moarte copil – Versuri.pro

Mc Boy - Mc Boy - Ultimul Drum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Strofa 1
O mamă și un copil, o familie fericită
Habar nu avea că pustiul era destinat la o moarte subită
O boală necrutătoare ce avea să îl bage în pământ
O inimă rece precum o piatră de mormânt
O moarte tragică fără pic de milă
Pe zâmbetul mamei curge ușor o lacrimă fragilă
Copilul era prea mic ca să-și dea seama
Că a 2-a zi nu va mai spune niciodată mama
Doctori cu suflete înghețate cu un zâmbet aparte
În care își arată colții stând peste noapte
Care umblă în catacombe sub numele de spital
În care orice vaccin i-ar fi putut fi letal
Suferința din scriele albe sub numele de incubatoare
Pentru ei viața nu ar mai avea valoare
Suferința e tot mai mare
Iar ei stau neputincioși fără să aibă la cap o lumânare.

Ref: x2
Timpul a trecut, am stat și am suferit
Pornește un nou început fără să se termine un sfârșit
Încă o inimă de copil se transformă în scrum
Priviți suferința părinților care își conduc copiii pe ultimul drum.

Strofa 2
Într-o noapte s-a întâmplat o tragedie
Familia s-a așezat la masă neștiind ce o să fie
Încheind rugăciunea zicând Doamne îți mulțumesc
Băiatului i s-a întâmplat ceva nefiresc
Nici nu a ajuns cu lingura la gură
A făcut un atac de inimă ce era să îi fie fatal
A picat de pe scaun, a picat lat
Părinții foarte speriați l-au dus imediat la spital
Așteptând răspunsul de la doctorii ce au încercat
Dar păcat, au eșuat
Cei 2 părinți distruși fără nici un fel de speranță
Îl întreba pe dumnezeu ce mă fac doamne fără băiatul meu în viață
Lacrimile au continuat
Căutau o cale să îl aducă înapoi viu și nevătămat
Dar abia după un an de zile au realizat că încercarea lor nu ajută cu nimic.

Compact - Jocul Ielelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cine gonește prin noapte ca vântul?
E-un tată ce ține la piept al său fiu.
Calul în goană înghite pământul
Și-n haos îi zboară copilului gândul
Îi zboară-n pustiu.
Cine gonește prin noapte ca vântul?
E-un tată ce ține la piept al său fiu.
Calul în goană înghite pământul
Și-n haos îi zboară copilului gândul
Îi zboară-n pustiu.
Copil minunat haide, vino cu mine,
Și jocul de aur jucav-om pe plaur.
Flori multe-n dar primi-vei de la zâne
Și zâna cea mare de vrei te va ține
Pe brațe de aur.
Zburând ca săgeata ce scapă din coardă
Își vede-n zare căsuța albind.
Fiul stă gata din brațe să-i cadă
Și-ajunge sărmanul tată să-și vadă
Copilul murind.
(solo).
Cine gonește prin noapte ca vântul?
E-un tată ce ține la piept al său fiu.
Calul în goană înghite pământul
Și-n haos îi zboară copilului gândul
Îi zboară-n pustiu.

Johann Wolfgang Von Goethe - Regele Ielelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cine trece călare hai hui
Prin noapte? E tatăl cu fiul lui;
Îl ține în brațe și stropii îl scald,
Cu pieptul îi ține copilului cald.
– Băiatul meu, tu fruntea ți-o drege.
– Privește tată al Ielelor rege
Coroana-i sclipește lumină nebună.
– O, nu, copile, e ceața sub lună.
– Copile, copile, tu vino cu mine,
În lume pierdut fii și nimeni de tine
Nu șți-va. A mea împărăție
Va fi a ta doar, ți-o dau numai ție!.
– Tu, tată, n-auzi glasuri șoptite
Nici regele care atâtea-mi promite?
– Nu-ți fie teamă, nimic nu se aude
Doar vântul ce bate în ramure ude.

George Coșbuc - Legenda Trandafirilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O mamă tânără-ntr-un sat
Al Indiei, trăia iubită
De soțul ei și fericită
De multe câte i s-au dat.
Statornică-i trecea viața,
Cum trece-n farmec dimineața
P-un câmp frumos și plin de flori.
Și i-au dat zeii-ndurători
Un copilaș, ca el să fie
Cea mai înaltă bucurie
În traiul ei de rău scutit.
Dar într-o zi s-a îmbolnăvit
Cel dezmierdat din mână-n mână,
Și s-a zbătut o săptămână
Și-a opta zi el a murit.
Din lut era; s-a întors în lutul
Creării noastre-a tuturor!
Și mama-și blestema trecutul
Și se-ngrozea de viitor:
Vedea întreaga ei viață
Un câmp pustiu, prin care ea
Cu multă plângere-și ducea
Durerea timpului de față.
Și cu copilul mort la piept,
Aleargă nebunită mama
Și la picioarele lui Brama
În templu ea se duce drept.
Cuprinde gleznele mărețe
A zeului cu patru fețe
Și-n hohot tânguios de plâns,
Obrazul și-l lipește strâns
De piatra cea din veac cioplită.
Tu, patimă nebiruită
A dragostei, ce-o ai de noi,
Părinte! de ne dai un bine
De ce-l ceri iarăși înapoi?
O, lasă-mi viu copilul, Doamne!
De ce m-alungi tu cu dureri
Din ziua caldei primăveri
În noaptea pustiitei toamne?.
Și-atunci prin templul luminat
Un sunet vâjâind scoboară,
Ca mulți vulturi ce grabnic zboară
Și-n piatră Brama s-a mișcat:
Femeie! Eu sunt mila milei,
În stânga am lumina zilei
Și vorbele, în dreapta port
Lumina gândului și fapta
Îmi voi deschide dară dreapta
Ca să-ți înviu copilul mort!.
Tu mergi și cată pe pământ
O casă-n care niciodată
N-au fost dureri și nici nu sânt,
Și-acolo pune jurământ
Că ai să plângi viața toată;
Că de lumină vei fugi,
Fiind d-a pururi supărată,
Că n-ai să râzi cât vei trăi
Cel mort atunci va fi în viață!.
Și cu nădejdea scrisă-n față
Ea pleacă, și din sat în sat
Prin toate casele a-ntrebat.
Și a găsit în casa ceea
Că p-un fiu mort plângea femeia,
Și-ntr-altă casă plini de dor
Copiii plâng pe mama lor,
Și un bărbat în casa asta
Plângea că i-a murit nevasta.
Și nici o casă n-a găsit
Fără dureri, un loc scutit.
Și s-a întors la templu mama,
Nu-i nici o casă-n lume, Brama,
Scutită de dureri și-amar.
Părinte-al vieții, e-n zadar,
D-aș alerga prin lumea toată
O, lasă-mi viu copilul, tată!.
Și ca un tunet depărtat,
Prin templul sfânt s-a ridicat
Un vuiet aspru de furtună
Și-un glas puternic: Ești nebună
Vrei întuneric? Dar să-mi spui,
Poți face-ntunecime plină,
În locul unde nu-i lumină?.
Și întuneric unde nu-i
Tu faci lumină? Zile triste
Fără plăceri tu cum le crezi?
Și de există alb, nu vezi
Că negru-l face să existe?
Aceasta tu nu o înțelegi?
Vrei pentru tine alte legi?
Dar pentr-un om stricat la minte
Nu schimbă zeii ce-au făcut
Ce-a fost în veci ce au trecut,
În veci va fi de-acu înainte,
Și cei vii de vor înceta
Să râdă, blestemându-și soarta,
Cei morți din groapă s-or scula
Și-or râde ei! Nimic nu-i moartea,
Viața-i tot! Auzi cuvântul:
Nebunii n-au nimic d-ajuns!.
Și biata mamă n-a răspuns
Plângând a-nmovilit pământul,
Pe fiul ei l-a dat lui Iama.
Și-a plâns o zi întreagă mama,
Mormântu-n brațe ea l-a strâns,
Și-o noapte-ntreagă a tot plâns.
Și-a tresărit în zorii zilei
Și-o clipă s-a pierdut în vis:
O mângâiere i-a trimis
Din ceruri Brama, mila milei!
Din lacrimile plânse-n zori
A răsărit o albă floare,
Și peste noapte-a ei plânsoare
S-a prefăcut în roșii flori.
Erau frumsețile luminii
Dar aveau spini, și-atâta ce-i?
Ea, biata, nu mai vede spinii
Și-adună flori, și mâna ei
Îi sângeră, dar nu o doare,
Că pentru-un spin avea o floare.
Așa e scris în cartea sfântă
A legii legilor. D-atunci
Răsar aceste flori pe lunci.
Flăcăii în poezii le cântă
Și le slăvesc d-atunci pe drept,
Nevestele le pun la piept
Și fetele le pun în plete.
Și-n templul zeilor doi miri
Împodobesc cu flori vestmântul
Și mame triste pe mormântul
Copiilor pun trandafiri.
De ei cine-și ascunde fața
De teamă că de ghimpi sunt plini?
Și dacă viața are spini,
De ce te plângi că-i rea viața?

Friedrich Holderlin - La Moartea Unui Copil

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Frumosul e-al copiilor în veci, / Poate că sunt a Domnului înfățișare, / Tăcerea e ... →