moartea poetului – Versuri.pro

Duiliu Zamfirescu - E Mort Poetul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

E mort poetul. Cea din urmă dramă
Ca cea dintâi, va fi necunoscută:
De-o ideală minte începută
Acum o-ncheie glasul de aramă.
Alături stă, încremenită, mută,
Sărmana lui, nemângâiata mamă;
Ea lung ridică colţul de maramă
Şi tremurând pe mână îl sărută.
Într-un pahar se scutură o floare,
O floare prinsă la o cununie
Ce ca şi dânsul s-a plecat şi moare.
Iar prin perdele, raza aurie
Aduce caldul zâmbet de la soare:
O mângâiere scumpă, dar târzie.

Mihail Lermontov - Moartea Poetului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Moartea poetului
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
O, rege, răzbunare, răzbunare!
Îți cad la picioare.
Fii drept și pedepsește pe cruntul ucigaș
Osânda lui în vremuri viitoare
S-arate lumii dreapta-ți judecată,
Să fie-o pildă pentru ticăloși!
(din tragedia „Venceslas” de Jean de Rotrou).
Sclav al onoarei, suflet drept,
Jignit de clevetiri mărunte,
Poetul cu un glonte-n piept
Muri plecându-și mândra frunte!..
Ocara lumii și minciuna
L-au supărat, nu l-au supus,
Și singur ca întotdeauna
S-a răzvrătit.. și-a fost răpus!
Răpus! Ce rost mai are plânsul
Și corul laudei deșarte
Și scuza foanfă pentru dânsul
În fața împlinitei soarte?
Oare nu voi ați prigonit
Talentul lui cu-nverșunare
Și ca să râdeți ați stârnit
Din foc ascuns văpaie mare?
Fiți veseli! A căzut învins
În cea din urmă crudă luptă
Și-acuma geniul lui e stins,
Cununa lui de lauri ruptă.
Calm, ucigașul a țintit
Și-a tras. Și inima-i păgână
Urma să bată liniștit;
Nu-i tremura pistolu-n mînă.
E de mirat? Un venetic
Zvârlit la noi din întâmplare,
Umblând pe-aici la vînătoare
De ranguri, suflet de nimic;
Bătîndu-și joc în chip obraznic
De limba noastră și de țara-ntreagă,
El a lovit în gloria noastră dragă
Și n-a putut să înțeleagă
Ce om doboară brațul lui năpraznic.
Și-acum poetul în mormânt e-nchis
La fel cu cântărețul drag pe care
Atât de minunat ni l-a descris,
Ros de-ndoieli chinuitoare,
Și care ca și el a fost ucis
De-o mână rea, necruțătoare.
Lăsându-și buni prieteni și bucurii senine
De ce-a venit în zarva acestei lumi meschine,
Vrăjmașa sufletelor îndrăznețe?
Dând mîna cu un ipocrit mișel,
De ce-a crezut în vorbe și-n chipuri false, el
Care-i știa pe oameni demult, din tinerețe?
Cununa lui de lauri i-au scos-o și i-au dat
Una de spini cu lauri împletită;
Dar spinii bine-ascunși l-au înghimpat
Rănindu-i fruntea lui slăvită,
Ceasul din urmă i l-au otrăvit
Cu glume grosolane în șoaptă strecurate,
Setos de răzbunare a murit
Scârbit că-i sunt speranțele-nșelate.
S-a stins dumnezeiasca lui cântare
Și n-o să mai răsune nicicând și nimănui;
Și unde-i el acuma e întuneric mare;
Pecetluită este gura lui.
Voi, însă, fii înfumurați
Ai unor tați vestiți prin mârșăvie,
Care cu tălpi de rob călcați
Vlăstarele lovite de urgie;
Voi care, lacomi, lângă tron pitiți,
Ucideți Libertate, Genii, Glorii,
Cînd apăreți, de lege ocrotiți,
Muțește adevărul și tac judecătorii!
Dar este-n cer un strașnic judecător cinstit
Care pe voi, aleșii desfrâului, v-așteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Și știe orice gînd și orice faptă.
Zadarnic veți veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sânge nu va putea să spele
Sângele poetului răpus.

Carlos Drummond De Andrade - Dezlegarea Poetului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Arta fiind completă,
viața completă,
poetul își primește răsplata,
arsenalul de sunete și de semne,
sentimentul gândirii sale.
Se imobilizează,
tace infinit,
capsulă încapsulată în el însuși.
Devine non-râsul
cu dinți lungi,
non-văzul
de cristale tăioase,
non existentul
cel cu non aparență.
Devine absolutul lui a nu fi.
Imposibil să-l invoci să-i faci semn să-l implori.
El trece la straniul statut
de zeu sau de secundă pasargada.
Unde nu adie nici întrebarea
nici tema despre
nici ipoteza în legătură cu.
Poezia lui se așază în timp.
Fiecare vers, cu muzica lui
și cu pasiunea lui, eliberat de stăpân,
respiră sub formă de floare, se răspândește
în lumina amoroasă.
Circulația poemului
fără poet: formă autonomă
de orice circumstanță,
magie în sine, primă literă
scrisă în aer, fără intermediar,
pâlpâind,
în absența definitivă
a corpului dezintegrat.
Acum Manuel Bandeira e pură
poezie, profund.

Gheorghe Tomozei - Moartea Poetului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O, pădurea mea nebună,
coborâtă peste ape,
cerul despicat de lună
astăzi nu te mai încape.
Ceru-mbelșugat de astre
cade peste chip, și-arare,
lunecând prin frunze-albastre,
sună pleoapele amare.
O, pădurea mea nebună,
coborâtă peste ape,
cerul despicat de lună
veșnic, nu te mai încape.

Lucian Blaga - Poemul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Prietena, să nu mai rostim zadarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toți
el nu are chip și nu are nume – poetul!
Viața lui mult ne-a mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.
În anii de demult
poetul, cuvântul strivindu-și, a îndurat
năpastele toate cu bărbăție
și cele mai mari, cele mai crunte dureri, și le-a stins
în muntele singurătății, ce și-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albastrimile cerului,
și minutarele vremii treceau
ca tăișuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni și vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie și carne
s-au destrămat fără număr,
și viața – atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ.
Poetul, cu numele șters și pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Și neajuns, neclintit, a rămas în jurul destinului
flancat de albe și negre solstiții
mare și singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
ca Dumnezeu răpitu-și-a singur putința-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Și nu l-a schimbat în cenușă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă.
32a3.
oaspete-n prag.
Mereu își dă sieși cuvântul
și pasul său era legământ.
Îngăduie, Prietena, să-ți amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spin cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetoarele toate-amutiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amutiră-n lumina ce-apare-n zadar
și fără de semne, de-atunci.
Și nu știu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.

Lucian Blaga - Poetul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke.
Prietenă, să nu mai rostim zădarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toţi
el nu are chip şi nu are nume – poetul!
Viaţa lui mult ne-am mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.
În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa – atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ,
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Şi neajuns, neclintit, a rămas în jocul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.
Îngăduie, Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zădar
şi fără de semne, de-atunci.
Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.

Tadeusz Rożewicz - La Moartea Poetului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În amintirea lui K. I. Galczyński.
Cad lacrimi și păsări
stele și zăpadă
sceptre și ploi
tăceri și tunete.
Zburând
te-ai poticnit de trunchiul de argint
al nopții de decembrie
și-ai căzut
din ce în ce mai repede
mai clar
îmi pun palmele la ochi
cu toate că nu văd nimic.
Acolo te așteaptă
Muzele
fetițe plicticoase cu bentițe
din primul detașament
al unei școli de la țară.
Te vor lua de mâna
care a lăsat condeiul
și te vor conduce departe
că ești încă slăbit
că încă te mai doare
inima-ți sărmană
omenească.
Ai să le reciți
versurile
nescrise
tăcute ca florile

Anna Ahmatova - Moartea Poetului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

A amuțit un glas ieri dimineață,
Un glas ce-n graiul pomilor vorbea,
E astăzi spicul dătător de viață
Sau ploaia ce-a cântat-o-atât cândva?
Și florile au înflorit deodată
În cinstea lui, atâtea câte sunt…
Dar s-a lăsat o liniște-nghețată
Peste planeta ce-o numim… Pământ.
1957

Alain Bosquet - Poet Mort

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Poet mort pe eșafod.
Poet mort cu ochii străpunși.
Poet mort într-un duel.
Poet mort fiindcă a iubit această lume.
Poet mort pentru că a criticat această lume.
Poet mort pentru patrie.
Poet mort pentru patria celorlalți.
Poet mort din dragoste.
Poet mort din lipsă de dragoste.
Poet mort pentru libertatea noastră.
Poet mort pentru beția noastră.
Poet mort pentru zece mii de motive.
Poet mort pentru nici un motiv.
Poet mort precum o floare de liliac: e prea stupid.
Poet mort precum o păsărică botgros: nu plângeți.
Poet mort l-au spânzurat.
Poet mort nu a fost înțeles.
Poet mort sub povara cuvintelor.
Poet mort pentru că nu și-a găsit cuvintele.
Poet mort de a fi știut cine e.
Poet mort de a nu se fi cunoscut.
Poet mort ca să facă loc certitudinilor.
Poet mort spre a ne înfrumuseța îndoielile.
Poet mort așa cum cad arborii.
Poet mort pentru a nu deranja nepăsarea. – Tăcere, tăcere: aici, niciodată, un poet nu e mort.