Eugenio Montale – Motete II (13)
Broasca-nainte coarda să-și încercedin iazul ce afundărăchiți și nori, foșnetul sec de roșcoviîmpletiți unde făclii își stingeun soare fără de căldură-ntârziatzumzet de coleoptere care sug.limfe, sunete ultime, avarăviață la țară. Ca o adiereora se stinge: cerul de ardeziese pregătește de năvala cailorcostelivi, de-ale copitelor scântei.