natura moarta – Versuri.pro

Eugenio Montale - Știri din Amiata - III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cearta asta creștină, care n-are
decât vorbe de umbră, bocet lent
ce-ți aduce din mine? Mai puțin
decât ți-a luat scocul ce dulce
intră-n pământ în coaja-i de ciment.
O roată de la moară, un vechi trunchi,
margini ultime ale lumii. Se deșiră
o căpiță de fân: târziu ieșiți
să-mi lege veghea de-al tău adânc
somn care îi primește, vin aricii
să se adape la un fir de milă.

Daniel Vişan-Dimitriu - Taina Pietrei de Prundiş

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ridicase vântul, dintr-un luminiș,
Frunzele căzute întru veșnicie
Printre mărăcinii unde-o bălărie
Își păzea hotarul propriului tufiș.
Le-a urcat în slavă, le-a purtat pe sus
Peste lumea-n care toamna așternuse
Noi culori, intense, parcă nesupuse
Pictorului care-n ceruri le-a compus.
Au trecut de norii plini de zile reci
Fulgerând a moarte înspre pământeni,
Au trecut de codri tânguind jieni,
Au zărit uitarea-n vechile poteci.
Mai plângeau când vântul le mai rătăcea
Prin deșert de ceață c-un contur de moină,
Iar atunci, din ceruri, se-auzea o doină
Cum doar printre îngeri s-ar putea cânta.
Peste lacul toamnei, coborând pieziș,
Le-a dat drumul vântul, le-a lăsat să cadă,
Apa să le poarte, ca pe o baladă,
Înspre nemurirea pietrei de prundiş.
Daniel Vișan-Dimitriu
(17 nov. 2020, Vol. “Aripi de azur”)

Dan Botta - Străinul cu Ochi de Genune

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Treceam cândva călare
Pe-un aspru drum de munte,
Pe triste culmi cărunte,
În lume călător.
Când, ostenit de lunga
Prăpăstioasa cale,
Dădei de-o verde vale
Cu chip fermecător.
Se aplecau asupra-i
Pini uriaşi de strajă,
Şi fremăta în vrajă
Un plop sub sure stânci.
Şi-ntunecatul verde,
Şi gloria alpină,
Şi limpedea lumină,
Cântau cântări adânci.
În marginea cărării
O casă se-nălţase,
Şi muşchiul de mătase
Şi vâscul o-mbrăca.
Şi-n şoapta unei muzici
Neauzite încă,
În liniştea adâncă,
O mândră fată sta.
Încet se pleca ziua
Când umbrele se-ntind,
Şi ochi fantastici prind
Să ardă-n geana zării.
Iar ea şedea-n fereastra
Deschisă către cale,
Privind spre verdea vale
Şi plopul solitar.
Şi-şi pieptăna cosiţa
Care-i cădea în unde,
În unde moi, profunde,
Ce străluceau arar.
Iar mâna ei pe fluviul
De unduioase fire,
Pe struna unei lire
Părea a mlădia.
Cu plectrul de ivoriu,
O tristă melodie,
Ce-n luna albăstrie
Ciudată unduia.
Şi iată că un tânăr
Venea cu jalea-n faţă,
Părea-nvelit în ceaţa
De fum a înserării.
El era plin de praful
Cărărilor bătute,
Privirile-i pierdute
În nesfârşitul zării.
Trecu pe sub fereastră
Şi-şi ridică privirile,
Copila-şi torcea firele
Din părul ei de spume.
O întrebă: – «Tu eşti? »
Cu glas din altă lume,
Şopti din nou: – «Tu eşti? »
Cu glasul lui de brume.
Ea-şi pieptăna cosiţa.
La graiul lui nu spuse
Cuvânt, căci nu-l văzuse,
O-nvăluia tristeţea.
Atunci el mă-ntrebă
Cu glasul lui pustiu:
– «Ea este? » – «O, nu ştiu,
E parcă tinereţea. ».
Am tresărit văzându-l.
Era – nu ştiu a spune –
În ochii-i o genune
De ceţuri viorii.
Se aşeză pe stâncă,
Plecându-şi capu-n mâni;
În ochii lui fântâni
De umbră scăpărau.
Privea cu ochii ţintă
Spre ea. Mâna-i subţire
Pe unduioase fire
Trecea şi-acum mereu.
Sub ochiu-i fără saţiu
Ea prinse să încetine,
Şi tot mai rar să pieptene
Cosiţa-i, tot mai greu.
O, mâna ei subţire
Ajunse străvezie,
Privind în gol pustie,
Ea zise blând: – «Sunt eu».
Şi nu o mai văzui,
Nu mai era-n fereastră.
Doar luna rece-albastră
Mai lumina în hău.
Dar când pe cal trecui
Atunci! Atunci! Văzui
În negura adâncă
Din ochii de genune
Plutea ca o minune:
Era în ochii lui.
În clipa-aceea vântul
A prins să bată viu,
Cumplitul vânt pustiu,
Şi uşa s-a deschis.
Ferestrele şi uşa
Băteau din aripi bete,
Pornii cu vântu-n plete
În jeliştea de vis.
II.
Uitasem toate-acestea,
Când, rătăcind călare
Pe drumuri solitare
De munte, şi lăsând.
În urmă bolta plină
De freamăt a pădurii,
Cu fagii ce-i sunt murii,
Intrai bătut de-un gând.
Într-o îngustă vale.
Sub negrul cer nocturn,
Din al Tăriei turn
Lung răsărea Hecate.
Hecate fumegând
De sânge, chip de mort,
În al fantasmei port
De văluri fluturate.
Şi facla-i arunca,
Îşi arunca o zare
Pe trista dezolare
A plaiului şi-a luncii.
Pe care răsăreau
Trunchiate scorburi moarte,
Tentacole întoarte
De rădăcini de pini.
De pini bătrâni, strângând
Un trist pământ avar.
Doar plopul solitar
Plângea printre ruini.
Şi el mi-a fulgerat
În gând o altă vale
Ce-mi răsărise-n cale
Într-o lumină-albastră.
«Acelaş plop, acelaş
Părete-nalt de stânci.
Dar arborii adânci,
Dar casa cu fereastra.
De vis, în care-atunci
Îşi pietăna o fată
Cosiţa descântată,
Unde erau? O, spune! ».
Zicând aceasta-n sine-mi,
Văzui în dreapta mea
O stâncă, şi pe ea,
Cu ochii de genune.
Învăluit în ceţuri
Străinul! Îngheţai.
Pe-ntunecatul plai
Hecate-şi plimba facla.
Şi-n ochiul său haotic
Sticliră-adânc, hipnotic,
Solemni ca într-o raclă,
Şi arborii, şi casa,
Şi fata din fereastră,
Şi pleata ei măiastră.
Nebun pornii în goană,
Căci lămurisem totul,
Ştiam că totul, totul
Avea să intr-a acum,
Încetul cu încetul
În ochii lui haotici,
În ochii lui narcotici,
În ochii lui de fum.
III.
Trecut-am multe nopţi
De veghe, cu-ntrebarea:
Fusese întâmplarea
Aieve, sau un vis?.
Şi cum mă rodea gândul
Neîncetat şi chinul,
M-am dus să văd străinul
Cu ochiul larg deschis.
Lăsând în urmă bolta
Adâncă a pădurii,
Ca fagii ce-i sunt murii
Fremătători, intrai.
Într-o rovină tristă,
În noaptea fără lună,
Sinistră văgăună,
Întunecatul plai.
Când, despletit în cer,
Un palid meteor
Pluti ca albul nor
Stelar într-un descânt.
Şi-n slaba-i licărire
Văzui acea pustie,
O mlaştină-argintie,
Ce tremura sub vânt.
Am dat să plec, la gândul
Că alta era valea,
Că rătăcisem calea,
Şi-acum era târziu.
Când, dând calului pinten,
În stânga mea văzui
Fantastici ochii lui
Privindu-mă-n pustiu.
Iar mlaştina-ncepu
‘N albastra-i despletire
Un cânt de peste fire.
Şi-n ochiul lui mereu.
Treceau, pierdute-n brume
Apusurile toate,
Refluxurile toate,
Fantastic mausoleu.
Iar mlaştina undea
Parcă aceleaşi plete
Ale frumoasei fete
Demult pierdută-n soarte.
El mă sorbea-n privire,
Şi-nvins de-o inerţie,
Ciudată letargie,
Am zis încet: – «Sunt eu».
Închide-aripa ta
Şi lasă-te pe ape,
Şi dormi aşa, aşa,
Cu larg deschise pleoape.
E dulce ca un somn
Plutind peste abise,
E neagră ca un somn
Nebântuit de vise. ».
Şi-n depărtări imense
Coline vagi şi spaţii,
Sub triste constelaţii,
Se-ncununau în moarte.

Du Fu - Chiparosul Bolnav

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Era chiparosul a obștii,
mândrie,
coroana lui părea
un baldachin,
iar el
ca un dragon domnea-n câmpie,
stăpân pe vânturi,
neclintit, deplin.
La umbra lui cea grea,
în miez de vară,
se adunau din jur la sfat
moșnegi.
Cum să ghicești
că el trăgea să moară,
supus unor
necruțătoare legi?
Cum fremăta,
puternic în amiază,
tristeții neplătindu-i bir
nicicând!
Și iată,
rădăcinile cedează,
cad crengile,
ca poamele, pe rând.
Un fenix purpuriu,
căinându-și puii,
se vaietă,
precum la cimitir.
Doar bufniței
de-acum a plânge nu i-i:
i-a și căzut o bortă
sub priviri.
Un călător
venit din lumea largă
privește gânditor
copacu-nfrânt,
vrând să cunoască
și să înțeleagă
ce legi domnesc în cer și pe pământ.

George Popa - Noapte de Crăciun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Patru pereți, doi motani orbi, un brad, și o pânză de păianjen,
Este natură moartă în seara de Crăciun.
Doar afară larmă, chiote, miros de vin fiert și frigărui,
Este doar un simplu tablou de Crăciun Fericit.
George Popa
25 Dec 2017

Mihai Codreanu - Simbolism de Toamnă