ndemna apoi
Pe-Ulis, dând rost cuvintelor vorbite:
„De vrei, străine, ca să vii cu noi,
Să vezi orașul nostru și pe tata,
Ridică-te și hai, că suntem gata!
În casa lui pe toți pe cîți s-adună
La el, fruntași ai țării, ai să-i vezi;
Deci fă cum zic, căci minte-n cap ai bună!
Cât timp vom fi pe câmp între livezi,
Venind pe jos cu fetele-mpreună,
Tu ține-te de car și să-mi urmezi,
Dar colo mai spre-oraș apoi, ascultă:
Sunt ziduri tari ce-nchid cetate multă
Și-un larg liman cu strâmt gâtlej ea are,
Și multe-a lungul lui corăbii zac
Pe drum și stând pe schele-i fiecare.
Și este-un templu al neamului feac,
Frumos în piață, și-i o piață mare,
De piatr-având podișul ei. Și-și fac
Vântrele-aici, și vîsle, și corăbii,
Și funii împletesc; căci ei de săbii,
De tolbe-ori de săgeți nu vor s-audă!
Catarguri, pânze și lopeți ei vor,
Acestea le doresc, și-a mării trudă
Și-n largul mării-al negrei nave zbor!
Dar oamenii sunt răi și-ți fac în ciudă
Și-aș vrea să mă feresc de-ocara lor,
Să nu ne scoată vrun ponos în lume,
Căci foarte repezi sunt de-a-ți scoate nume!
Și-mi poate zice-un om mai de nimica:
«Ce om străin și tras ca prin inel
Se ține-acum pe drum după Navsica?
Dar unde, Doamne, -o mai fi dat de el!
Pesemne vru să scape-acum de frica
Să nu rămâie fată-n păr, și-astfel
Și-a strâns un om din largul lumii toate,
Golan scăpat din spartă navă, poate!
Căci nu-s străini pe-aproape, ca să vie!
Rugat-a, poate, pe-unul dintre zei
Și-acesta scoborî din cer să-i fie
Bărbat de-acum pe-al dînsei plac? Ori ce-i?
Dar tot mai bine-a fost și cu-omenie
Că singură-și găsi ce-i place ei,
Căci mulți feaci o cer din multe locuri,
Dar n-are pentru ei decât batjocuri! »
Așa mi-ar zice el, și-aș fi-ntristată
S-aud și pentru tine-atari ocări!
Dar însămi eu aș dojăni pe-o fată,
S-o știu umblând cu-asemenea purtări,
Și până nu-i obștește cununată
Se ține de bărbați și pe cărări
Ce nu le știu și nu le vreau părinții.
Tu ia-mi cuvântul subt lăcata minții,
De vrei la tata să găsești mijlocul
De-ntors în țara ta cât mai de zor.
Stau sfinții-Atenei plopi, cam la mijlocul
Acestui drum spre-oraș, și-i un izvor
Ce curge de subt ei, și-i mare locul
Domnesc al tatei cât e-n fața lor,
Și-i via lui, iar drumul — cât să fie?
Când strigi de-acas’, auzi strigarea-n vie.
La plopi deci tu s-aștepți, pân-o să treacă
Un timp cât poate-ai socoti de noi
C-am fi-n oraș, și tot mai stăi oleacă!
Iar când vei crede c-am ajuns apoi
Și-acasă la palat, atunci tu pleacă
Pe drumul larg al carelor de boi.
Și-ntrând, întreabă unde e palatul
Ce-l are Alcinou prealuminatul.
Dar lesne-i să-l cunoști, și de-orișicine
Tu poți să-ntrebi, de-un prunc al orișicui;
Că-n tot orașul alt palat, vezi bine,
Așa de-nalt și-așa de mândru nu-i.
Iar când vei fi și-n curtea sa, străine,
Tu treci grăbit prin larga curte-a lui,
Treci repede prin gang, ia bine seama,
Și-n fund te du-n iatacul unde-i mama.
La vatră lângă foc ea, răzimată
De-un stâlp, întoarce sprintena-i îndrea
Cu lîna cea de purpură curată,
Și multe roabe torc pe lângă ea.
Un tron aici, la vatra luminată,
Întors spre sfântul foc, tu vei vedea,
Și tata-n tron, căruntul și seninul
Și-un zeu părînd, tăcut își soarbe vinul.
Deci treci pe lângă tată-meu și-l lasă;
Dar mamei la genunchi să-i cazi plângând,
Și-n pace-apoi vei fi trimis acasă,
Ori unde-o cas-a ta vei fi având.
De vezi că ei de plânsul tău îi pasă,
Vegheat poți să hrănești nădejdea-n gând
Că iar vedea-ți-vei pragul locuinții
Și dulcea țară-n care-ți dorm părinții. ”
A zis, și-apoi lovi, -ntinzând de frâie,
Catârii iuți cu biciul ei frumos;
Iar ei grăbiți, cu groasele călcâie
Fugeau în trap și troncăneau vîrtos.
Dar ea, cu grija ca să nu-i rămâie
Prea mult în urmă gloata de pe jos
Și-astfel s-o ia cu carul prea-nainte,
Pocnea cu biciul cum e mai cuminte.
Era pe-apus; și-ajunseră și stete
La plopi acum Ulis, rămas de car.
Și stând, el se ruga zeiței fete:
„Ascultă-mă, Atene, -acum măcar!
Căci, vai, când moartea peste mine dete,
Întreaga mea rugare fu-n zădar,
Pe când acel ce zguduie pământul,
Poseidon îmi gătea pe mări mormântul!
Oh, fă, te rog, să fiu primit cu milă
Și-n pace de feaci! ” Și i-a primit
Cuvântul Palas, a lui Zevs copilă.
Ci-n fața lui ea nu s-a mai ivit
Ca de-alte dăți, căci foarte-i fu cu silă
De unchiul său Poseidon cel cumplit,
Căci el ura pe-Ulis cu ură mare,
Cât timp fu biet pribeag pe-adânca mare.

Homer - Odiseea / Cartea II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Adunarea aheilor (1).
Când roșul cer în zori de zi s-aprinse,
Grăbit sări viteazul prinț din pat.
Vestminte-a pus pe el, apoi încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu părea că iese din palat.
Chemând pe crainici, i-a trimis să sune,
La sfat obștesc pe-ahei azi să-i adune.
Deci ei mergând, chemau cu strigăt mare,
Și iuți veneau și tineri și bătrâni.
Porni apoi și el la adunare
Cu-o mândră suliță de-aramă-n mâini.
Nu singur el, ci-urmându-l pe cărare
Frumoși și mari, cu părul alb, doi câni.
Și-Atene-i da lumină-n chipul feții
Și stând, priveau mirați la el drumeții.
Mergând, șezu pe scaun ca stăpânii,
În tronu-n care tată-său ședea.
Și loc făcură toți, atunci, bătrânii.
Și-așa-ntre ei Egiptie-acum vorbea,
Acel ce, gârbov, cu sprijinul mânii
Bătrânul trup pe cârje și-l proptea
Și multe și știa din vremi trecute,
Dar om ce-n plânsul inimii durute
Jălea pe-un fiu al său care-i plecase
Cu regele-Odiseu și-alt mult popor
La sfântul Iliu, cel cu mândre case:
Pe-Antif cel bun, iubit al său fecior,
Pe care, viu, ciclopul îl mâncase,
Pe cel din urmă, -n negrul lui ponor.
Și-avea și-alți trei flăcăi, din care unul
Era-ntre pețitori și el, nebunul,
Iar doi vedeau de casă și de-avere;
Dar el plângea pe-Antif, pe-Antif mereu!
Plângând și-acum, el zise cu durere:
„Cu bine să-mi primiți cuvântul meu,
Fruntași feaci și-a neamului putere!
De când dumnezeiescul Odiseu
Ni-e dus cu oști pe-ntunecata mare,
Noi n-am făcut nici sfat, nici adunare.
Și-al cui fu gândul dup-atâta vreme?
E om bătrân, ori de putere plin?
Și care-a fost nevoia să ne cheme?
Vro veste-a prins că oștile ne vin?
Ori poate de vrun rău obștesc se teme,
Pornit de-aici din țară, sau străin?
Oricine-ar fi, mi-e vrednic om. Iar Joe
Să-i dea din plinul tot ce-i e pe voie! ”
A zis, și-atunci simțind îmbucurată
În pieptu-i inima de-un semn cu spor,
Nu stete Telemac șezând, ci-ndată
Ieși la mijloc, stând între popor.
Tăcu atunci mulțimea adunată,
Iar sprintenul la minte Pisenor,
Un crainic vechi, i-a pus în mâini toiagul.
Răspunse-ntâi la ce vorbi moșneagul:
„Iubite moș! De față e bărbatul
Acel ce v-a chemat. Și-s eu. Dar vești
Că oștile ne vin cu-nstrăinatul
Părinte-al meu, eu n-am. Și nici obștești
Nevoi nu m-au făcut s-adun azi sfatul.
E numai lucrul meu care dorești
Să-l știi; și-i rău, căci azi e-ngrămădită
Pe casa mea o pacoste-ndoită.
Întâi, că mi-am pierdut un tată care
Aci-ntre voi ca rege-a stăpânit,
Și bun și blând și numai îndurare.
Iar celalalt, cu mult mai de jălit,
Ce-mi duce casa spre-o ruină mare,
Sînt prinții-acestui neam ce-au năvălit
Și cer pe mama toți cu stăruință.
Și-acum nici mamei nu-i e pe voință,
Nici ei, de teamă, nu se duc la tata
Miresei lor, la el, care-ar putea,
Zic singur el, să-și înzestreze fata
Și-oricui îi place lui și ei s-o dea.
Ci stând la mine-mi dau averea gata,
Că zi cu zi n-au cumpăt de-a tăia
Și boi și capre și-s stăpâni cu plinul,
Și-ospețe fac și beau și-mi zvântă vinul.
Și-așa mă jăfuiesc și gol mă lasă,
Căci nu-i un om ca Odiseu acum
S-alunge-acest cumplit blăstăm din casă,
Iar noi să-l alungăm, noi n-avem cum.
Deci soarta asta prea amar m-apasă
Și negreșit că voi ajunge-n drum,
Căci n-am pe nimeni prietin la durere!
Eu, da, m-aș apăra să am putere,
Căci soarta care mi-o gătesc e crudă
Și piere rușinos și casa mea.
Mă mir, ahei, cum nu vă prinde-o ciudă
Și cum nu vi-e rușine c-ar putea
Uimiți vecinii dimprejur s-audă!
Uitați că mâna zeilor e grea?
Și, pot, din buni, să ni se schimbe zeii.
Mîhniți de câte rele fac aheii!
Vă rog pe Zevs și pe Dreptatea care
Adun-ori despreună-orice-ntruniri,
Opriți, ahei, această desfrânare!
Căci am și-așa destule-acum mîhniri,
Deci nu-mi mai faceți și-alta mult mai mare
Făcut-a cuiva tata asupriri?
Făcut-a vrun nedrept cu dușmănie
Ca-n schimb acum să-mi dați răsplata mie?
Dar mult mai drept ar fi atunci ca toate
Chiar voi să le mâncați, și-averi și boi.
Și mie mi-ar plăcea așa; căci, poate,
De-ați face-o pe nedrept, eu de la voi
Cu vremea negreșit că mi le-aș scoate!
Atuncea eu, cerându-le-napoi,
Aș sta de voi, cătând în lege scutul,
Și nu mi-aș pierde făr’de rost avutul.
Așa, acum, la ce sfârșit mă mână
Ăst foc fără de leac, de voi aprins? ”
Trânti atuncea sceptrul sfânt din mână
Și foarte mânios apoi a prins
Să plângă mult, și-a plâns cu hohot până
Ce-ntreg poporu-a fost de milă-nvins.
Și nimeni nu-ndrăzni cuvânt să scoată,
Ci singur Antinou ieși din gloată:
„Oh, mândre Telemac! Ce zeu te-ntramă
Să-ți suni ca-n trâmbiți relele mânii?
Dai vina tot pe prinți, cum bag de samă,
Și-ocări le-arunci c-ar face nebunii.
Dar nu-s de vină ei, ci draga-ți mamă,
Că-i nesfârșit burduf de viclenii!
Trei ani acum, și-al patrulea sosește,
De când pe toți aheii ne-amăgește
Și-ochi dulci ne face tuturor de-a rândul,
Pe-ascuns dând veste-oricărui dintre noi
Că-l vrea bărbat, dar alta-i este gândul
Și multe-a mai scornit, și-ntâi și-apoi.
Dar cea mai mare-a fost, că, așezându-l
În casa ei, țesea la un război,
Supțire-o pânză nesfârșit de lungă
Și-așa zicea, și-așa ne strânse-n pungă:
«Vai, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul
Bărbat; dar dati-mi timp (căci am și tort
De-ajuns, și-apoi grăbi-vom și nuntitul)
Să tes dintâi un giulgi de pus pe mort,
Să-l am pentru Laerte preaslăvitul!
Să nu-mi aud ocări ce rău mă port
Că nu-i făcut un giu’gi, după putere,
Căci strânse doar nespus de mare-avere. »
Așa spunea, și noi credeam ce spuse.
Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei,
Dar noaptea, la făclii anume-aduse,
Strica pe-ascunsul toată pânza ei.
Trei ani așa cu vorba ea ne duse,
Bătându-și joc de tine și de-ahei.
Dar când apoi sosi și-a patra vară,
Aceste mari minciuni i se-nfundară,
Căci una din femei ne-a spus ce este;
Și-am prins-o-ntr-adevăr la ea-n iatac,
Stricând urzeli, că-ntrarăm făr’de veste.
I-a fost apoi ori nu i-a fost pe plac,
Silită fu să curme-acea poveste.
Știute-acestea toate ți le fac,
Să știi și tu-n prunceasca ta prostie,
Și tot acest popor de-ahei s-o știe!
Alung-o deci! Să meargă-n pace-acasă
La tată-său! Și-aleagă-și de bărbat
Pe cine vrea și-i place; nu ne pasă.
Dar dacă-și puse gând nestrămutat
Să-și bată joc de noi și nu se lasă
De câte-Atene Palas i le-a dat,
Și minte bună-n cap și gânduri bune
Și mâni de-a țese lucruri de minune,
Și umblă născocind povești viclene
Cum n-a mai iscodit vreun pământean
Atari minciuni, nici Tiro, nici Mikene,
Și nici Alcmene-al tatei miceian,
Nici nime-ntre nevestele-aheiene
(Căci n-a avut nici una cap viclean
Ca mamă-ta), s-o știe de la mine
Că p-asta una n-a-nvârtit-o bine!
Deci noi îți vom mânca și-averi și vite
Cât timp va sta de gândul ei nebun
Ce-l are-acum, să nu se mai mărite!
Ea, negreșit, își face-un nume bun,
Dar ție dor de-averi, o, preaiubite!
Și până când n-o vrea — așa ți-o spun —
S-aleagă dintre-ahei pe cine-i place,
Ce facem azi, mereu de-acum vom face! ”
Răspunse-atunci cel plin de iscusință:
„De-i tata mort ori viu, oricum ar fi,
Ce-mi ceri e lucru peste-orice putință!
Cum crezi tu c-aș putea eu izgoni
Pe mama mea, care mi-a dat ființă?
Și-atâta zestre n-aș putea plăti,
Căci tată-său mi-ar cere aspru sama,
Când însumi aș goni de-aici pe mama.
De rău-acesta chiar de nu m-aș teme,
Mă tem să nu mă bată Dumnezeu
Când mama blăstămând va sta să cheme
Urgia sfântă peste capul meu
Și lumea-ntreagă mi-ar zvârli blesteme.
Tu poți să ceri ce spui. Dar nu pot eu!
Iar ceea ce vă spun de nu vă place,
E larg acest pământ, plecați în pace
Și-ospețe faceți cât le vreți de pline
Și unii pe-alții v-ospătați pe rând,
Mâncând a voastre-averi, dar nu străine!
Iar dacă vi-e mai bine-așa, mâncând
Averea unui singur om, ei bine,
Eu zeii voi chema, la cer strigând
Și Zevs odată tot va bate hoții,
Cânește-n casă să-mi pieriți cu toții! ”
A zis. Iar Zevs, stăpânul fulgerării,
Trimise doi vulturi, din cer senin,
Cu-ntinse-aripi aceștia-n largul zării
Zburau apropiați și-n umblet lin;
Dar când au fost deasupra adunării,
Privind poporul cel de vuiet plin,
Mult timp s-au învârtit pe sus alene
Și multe-n jos ei lepădară pene
Și lung deasupra capetelor multe
Priveau, vestind pierire tuturor;
Și-n urmă, sfâșiați, cu pene smulte,
Zburară-n dreapta peste-orașul lor.
Vai, dac-ar fi voit atunci s-asculte
De sfântul semn mulțimea de popor!
Căci semn văzură și puteau să vadă
Ce rele-aveau asupră-le să cadă!
Vorbi atunci deci Haliters, născutul
Din Mastor, moșul cel ce-i întrecea
Pe toți feacii țării cu trecutul
Bătrânei vieți ce-n urmă-și o avea
Și și-ntre toți mai bine priceputul
La zbor de paseri, de-unde prorocea.
Și-a zis crezând un bine că le-ar face:
„O vorbă s-ascultați, suflări feace!
Dar prinții mai ales, ei să-și desfunde
Urechile! Căci rele sorți văd eu
Plutind asupra lor. Eu nu știu unde,
Dar știu că este-aproape Odiseu,
Urzind — și-aceasta nu o voi ascunde —
Acestor prinți sfârșit și-amar și greu!
Dar și-altor mulți în dulcea noastră țară
Venirea lui le-o fi o zi amară.
Deci noi să facem sfat ce-i mai cu minte:
S-oprim pe prinți și să-i gonim din loc,
Sau plece înșiși ei mai înainte,
Căci asta-i pentru toți mai bun mijloc.
Iar eu aici, eu nu vorbesc cuvinte,
Ci bine știu ce spun, și ca proroc,
Căci știu ce-au fost lui Odiseu ursite
Și toate-acestea văd că sînt sosite,
Precum spuneam și-n ziua blăstămată
Când el plecă-n corăbii de la noi
La Ilion cu-aheii toți deodată.
Spuneam că el răbda-va mari nevoi,
Pierzând pe soți în marea cea sărată
Și, după douăzeci de ani apoi,
Străin și neștiut o să sosească.
Și toate-acum încep să se-mplinească! ”
A zis. Iar Evrimac: „Ascultă-ncoace!
Tu du-te la copii, moșnege-al meu,
Și-acolo fii proroc, să nu se joace
Cu soarta lor mai știu eu care zeu,
Și-abate răul de la ei, proroace!
Într-astea sînt proroc mai tare eu!
Căci multe-s paseri prin văzduh văzute,
Dar n-aduc toate știri de-a fi crezute.
Să știi că Odiseu e mort departe!
Și bine-ar fi, pierit să ne fi fost
Și tu cu el, spre a nu vorbi deșarte
Și-a nu mai fi proroc așa de prost!
Ori vreai pe Telemac să ni-l întarte
Atari prostii vorbite făr de rost?
Ești gol și crezi că poate-acum te-ai drege
Ș-aștepți, dacă ți-ar da, vrun dar, moșnege?
Dar una-ți spui, iar asta va să fie!
Fiindcă tu pricepi și prorocii,
De-o fi să văd că vrei s-ațâți mânie
În ăst băiat, spuindu-i nebunii,
Cu-atât mai rău de el, că n-o să-i vie
De-aici nici un folos, așa să știi,
Iar ție-o gloabă-ți vom trânti, la vreme,
Încât, plătind-o, inima-ți va geme.
Iar pentru Telemac mi-e ăsta sfatul,
Și-i cel mai bun: afară el s-o dea
Pe maică-sa și-alunge-o la palatul
Tătîne-său și-acolo va avea
Și nunta ei, și zestrea, și bărbatul!
Căci pîn-atunci, de-aici, nu cred c-ar vrea
Să plece prinții. Știu de bună seamă.
Căci nouă azi de nime nu ni-e teamă!
Nici chiar de Telemac, oricâte-ar spune
Cu vorbe mari, în neputința lui!
Și nici de câte-ndrugi povești nebune
Tu, cel ce umbli prorocind ce nu-i.
Vorbind așa te faci o urîciune
Acestui neam! Iar celuilalt i-o spui
Că mult mai au averile-i să scadă
Cât timp iubita-i mamă n-o să vadă
Să-și ia bărbat și stă nepăsătoare,
Căci noi aici, păzindu-i cinstea ei,
Ne pierdem vremea-n sfezi bănuitoare;
Și parcă-n lume n-ar mai fi femei,
Să-și caute-oricare una să se-nsoare! ”
Așa vorbi și-acesta printre-ahei.
Și iar s-a ridicat atunci și zise
Iubitul fiu al regelui Ulise ‘
„O, fii pe pace, Evrimac, de toate,
Cu toți aheii! C-ați fi răi și hoți
De-acum nici un cuvânt nu voi mai scoate!

Homer - Odiseea/Cartea I (3)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dar haide-acum să-mi spui, voinice-al meu,
Al cui ești tu? Să juri că sunteți gemeni!
La ochi și frunte foarte mult îi semeni.
Căci pân-a nu pleca pe mări străine,
La Troia-n câmp, noi ne vedeam mereu.
De-atunci nici eu pe el, nici el pe mine.”
A zis. Iar Telemah: „Iubite-al meu!
Îmi spune mama, numai ea, vezi bine,
C-al lui copil aș fi. Dar știu și eu!
Pe lumea asta fost-a fiu vreodată
Vegheat să știe cine-i este tată?
Firește, -aș vrea și eu să fiu, amice,
Un fiu al unui tată ce-ar trăi
La casa lui, îmbătrânind ferice;
Dar cel ce-n lume mai mult suferi,
Din câți au fost și sunt, așa se zice,
C-al ăstui tată neferice-aș fi.
Ce-ai vrut să știi, tu știi, iubite, dară.”
Răspunse Atena-apoi, zicându-i iară:
„N-or pierde zeii-al casei voastre nume
Cât timp tu ești al Penelopei fiu!
Dar spune-mi drept, să știu și eu anume,
Ce-ospăț întinde-acest popor chefliu?
E nunt-aici, ori hram? Săracă lume!
Nu-mi pare-a fi cinstit! Și-aș vrea să știu,
Căci n-ar părea, cum văd, să fie praznic;
Și-așa se poartă-aceștia de obraznic
Că scârb-ar face-oricărui om cuminte
Să vad-acest viespar de ticăloși.”
Răspunse Telemah vorbind cuvinte:
„Mă-ntrebi și bine faci că mă descoși.
Cât timp trăia aici al meu părinte
În dulcea țară-a dragilor strămoși,
Era și-această cas-a noastră, poate,
Cu vaza ei și cu belșug în toate.
Dar altfel vrut-au zeii răzbunării,
Făcând pe-al lumii cel mai bun bărbat
S-ajungă omul cel mai dat uitării!
De moartea lui n-aș plânge-așa-ntristat,
De-ar fi murit în focul zbuciumării
La Troia-n câmp, de-ortaci încunjurat,
Ori chiar și-ntors, în primele clipite,
La casa lui, aici, pe mâini iubite.
Atunci i-ar fi-nălțat vestit mormântul
Și-aheii noștri și vitejii soți,
Și-atunci l-ar fi avut întreg pământul
Pe-al său copil, cu cinste-ntre nepoți.
Dar neștiut pieri, tăcut ca vântul!
Nu slavă ne-a lăsat, ci-amar la toți,
Iar mie-ntâi durerile și plânsul!
Și n-aș mai plânge-atâta pentru dânsul
De n-ar fi și-alt amar să mă destrame!
Câți prinți aceste-ostroave stăpânesc,
În Dulichion și-n Zachint și-n Same
Și câți pe-aici în Itaca domnesc,
Stau toți acum de capul bietei mame
Și toți o cer, și stau și-mi risipesc
Și cinstea mea și casa mea și-averea!
Iar mama biata n-are-n ea puterea
Să rup-așa sau altfel blăstămata
Pețire-a ei, căci nici nu-și ia bărbat,
Nici nu-i alungă! Iar averea, biata,
Mi-o sting aceștia, până m-or fi dat
În scurtă vreme și pe mine gata!”
Și-i zise Mente-atunci: „Adevărat
Că rău îi simți tu lipsa, biet de tine,
Să-i puie-n frâu pe-acești făr’ de rușine!
Că uite, de-ar veni și-ar sta deodată
Pe prag aici, cu coif pe cap, cu scut,
Cu două lănci în mâna sa bărbată
Și mândru-n chip, așa cum l-am văzut
În viața mea de cea dintâie dată,
Când el întors din Efir a șezut
La noi și s-odihnea, iar eu copilu’
Stăteam s-ascult cum ne vorbea de Ilu,
(Căci și la el a mers cu iuțea navă,
Cătând pentru săgeți un ir de pus
Pe vârful lor, spre-a duce-n răni otravă;
Dar fric-având de zeii cei de sus,
Nu-i dete-unsoarea Il cel plin de slavă.
I-a dat-o însă tata, când i-a spus,
Că-i fuse tatei drag peste măsură),
Să vie el acu-ntr-acea făptură
Aci-ntre pețitori, s-audă sfatul
Ce-l fac acești nemernici între ei,
Și-n veci de veci amar le-ar fi-nsuratul
Dar, negreșit, acestea sunt la zei,
Să vie-ori nu să-și curețe palatul
Sărmanul Odiseu de-acești mișei!
Dar totuși eu te-ndemn, că foarte-mi pasă,
Cum poți s-alungi pe pețitori din casă.
Ascultă deci și-mi ia cuvîntu-n seamă!
Tu cheamă mâine pînă-n zori pe-ahei
La sfat obștesc — dar negreșit îi cheamă —
Vorbește-apoi și martori ia pe zei
Și cere-acestor prinți, dar făr’ de teamă,
Să plece pe-unde au averi și ei.
Iar mamă-ta, de-i place măritată,
Să plece-acasă la bogatu-i tată
Și-acolo nunta-n pace i-o gătească
Și zestre-i dea atît cît e cu drept
O fată dragă zestre să primească.
Iar tu apoi, așa-i mai înțelept,
Gătește-o navă (dar să nu-ți lipsească,
De vrei să birui, inima din piept)
Cu douăzeci de soți, și mergi și cată
Cam ce vorbesc pe-airi de dusu-ți tată.
Căci ori va ști vrun om vro știre-anume,
Ori Zvonul cel ce n-are alte trebi
Decât, pornit de Zeus, s-alerge-n lume.
Deci du-te-ntâi la Pilos, ca să-ntrebi
Pe Nestor, moșul cel cu vrednic nume;
Și-apoi la Menelau, îndeosebi,
Căci dintre-ahei, din toat-a noastră turmă,
Acasă el sosit-a cel din urmă.
De-auzi că-i viu și că de-ntors îi pasă,
Oricâte-amaruri date-acum îți sunt,
Tu rabdă tot și-un an întreg mai lasă.
Dar dac-auzi că-i mort și e-n pământ,
Tu-n dulcea țară-ntoarce-mi-te-acasă
Și-ntâi de toate-nalță-i un mormânt.
Iar cînd va fi și-aceasta împlinită,
Găsește-i mă-tei omul și-o mărită.
Și-apoi cînd și-astea le-ai fi pus la cale,
Atunci să te gândești cum să dobori
Pe toți aci-n palaturile tale,
Pe-acești nerușinați de pețitori,
Pe faț-ori și pe-ascuns. Dar nu agale
Și nici să nu te lași pînă-i omori.
Și nu-ți mai stea copilării în minte,
Căci nu mai ești copil de-acu-nainte!
Ori n-auziși ce nume plin de veste
Prin lume-și dobîndi, căci a trimis
Într-altă lume vrednicul Oreste
Pe-acel nelegiuit care-a ucis
Pe tată-său? Deci bună pildă-ți este!
Ești mare și frumos și cap deschis,
Deci fă ca să vorbească mari de tine
Cuvinte-acei din veacul cel ce vine!
Și-acum, eu sunt silit să plec la navă,
La soții mei, căci prea zăbavă fac
Și poate-or fi mirați de-a mea zăbavă.
Și-acest îndemn ți-l pui, de-ți e pe plac,
La inimă, și vezi de fă ispravă.”
Și-a scos cuvinte-oftate Telemah:
„Din suflet mi-ai vorbit, ca un părinte,
Și-n veci le voi ține comoară-n minte.
Dar orice grabă ai și-oricât de mare,
Mai stai puțin, te rog! Să faci măcar
O baie-ntâi, să iai ceva mâncare —
Și cum să pleci așa, fără de-un dar,
Ieșind din casa mea ca orișicare?
Aș vrea să-ți dau vrun lucru, bun și rar,
Să-l ai odor de-a pururi de la mine,
C-așa-și dau doară oaspeții-ntre sine!”
Răspunse Atena-atunci: „Te rog și-l lasă
Pe cînd mă-ntorc. Și nu mă mai opri,
Și-atunci mi-l dai să-l duc cu mine-acasă.
Și-alege-mi unul care crezi c-ar fi
De mare preț, că foarte mult îmi pasă.
Și-alt dar de preț, al meu, ți-l va plăti.”

Homer - Odiseea / Cartea V

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Calipso.
Iar mândra Eos, cea de-alboare plină,
lăsând pe soțul ei Titon în pat,
ducea și-n cer și pe pământ lumină.
Dar zeii ceilalți ședeau la sfat,
și-n mijloc tatăl Zevs, cui i se-nchină
pământul-ntreg și cerul luminat.
Și-Atena-n mijloc le vorbea de-Ulise,
că-l ține nimfa prins, și deci le zise:
„Părinte Zevs, și voi ce-n vecinicie
trăiți în cer! De-acum așa m-aștept,
că nici un rege-n lume să nu fie
nici bun și blând, nici scut al celui drept,
ci nesfârșit să spumege-n mânie
și-o inimă de lup să aibă-n piept!
Căci nici un neam nu-și mai aduce-aminte
de cel ce l-a iubit ca un părinte!
El zace-ntr-un ostrov, în larga casă
a nimfei care-l vrea bărbat acum,
și-oricât de mult de țara lui îi pasă,
nu poate-acum porni, căci n-are cum,
căci nici Calipso, volnica, nu-l lasă,
și n-are soți și-o navă-a sa de drum,
să-l ducă-n larg pe-ntinsul spate-al mării.
Și-acum și prinții vreau să dea pierzării
pe singuru-i copil, de când plecat-a
la Pilos și la Sparta, unde-i dus
crezând s-adune vești ce-i face tata! ”
Iar Zevs, acel ce-adună nori pe sus,
răspunse-așa la câte spuse fata:
„Copila mea! Mă mir ce vorbe-ai spus!
Dar n-ai ursit chiar tu pe-Ulise, spune,
s-ajungă-n țara lui și să-și răzbune?
Căci ai puteri, ca toți nemuritorii,
să-l porți pe Telemah sub scutul tău.
Condu-ți-l deci, și fă ca pețitorii
să nu-mplinească gândul lor cel rău! ”
Zicând, se-ntoarse-acel ce-adună norii
spre Herme-al său copil și sol al său:
„Să-mi pleci la cea cu galbene cosițe,
și spune-așa sălbatecei zeițe:
Să-l lase pe-Odiseu curând să plece,
precum ieși din sfatul nostru sfânt,
dar singur el, deci fără de-a-l petrece
nici zeu din cer, nici om de pe pământ.
Pe-o largă plută peste-adânc va trece
și-a optsprăzecea zi, gonit de vânt,
sosi-va la feaci, sfârșit de trude,
la cei ce sunt prin tați cu zeii rude.
Ei, ca pe-un zeu cinstindu-l, îl vor duce
în țara lui, pe-o-navă-a lor, umplut
de straie-n dar, de-aramă ce străluce
și de-aur scump, cât nici n-ar fi putut
chiar însuși el din Ilion aduce,
oricât de mult noroc ar fi avut.
Că-i scris să-și vadă pragul locuinții,
pe-ai săi și-averea ce i-au strâns părinții! ”
A zis, iar Hermes i-a-mplinit cuvântul.
Opici de aur deci sub tălpi a pus,
căci ele-l duc pe mare-ori pe pământul
cel fără de hotar, în zbor pe sus,
în boarea cea de-amurg ce-o bate vântul.
Vrăjit băț al său și l-a adus,
cu cel ce ochii-oricui ar vrea-i vrăjește,
dar și din somn pe-oricine vrea-l trezește.
Cu el în mâini se duse vestitorul
și-n dreptul Pieriei ajungând,
căzu din cer pe mare călătorul,
pe luciul sterpei mări acum zburând.
Cum șoimul deci cutreieră cu zborul
întinse golfuri, pești în zbor cătând,
și-și udă-n valuri aripile sale,
așa zbura și el pe-ntinsa cale.
Iar când apoi sosind la-ndepărtatul
ostrov, ieși din luciu-ncălecat,
pornind pe jos la trainic ridicatul
palat al nimfei, și-o găsi-n palat.
Umplea de zare-un mare foc palatul,
arzând pe vatră cimbru și uscat
ienupăr frângăcios; și dulce focul
umplea-mprejur de-un bun miros tot locul,
iar ea cânta, purtând cu-ndemânare
suveică de-aur și țesea covor.
Umbrea-mprejurul casei codru mare
de arini și brazi și plopi, și-n crângul lor
culcuș aveau iuți paseri de pe mare,
cu largi aripi, amestecat popor
de șoimi și-ulii și corbi ce-n largul zării
cu lacomi ochi pândesc întinsul mării.
Bogată-n struguri viță umbritoare
frumos învestmânta palatul ei,
iar limpezi ca de-argint curgeau izvoare,
cotind în patru părți pe câmpii cei
făcuți covor de nesfârșită floare.
Pe-aici venind, chiar unul dintre zei
oprit în drum un rob ar fi uimirii
de-atâtea dulci prisosuri ale firii.
Deci Hermes sta cu inima mirată
de-atâta farmec mai presus de gând;
iar când îi fu privirea săturată,
intră în casa ei. Deci ea văzând
pe Herme-n prag, îl cunoscu pe dată,
căci astfel zeii se cunosc oricând,
chiar dacă pân-atunci străini ei fură
și niciodată-n ochi nu se văzură.
Dar nu-l găsi și pe-Odiseu acasă,
căci el, șezând pe malul sterpei mări,
plângea privind cum valurile pasă
pe largul câmp al umedelor zări.
Așa cu inima cea arsă rămasă,
sta zi cu zi, stârșit de supărări.
Lui Hermes deci un scaun zâna-i dete,
frumos cioplit și nalt, și-n față-i stete:
„Ce vânt te-aduce, zeule preabune,
cu sceptru de-aur, căci în casa mea
acum te văd de-ntâi, și mi-e minune?
Voi face tot ce-mi ceri, de voi putea
să fac și-i lucru drept, dar haid’ și spune,
și dacă-i de-mplinit, vom mai vedea,
căci inima-mi dă-ndemn pentru-mplinite.
Dar stăi de-ntâi să te-ospătez, iubite. ”
Așa i-a zis și-l duse nimfa-n casă;
în față-i așternu curat ștergar
și-ambrozie dulce i-a adus pe masă,
și roș nectar îi puse-ntr-un păhar.
Iar Herme-acel ce-amurg pe lume lasă
stătea gustând și-ambrozie și nectar.
Iar când sfârși și-adusele bucate,
vorbind a zis cuvinte-întraripate:
„Mă-ntrebi, tu zeu cum ești, ce vrea de vine
la tine-alt zeu? Deci limpede-o să-ți spui.
Mi-a dat poruncă Zevs să viu la tine,
și nu de drag atâta drum făcui.
Căci cine-ar face-atâta drum, vezi bine,
pe mări sărate-așa de dragul lui?
Pustiu fără de-orașe cum să-ți placă?
Nici om, ca-n drum vro jertfă să-ți mai facă!
Dar nici un zeu nu poate să rădice
ce-și puse Zevs în sfântu-i gând, și nici
să-i stea-mpotrivă. Iar acum el zice
că ții robit un om, din câți voinici
au fost la Troia, cel mai neferice.
Ei nouă ani s-au tot luptat aici
și-abia-ntr-al zecelea-ndărăt plecară
cu plean și prăzi, dar foarte supărară
pe-Atena cea care-n Olimp petrece,
iar ea-i goni pe mări cu vânt turbat
și-n mări zvârli pe-ai lui, să i se-nece.
El însă-aici sosi, de vânt mânat,
și Zevs îți cere-acum să-l lași să plece.
Căci nu-i fu scris să moară-nstrăinat,
ci-n casa lui, iubit de toți fărtații
și-n țara-n care-i dorm de-a pururi tații! ”
Atunci, înfiorată de mâhnire,
răspunse zâna: „Pizmătareți sunt
toți zeii-n cer, și nemiloși din fire:
de câte ori vro zână pe pământ
îl are drag pe-un om și vrea iubire,
voi foarte-o pizmuiți în cerul sfânt!
Când vru bărbat pe-Orion Aurora,
ea spin v-a fost în ochii tuturora,
și-ați fost voioși când vecinica fecioară
Diana-n Delos arcul ei l-a-ntins
și-n piept lovindu-l, l-a făcut să moară.
Iar când Demetra-n brațe-avea cuprins,
pe-ogorul cel arat de-a treia oară,
pe Iasion, pe cel de dânsa-nvins,
curând ce-a trebuit și Zevs s-audă
și-l și trăsni-n curând, aprins de ciudă.
Și tot așa nici mie-acum nu-mi iartă
că-mi ții bărbat pe-un om. Dar i-am cules
din gura morții, de pe-o navă spartă,
pe-al cărei fund plutea, căci a trimes
un fulger Zevs, ca-n țăndări să-i împartă
corabia lui pe-al mării umed șes,
și toți găsiră-n mare-ai săi mormântul.
Ci-l scoase viu al apei curs și vântul
pe-acesta-n mal, iar eu numa-n ospețe
ținându-mi-l, o dulce viață vrui
să-i dau de veci și făr’de bătrânețe.
Dar nici un zeu nu poate sta, cum spui,
lui Zevs în drum, nici minte să-l învețe!
Deci ducă-și-l, și-azvârlă-i nava lui
din nou în vânt, pe mări nedomolite;
dar eu, cum vezi și tu, nu-l pot trimite.
Căci nave-aici să-i dau, eu n-am de unde,
și n-am de unde-i da nici soți de drum.
Ci-l pot povățui și n-oi ascunde
să-i spui și să-i arăt și ce și cum. ”
Iar Herme-a zis, cu grabă de-a răspunde:
„Așa să faci, cum zici, și chiar acum.
Și vezi să nu-ntărâți cu-a ta zăbavă
pe Zevs, că știi că furia sa-i grozavă! ”
A zis și-apoi s-a dus acel ce are
vrăjit băț. Iar ea, deși cu greu,
văzând porunca cea făr’de-amânare,
porni pe mal să-l afle pe-Odiseu.
El sta plângând și-acum, cu gemet mare,
și dulcea viață și-o scurgea mereu
în plâns și dor, nevrând să mai rămână,
că nici nu mai iubea de mult pe zână.
Dormea și noaptea fără de plăcere
în patul ei, scârbit de dezmierdări;
și-n fața ei răbda, răbda-n tăcere,
dar zilnic sta cu multe supărări
pe stânci la mal, și-n marea lui durere
plângând privea departe-al sterpei mări
pustiu întins, cum îl frământă vântul.
Calipso deci venind, i-a zis cuvântul:
„De ce te tot bocești acum, sărace,
și plângi cu-atâta foc și nu mai taci?
Că iată, eu te las să pleci în pace.
Gătește-ți plută din bătrâni copaci;
de largă, fă-o cât de largă-ți place
și gard de scânduri nalte-n jur să-i faci,
să poți răzbi pe-ntunecata mare.
Și apă am să-ți dau și de mâncare,
și roșu vin, să ai de-ajuns cu tine,
și-n haine-am să te-mbrac, și adieri
de vânt lăsa-voi, ca s-ajungi cu bine
în țara ta, de au aceste vreri
acei din cer, căci ei sunt decât mine
și-n vrerea lor mai tari și și-n puteri. ”
I-a zis. Dar el, ca mort de-o albă spaimă,
vorbi ca unul ce pierdut îngaimă:
„Ai alta-n gând, dar nu a mea scăpare,
zeiță, vai! Cum crezi tu c-aș putea
străbate-atâta larg pe-adânca mare,
prin valuri și furtuni cu pluta mea?
Când vase iuți, clădite cu-ncercare,
de-abia răzbesc pe mări, cu trudă grea,
chiar și pe-un timp când vântul bun le-ajută!
Eu nici nu mă gândesc să plec c-o plută
de nu vrei tu să plec! Și jurământul
cel sfânt să-l juri, că nici nu m-amăgești,
și nici nu-ți este-n gând — ferească Sfântul
alt rău asupra mea să mai pornești. ”
Zâmbind, Calipso-i asculta cuvântul,
iar când tăcu, ea-n mâini dumnezeiești
cu drag și suflet bun îi strânse mâna,
și-a zis cuvinte-ntraripate zâna:
„Ce multe șiretenii zeii-ți dară!
Și ce-nțelept pui mintea ta-n cuvânt!
Întinsul Cer asculte-m-așadară,
și-ascultă-mă tu, vecinice Pământ!
Eu jur pe Stix, cu apa cea amară,
căci el e cel mai groaznic jurământ
pe care zeii-l fac vrodată-n lume,
deci iată jur pe jalnicul său nume
că n-am în gând nimic ascuns de tine
și nici asupra-ți n-am s-aduc vrun rău.
Gândesc să faci ce cred că e mai bine
și negreșit aș face-o-n locul tău,
de-aș fi cum ești, cu-așa de mari suspine.
Am milă-n piept, nu gânduri de călău,
căci nu de fier mi-e inima și pieptul
și știu și eu ce-i bine și cu dreptul. ”
Așa vorbi juratele-i cuvinte
și repede spre deal plecă-napoi,
iar el plecând, urma zeiței sfinte.
Sosiră deci la peșter-amândoi,
Ș-aici în tronu-n care mai-nainte
șezu Hermias, el șezu, și-apoi
pe-o masă mândră, pusă lui în față,
tot felul de mâncări ce dau viață
la cei ce-s muritori, i-a pus stăpână,
și vin pe alb ștergar; și-n scaun sus,
la masă-n fata lui șezu și zâna.
Iar ei, frumoase nimfe i-au adus
nectar și-ambrozii. Și-ntinzându-și mâna
luau acum, mâncând din prinzul pus.
Și-au fost sătui, și-atunci, dumnezeiască,
așa-ncepu Calipso să vorbească:
„Mă lași așa de grabnic, așadară!
Și-așa-n curând, viteazule-Odiseu,
te și rentorci în mult-dorita țară!
Eu ce să zic! Drum bun, iubite-al meu!
Dar inima-ți, și-așa destul de-amară,
de-ar ști de-acum, așa precum știu eu,
ce-amar ți-e scris pînă s-ajungi la tine
acasă-n țara ta, atunci mai bine
ai sta pe loc, s-avem un pat și-o masă
și-n veci trăind tu casa să-mi păstrezi,
deși-ți dorești nevasta cea de-acasă
și zilnic plângi că nu mai poți s-o vezi!
Doar nu sunt eu atâta de rămasă
la trup și minte-n urma ei! Ori crezi
că poți, viteze-al meu, s-alături oare
zeiței, cum sunt eu, pe-o muritoare? ”
Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Să nu te superi, zâno! Știu că-ntreci
cu mult pe Penelopa-atât la minte,
cât și la chip, ca zeu ce ești. Și deci
nu-ți poate-o muritoare sta-nainte,
căci tânără rămâi, cum ești, în veci.
Dar totuși plâng să-mi văd pământul țării
și-aștept cu dor și clipele plecării.
Iar dac-un zeu va vrea să mă mai bată,
răbda-voi tot! Că-n multe rele fui,
iar inima de mult îmi e-nvățată,
pe mări și-n oști, și știu c-o fi ce-mi spui,
dar cred că toate s-or sfârși odată. ”
A zis. Și-apuse ceru-n noaptea lui,
iar ei s-au dus în peștera cea-naltă
și-n pat intrând, durmiră lîng-olaltă.
Când Zorile-au ieșit pe cer aprinse,
manta-mbrăcat-a și tunică el;
dar lung vestmânt în copcii nimfa-l prinse,
frumos țesut și alb și subțirel,
c-un brîu de aur mijlocu-și încinse
și-a pus pe cap frumosul testemel.
Și-așa-ncepu grăbită să gătească
ce-avea de lipsă e’, ca să pornească.
I-a dat topor de-aramă lucitoare,
cu două buze largi și bine prins
cu muchea sa-ntr-o coadă stătătoare
din lemn de corn și lesne de cuprins,
i-a dat și-o bardă neted tăietoare,
și-apoi l-a dus cu ea pe malu-ntins
de arini și plopi înalți și brazi de munte,
de-acei ce-ajung în nori cu mîndra frunte,
copaci uscați și-ușori ca să plutească.
Deci după ce l-a dus, plecă-napoi
Calipso zâna cea dumnezeiască.