mitologie persana – Versuri.pro

Firdousi - 52 Zohhack Îl Văzu În Vis Pe Fereidun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când i-au mai rămas din viață încă patruzeci de ani,
iată Domnul ce-i trimise-n creștet, noaptea, când dormea,
colo-n patul din haremul șahilor lângă-Arnavaz:
el văzu cum din copacul cel domnesc deodată-n vis
odrăsliră trei războinici: doi în vârstă și-ntre ei,
unul tânăr și asemenea unui mândru chiparos,
chip de șah, și cingătoare, și la mers precum un prinț
cumpănindu-și buzduganul ghintuit c-un cap-de-bou.
Spre Zohhak veni să lupte și-l izbi cu ghioaga-n cap;
și-apoi tânărul războinic îi înfășură-n curea
trupul, de la tălpi la creștet, și de brațe îl legă
ca pe un pietroi, și jugul băgă pe după cap
lui Zohhak. Sub munți de-ocară și de zbucium se zbătu
și-asudă de-atâtea chinuri; pulbere-i zvârli pe cap,
și spre Damavand purtându-l, după el îl târnui
val-vârtej zorind prin gloată. Cel bicisnic de Zohhack
se tot zvârcoli în somnu-i tremurând și-apoi săltă
capul și un răcnet scoase de se zguduiră toți
cei o sută de pilaștri din seraiul adormit.
Lumea mai zăcea în noaptea, precum pana unui corb,
când din munți zbucni lumina Soarelui, de ai fi zis
că din el se revărsară mii rubine prin azur.
De oriunde, pe-nțelepții și prevăzători mubezi,
șahul îi făcu să vină de prin depărtate țări,
și cu inima zdrobită visul crud li-l povesti.
Îi chemă și-i strânse-olaltă și-ajutorul li-l ceru,
să-i aline suferința care-n piept îi tot creștea.
Zise: „Dați-ne îndată sfatul vostru și-ndrumați
duhul nostru spre lumină!” Tainic el îi întrebă,
spre-a-și cunoaște viitorul ce-l așteaptă, bun sau rău:
„Cum sfârși-va veacul nostru? Oare, ale cui vor fi
toate-acestea: diademul, cingătoarea, mândrul tron?
Ne dezvăluiți, voi, taina, ori de viață vă scăpați!”
Toți mubezii își simțiră buza iască, obrajii pali,
limba slobodă, și-n inimi chinul cel sfâșietor.
Ei își ziseră: „Noi, dacă, viitorul i-arătăm,
duhul și-l va da pe dată, și e totuși viața sa
minunatul lumii bine; dacă nu-i vom arăta
viitoru, -atunci vieții va să-i spunem bun rămas!”
Astfel scursu-s-au trei zile și nici unul nu-ndrăzni
vreo povață să rostească. În a patra zi Zohhak
crunt se-aprinse de mânie pe mubezi ce trebuiau
calea să-i călăuzească. Șahul îi amenință
că de vii i-atârnă-n ștreanguri, viitorul de nu-i spun.
Toți mubezii își lăsară capetele-n jos, pălind;
inimile-aveau zdrobite, ochii-n lacrimi, sângerânzi.
Însă printre înțelepții mari și de prevederi plini,
fost-a unu-al cărui cuget treaz era, clarvăzător,
om cu vajnică purtare, înțelept și priceput;
se numea Zirak și-ntâiul era el printre mubezi;
inima-i încet se strânse dar nu teama-l stăpâni;
limba-și dezlegă naintea lui Zohhak și-i glăsui
„Scoate-ți de prin căpățână al înfumurării vânt,
nimeni nu-i născut de-o mumă decât pentru a muri.
Fost-au șahi și mai nainte-ți vrednici de-al puterii tron,
și-au avut destule păsuri și destule bucurii;
zilele lor lungi trecură și-acum zac într-un mormânt.
Chiar de-ai fi tu meterezul cel care-i durat din fier,
Roata cerului de-asemeni te-o zdrobi și vei pieri!
Va să-ți moștenească tronul altul și norocul tău
va să ți-l răstoarne. Șahul numi-se-va Fereidun,
și va stăpîni pămîntul, precum Cerul de măreț!
N-a ieșit încă din sânul mamei sale, și-ncă nu-i
vremea să te temi de dânsul, nu e vremea să suspini.
Cel vlăstar născut din mumă virtuoasă crește-va
pom sortit să poarte roade; și când fi-va un bărbat,
fruntea-i va atinge Luna, apoi o să ceară el
cingătoare și coroană, tron și diadem de șah.
Și va fi statura-i zveltă, cum e naltul chiparos,
și își va purta pe umăr buzduganul de oțel.
El te va trăzni cu ghioaga-nchipuind un cap-de-bou,
și te va târâ în lanțuri, te va smulge din serai”.
Întreabă Zohhak, mîrșavul: „De ce, oare, ne-ar lega?
Din ce pricină anume el ne va urî-ntr-atât?”
Nenfricatul om îi zise: „Dacă minte-ai fi avut,
ai fi chibzuit din vreme, fără pricini, să faci rău;
chiar de mâna ta pieri-va tatăl său, și-adânc rănit,
fiul te-o urî de moarte. și se va găsi pe-atunci
o juncană preafrumoasă care doică îi va fi,
alăptindu-l pe stăpînul lumii dintru viitor.
Ea, de-asemenea, ucisă fi-va tot de mîna ta,
dar ca să-și răzbune doica, el va prinde-un buzdugan
care va purta la capăt măciulia cap-de-bou”.
Zohhak își plecă urechea ascultându-i vorbele,
dar se prăbuși din tronu-i și căzu într-un leșin.
De la tronul său puternic, grabnic cel mubed vestit
se și-ndepărtă, de teamă să nu pață vrun necaz.
Când iar își veni în fire, șahul se urcă în tron
și de-ndată puse-n lumea-ntreagă de-a se iscodi,
și pe față și în taină, urmele lui Fereidun;
nu avu nici pic de tihnă, și nici foame, și nici somn,
și chiar lucitorul Soare-n ochii săi se înnegri.

Firdousi - XV94 Goștasb Zal Află Despre Moartea Lui Rostam. Faramurz Aduse Coșciugul Lui Taică-Său și-l Puse într-Un Mormânt

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Unul doar din cavalerii cei vestiţi scăpă fugind,
când pe jos şi când călare; când ajunse în Zabul
povesti că elefantul groaznic zace-n colb întins
cu Zevare şi alaiu-i, şi că nimeni nu scăpă
din capcanele vrăjmaşe. Din Zabulistan zbucni
mare strigăt împotriva duşmanilor lui Rostam
şi a şahului acela din Kabul; Zal îşi turnă
colb pe braţe, sfâșâindu-și chip şi piept, şi-astfel gemând:
„Vai! viteazule, cu trupul cât un falnic elefant!
Doar în giulgiu vreau să-mi fie trupul de-azi învăluit!
Şi, tu, fruntea-n cer purtându-ţi, o, balaur înzăuat,
o, Zevare, care fost-ai leul pururi preamărit!
Şeghad, ticălos şi mârşav, smulse-acest copac ales!
Cine se gândea că vulpea josnică ar cugeta-n
ţara ei să se răzbune pe un aprig elefant?
Cine-şi aminteşte-asemeni trăznet dat de soarta rea,
cine va-ndrăzni a crede, chiar dacă stăpânul său
îi va povesti că spusa unei vulpi a nimicit
de pe-această neagră tină leul falnic, Tahamtan?
De ce n-am murit în zdrenţe înaintea-acestor fii?.
De ce am rămas pe lume-o amintire despre ei?
Ce-mi mai foloseşte viaţa şi-ale vieţii bucurii,
hrană, tihnă, nume mare? O, biruitor de lei,
o, tu, prinţul şi viteazul care-o lume ai supus,
o, stăpîn al ţării!”-Ndată îl mînă pe Faramurz,
crunt, cu oaste, să-l izbească pe şah şi din gropi adânci
trupurile moarte-afară să le tragă, şi silind
lumea să se vaite-amarnic. Când ajunse în Kabul
Faramurz n-află-n cetate pe nici unul din cei mari:
toţi fugiseră, cetatea părăsind-o, îngroziţi
de sfârşitul celui care fu al lumii-nvingător.
Merse Faramurz în câmpul unde taică-său-a vânat,
unde s-au săpat capcane. Pat de-odihnă pentru veci
porunci să i se-aducă; mândrul trunchi împărătesc
l-aşeză, şi cingătoarea pahlivanului scoţând
şi tunica lui şăhească-n apă caldă îi spălă
trupul, şi uşure, pieptul, braţele şi barba, -apoi
arse dinainte-i smirnă cenuşie şi şofran,
rănile cusându-i-le. Faramurz turnă în stropi
apa rozelor pe creştet lui Rostam şi peste trup
presără neprihănitul camfor; îl învălui
în brocart din fir de aur, roze-i puse mosc şi vin;
cela ce cusut-a giulgiul, sânge revărsă pe ochi,
pieptănîndu-i astă barbă cum e camforul cel alb.
Trupul întrecea-n lungime două paturi; era trup
omenesc, sau doar copacul care umbra-şi azvârlea?
Mândru, se-ntocmi coşciugul doar din scândură de tek,
se-nţintă în cuie de-aur şi din fildeş fel-de-fel
de înfăţişări cioplite; şi se unse cu catran
fiecare-ncheietură, şi cu mosc şi chihlimbar.
Apoi dintr-o groapă-l trase pe Zevare, lui Rostam
frate bun, i se cusură rănile, şi, îmbăiat,
îl învăluiră-n giulgiul de brocart; se căută
trunchiul unui rodiu falnic, şi tâmplarii iscusiţi
scânduri scoaseră să-ncheie un coşciug, şi Faramurz
puse camfor, mosc şi apa rozelor pe Zevare
în lăcaşu-i cel din urmă. Tot atuncea se spălă
şi se înfăşă în pânze trupul falnicului Rakş;
două zile închinară-acestei trude; în sfârşit,
telegarul îl urcară, cumpănit, pe-un elefant.
Din Kabulistan şi până în Zabul se zbuciuma
omenirea; în picioare, nu vedeai decât femei
si bărbaţi, şi nici furnica nu şi-ar fi găsit un loc.
Se trecu din mână-n mână un coşciug şi alt coşciug;
cei ce le purtară-n palme fără număr, mulţi fiind,
le făcură mai uşoare decât aerul; şi-astfel
într-o zi şi-o noapte albă le purtară în Zabul,
fără a le pune-o clipă jos pe lutu-ntunecat.
Lumea-ntreagă era plină de bociri pentru Rostam,
de-ai fi zis că-ntreg deşertul fierbe-n clocot, şi-orice glas
se pierdea în uriaşul vaiet, lumea n-asculta
decât geamăt de durere. În grădinile lui Zal
se nălţă o criptă-al cărui creştet ajungea la nori,
i-aşezară-n tronuri de-aur pe-amândoi alăturea;
ăsta-i locul de odihnă al şoimanului ce-avu
parte de-o măreaţă soartă.
Ei închiseră apoi
poarta gropniţei, plecară, şi viteazul ce-a-nălţat
fruntea-atât de sus în slavă, nu mai fu pe-acest pământ.
Ce-ai putea să ceri aicea, preavremelnicei şederi
care-n bucurii începe şi sfârşeşte în dureri?
Va să fii întins în pulberi, chiar de-ai fi din fier făcut,
aprig credincios al legii drepte sau un Ahriman.
Cât trăieşti, să tinzi spre bine, şi să crezi că dobândeşti
ceea ce-ai dorit o viaţă, doar în lumea de apoi.
Cronica Șahilor

Firdousi - 78 Manucehr Nașterea Lui Rostam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu trecu prea multă vreme și-acel verde chiparos
până-atuncea făr’ de roade, se împovără de rod;
primăvara-aceasta vie care inimi a vrăjit
se și vesteji, și pradă chinului și-atâtor griji
cugetu-i căzu. Povara grea-i era că ochii săi
lacrimi șiroiau de sânge. Trupu-i îngroșat destul
se îngreună, și fața-i roșie, de trandafir,
se făcu precum șofranul. Zise maică-sa Sindokht:
„O, tu, viața vieții mele! Oare, ce s-a întâmplat
de-ți pălesc așa obrajii?” Îi răspunse Rudabe:
„Zi și noapte chem pre Domnul să m-ajute, nu mai am
pic de somn, sunt ofilită, mai să zici că de pe-acum
vie sunt și totuși moartă. Mi-a venit sorocul, dar
n-oi scăpa eu niciodată de povara asta grea.”
Rudabe rămase astfel să se chinuie-așteptând,
fără somn și fără-odihnă; ai fi zis că bietu-i trup
plin cu pietre-i, sau umplut e cu un ghemotoc de fier.
Leșină-ntr-o zi și-un țipăt se-nălță de prin serai.
Sindokht se văită lovindu-și fața și smulgând din cap
părul miresmat ca moscul. Îl vestiră și pe Zal
de-ale chipreșului frunze veștede; el alergă,
ochii-n lacrimi și cu pieptul măcinat de suferinți —
lângă patul dragei sale. Roabele de prin serai
pletele-și smulgeau; pe chipuri și pe creștete n-aveau
negru văl, și-aveau obrajii-n lacrime scăldați. Lui Zal
îi veni un gând, și chinul i se potoli puțin;
își aduse-aminte-anume de cea pană de simorgh, și,
zâmbind, și mamei-soacre vestea i-o împărtăși.
Iute-aduse un jăratic, iute-aprinse de la foc
și-arse-un sfârc din pană. Cerul de năprasnă se cerni
și vânjoasa zgripțuroaică pogorî precum un nor
picurând mărgăritare; ce mărgăritare zic?
picuri mari de bucurie, alinare și răgaz.
Zal i-aduse mulțumire Domnului, și-l lăudă,
și i se rugă fierbinte. Zise cel simorgh lui Zal:
„Pentru ce durerea-aceasta? Pentru ce un ochi de leu
ar fi umed? Chiparosul argintat, cu chip frumos,
vrednic pui de leu ți-o naște, însetat de lauri verzi;
leii falnici săruta-vor pulberea-i de lângă tălpi
nu vor îndrăzni să treacă norii peste capul său.
Glasul lui când detuna-va, pielea de pe leopard
va plesni, și labe, ghiare, și-o mușca, înfricoșat.
Toți vitejii ce-auzi-vor buzduganu-i șuierând
și vedea-vor piept și brațe și picioare, vor simți,
doar la glasu-i, cum leșină inima în pieptul lor,
orișicâtă îndârjire vor avea și-oricât curaj.
Fi-va-n sfat cu prevedere de-nțelept, precum e Sam,
la mânie fi-va leul de război. La stat va fi
nalt precum e chiparosul, vajnic ca un crocodil;
dar c-un deget sfărâma-va cărămida-n mii de părți.
Însă împlinind porunca Domnului ce-mparte-aici
binefacerile toate, nu s-o naște-n chip firesc.
Adu-ți un jungher ce arde-n scânteieri și-un înțelept
ager și îndemânatec întru arta de-a vrăji.
Mai întâi vei îmbăta-o cu vin bun pe Rudabe,
cugetu-i să fie slobod de-orice teamă, de-orice gând;
grijă-avea-vei ca-nțeleptul să își facă vrăjile,
pentru a se pune-n starea bună de a scoate
pui de leu din temnicioară. Vraciul spinteca-va-ncet
chiparosul pe sub coaste, fără a simți dureri;
și va trage puiu-afară și în sângiuri va scălda
pântecele mumei sale; apoi tu va trebui
să coși bine tăietura ce-o lăsa-o cel jungher,
după care, griji, neliniști spulberă-le toate-n vânt!
Fierbe-vei o buruiană-n lapte, mosc (ți-oi arăta
iarba cea de leac) și după ce la umbră s-o usca,
unge-vei vătămătura, și-ai să vezi cu ochii tăi
cum se vindecă pe dată. Și-n sfârșit vei trece lin
peste rană cu o pană de a mea, și vei vedea
umbra-atotputinții mele-nrâurirea-i arătând.
Trebuie să fii ferice de acest deznodământ,
și să-i multumești doar Celui peste lumi stăpânitor,
El ți-a dăruit lăstarul mândru ce-ți va înflori
zi de zi, mereu, norocul. inima nu-ți mohorî,
căci această vie creangă, vrednică-i să poarte rod,
și purta-va rod de viță!” Zise pasărea și-n clonț
smulse-o pană din aripă, o lăsă să pice jos
și-n avântul său puternic se-nălță-n văzduhuri, sus.
Notă informativă :
– leu de război – Războinicii medieveli întrebuinţau
în bătălii pe lângă elefenţi şi lei dresaţi.
– vie creangă -Adică Rudabe.
Cel simorgh plecă, și, pana, Zal o și luă de jos
și ieșind (o, ce minune!) împlini tot ceea ce
pasărea îi poruncise. Lumea-ntreagă urmări
toate câte se-ntâmplară, toți cu inimile ghem,
toți cu ochii prinși în lacrimi. Sindokht sânge lăcrimă,
neștiind cum o să iasă pruncul din al mumei sân.
Un mubed dibaci la mână cum ajunse o-mbătă
cu vin bun pe preafrumoasa, Chip de Lună, luminos,
apoi despică o parte (ea nimica nu simți)
și spre tăietură-ntoarse capul fătului, și-astfel
îl făcu să iasă-afară fără-a face mamei rău;
nimenea așa minune pre pământ n-a mai văzut,
că era el, nou-născutul, un viteaz precum un leu,
trupeș și frumos la față. Toți priveau înmărmuriți,
că nu se mai pomenise făt ca el abia născut
trupeș cum e elefantul! Maică-sa rămase-n somn,
după vin, o zi și-o noapte și dormi ca-ntr-un leșin.
Rana-i se cusu, durerea i-o stinsese-acel balsam.
Când din somnu-i chiparosul se trezi și glăsui
mamei sale, peste frunte aur i se presără
și frumoase giuvaeruri; mulțumiră Celui Sfânt.
Mamei i se-aduse pruncul; ea se-aprinse într-atât
când văzu ceresc că-i fătul: la o zi părea de-un an;
snop de crini și de lalele. Rudabe zâmbi spre prunc
și văzu-n el vrednicia unui vajnic șahinșah;
zise: „Pântecul mi-i slobod, chinurile-mi s-au sfârșit”:
și-au numit copilul Slobod (adică, i-au zis Rostam).
Se cusu dintr-o mătase un copil la fel cu-acest
leu ce nu băuse lapte; fu umplut cu păr de jder;
i se zugrăvi un astru pe-un obraz iar pe cellalt
Soarele, și, scriși pe brațe, doi balauri nenfricați;
i se trase-n palmă ghiare ca de leu, și pe subt braț
lance i se puse-n mână: buzdugan, într-alta frâu,
apoi pe un cal urcîndu-l îi dădură slujitori.
Notă explicativă :
În persană „rostam” inseamnă „s*****it”, „liberat”.
Rostam sau Tahamtan este eroul principal al epopeei ŞAH-NAM.
Când păpușa-au fost făcută după cele rânduieli,
se porni la drum cămila cea gonace, și pe soli
bani se presărară, de-aur, pentru că-i duceau
lui Sam cavalerul: chipul dulce al nepotului Rostam,
întrarmat cu buzduganu-i. O serbare izbucni
în grădinile de roze înflorind de la Kabul
la Zabul, și țara-ntreagă într-un praznic se schimbă
și-ntr-un vuiet lung de trâmbiți; și oriunde, la un loc
se-ntruneau o sută de-oameni, giuvaere-n adunări.
De această veste bună șahul din Kabul, Mihrab,
mult se bucură și, darnic, aur la săraci dădu.
În Zabulistan de-asemeni, din hotar până-n hotar,
pretutindenea poporul se-așeză la lung ospăț;
cei mai mici în cin șezură nu mai jos decât cei mari,
ci olaltă ca urzeala cu băteala la țesut
și-aducându-se păpușa lui Rostam ce lapte bea —
lui Sam, fiul lui Nariman, cel trimis i-o așeză
prințului lângă picioare, și acesta lung privi,
plin de-o mare bucurie. Păru-n cap i se zburli:
„Vai, icoana-i de mătase-mi seamănă leit! —
a zis; dacă doar de:-o zi arată jumătate din cât e
păpușoiu-i de mătase, capu-i va atinge nori,
și-ale mantiei lui poale peste lume le-o târî!”
Pe trimis apoi chemându-l, revărsă pe el arginți,
până-ajunseră arginții mai să-i treacă peste cap.
Din cetate izbucniră vesel tâmpine sunând,
și Sam, piața uriașă, o împodobi măreț,
să scânteie-mpurpurată precum ochiul de cocoș.
Astfel Roata cea albastră-a zodiilor se roti,
și-a lui Zal întunecată soartă se însenină.
Zece doici îl alăptară pe Rostam, căci, dulce must,
laptele dă miez și vlagă. Când de țâță fu-nțărcat
și-ncepu să-mbuce singur, pită dar și carne lui
i se hotărî drept hrană; cât cinci oameni mesteca
și mânca pe săturate. De opt șchioape ajungând,
nalt fu chiparosul verde, parcă un Luceafăr viu
strălucea; ca pe-o minune omenirea îl privea.
De-i vedeai statură, minte, înțelegere chip,
îți ziceai că e viteazul Sam întreg, întinerit!.”

Firdousi - Al 4-lea Rege Geamșid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

(Șahia lui a durat șapte sute de ani).
Zise: „Port pe trup podoaba focului Dumnezeiesc,
șah sunt și mubed; opri-voi răii să mai facă rău,
duhuri bune îndruma-voi spre cereștile lumini”.
Mai întâi cu arme lucii de război – – se-nvrednici,
calea deschizând spre lauri celor ce vor fi viteji.
Cu putere-mpărătească fierul tare-l înmuie
făurindu-și pentru oaste: coifuri, suliți, platoșe,
zale dese și pieptare pentru mândrii telegari.
Toate-acestea doar prin duhu-i de lumină le sfârși;
în cincizeci de ani își strânse o comoară de-arme noi.
Alți cincizeci de ani gândit-au cum veșminte se-ntocmesc,
bine trupul să-nveșmânte la serbări și bătălii.
Pânză el țesu, mătasă, și postav, și scump brocart:
in și borangic, și lână, și-asprul castorului păr;
și-i deprinse și pe oameni cum se toarce fir pe fus,
cum se trece firu-n natră, și când stofa s-a țesut,
îi deprinse cum se spală, taie, coase un veșmânt.
După săvârșirea-acestor, un alt lucru începu;
prin el lumea fericind-o, însuși el se ferici.
Strânse, după meșteșuguri, din meleaguri cei supuși,
și-astfel petrecându-și vremea, s-au mai scurs cincizeci de ani.
Cea dintâi e casta celor ce-i numim Amusian:
ei sunt hărăziți să facă slujbe pentru Cel-de-Sus.
Șahu-i smulse din mulțime, hotărându-le pe munți
loc spre a-l sluji pre Domnul, și-n credință mistuiți,
să se-afunde-n cugetare-n fața Celui luminos..
De-altă parte este casta ce-o numim Nisarian:
sunt vitejii care luptă bărbătoși ca niște lei,
care strălucesc în fruntea oștilor de pe meleag,
care tronului stau strajă, care țin de-apururi verzi
laurii de vitejie. Casta-a treia s-a numit
Nasudi: ei, plecăciune nimănui nu-i aduc;
ară, seamănă, strâng boabe, se hrănesc din truda lor
fără crâcnet. Nimănui nu-s robiți, au straiul rupt,
dar nicicând nu le răsună vreo sudalmă în urechi.
Slobozi sunt și plugăritul numai lor li-l datorăm;
n-au dușmani, nici hărțuială Zice liberu-nțelept:
„Lenea-i face robi pe-aceia care s-ar zburda”.
Cea de-a patra castă este-a celor Ahnukhitși numiți,
care-s dornici de câștiguri și lipsiți sunt de obraz,
sunt dibaci în meșteșuguri, dar sunt roși mereu de griji.
Ani cincizeci trecură încă-n vremea cărora Geamșid
tuturora binefaceri le făcu și din belșug.
Hotărî la fiecare locul bine-meritat,
calea arătând să-și știe fiecare cinul său
și ce-i mai presus de dânșii și ce este mai prejos.
Altă vreme scormonit-au printre pietre spre-a găsi
pe acelea nestemate, și iscoditorul șah
le invăpăie sclipirea; el răpi tot ce-i de preț:
bulgări de rubin și aur și argint și chihlimbar.
El, din vatra lor de piatră, le desprinse doar prin vrăji,
taina-acestor minerale s-o destăinuie la toți.
Apoi născoci miresme bune la miros, precum:
dulcele balsam, și camfor, și neprihănitul mosc;
chilimbar, aloe, apă limpede de trandafiri.
Născoci tămăduirea, leacuri pentru orice boli,
cum să-ți aperi sănătatea și să-ți vindeci rele răni.
Tot ce-a fost pe lume taină o destăinuie la toți —
lumea n-a avut asemeni om ca el iscoditor!
Mai pe urmă, -n vas cu pânză, se porni pe mări în larg,
grabnic străbătând ostroave și meleag după meleag.
Și-astfel se-mpliniră anii numărând încă cincizeci,
nici un merit dinlăuntru nu-i rămase tăinuit.
După ce și toate-aceste lucruri mari le-nfăptui,
singur în întreaga lume, doar pe sine se văzu;
după ce îi izbutiră toate câte-a izvodit,
încercă, de la-nălțime, să se nalțe mai presus.
Tron își făuri cu multe nestemate încrustat;
la poruncă-i, divi săltară tronul lui de la pământ
până-n bolta cea albastră. Și stătu poruncitor,
cum stă cerului la mijloc Soarele pe la nămiezi!
Oamenii i-nconjurară tronu, -uimiți de-atâta noroc,
și pe cap îi presărară giuvaeruri din belșug,
și numiră ziua-aceea Ziua-Nouă (Noo-Ruz):
ziua-n care-ncepe Anul Nou, în luna Farvardin,
când de trudă-și uită trupul, uită și de dușmănii.
Cei supuși cu voioșie pregătiră un ospăț,
și cerură vin în cupe, și cerură cântăreți;
și această strălucită sărbătoare s-a păstrat
din vechime până astăzi amintindu-ni-l pe șah.
Astfel vremuiră anii, ani, trei sute, și-n estimp
moartea încă printre oameni neștiută a rămas.
Lumea-ntreagă-i se supuse, șahu-n tron de șahi șezu,
dar deodată ochiul rece, țepăn, el și-l aținti
către tronu-Atotputerii, și-n întreaga lume, el,
singur și pe sine însuși, doar pe sine se văzu;
el, ce până-atunci aduse laude lui Dumnezeu,
se-ngâmfă și rupse lanțul și se lepădă de Cer!
Strânse din împărăție pe toți marii capi-de-oști,
și le spuse la voroave celor vârstnici încă verzi:
mă recunosc Stăpânul lumii și n-am alți stăpâni;
doar din fruntea mea știința-i zămislită-n Univers,
șah asemeni mie tronul șahilor n-avu nicicând;
eu am pus orândă-n lume, și pământul s-a schimbat
în tot ce se vede astăzi numai prin voința mea.
Mie-mi datorați și hrană, mie, -odihnă, mie, somn;
mie-mi datorați veșminte, Și plăceri și bucurii.
Tronul și împărăția numai ale mele sunt
Cine va-ndrăzni să spună că-i alt șah precum sunt eu?
Numai eu, prin vrăji și leacuri lumea am tămăduit,
încât molimă și moarte nici un om n-a mai atins:
care dintre șahii lumii, șahi cât lumea va avea,
va putea s-alunge moartea, dacă șahul n-oi fi eu?
Cuget, eu v-am dat, și minte; și doar cei ce negrul duh
către Ahriman și-nclină, închinare nu-mi aduc.
Și cum știți că toate-acestea numai eu vi le-am făcut,
recunoașteți toți în mine pe al lumii Ziditor!”
Toți mubezii își plecară capetele-n jos, tăcuți,
nimeni n-a știut dintr-înșii să îngăime un răspuns.
Cum rosti aceste vorbe, harul Domnului s-a rupt
de pe creștetu-i, și-ndată omenirea s-a-nvrăjbit.
De la poarta-mpărătească fața toți și-au înturnat,
nimeni dintre căpetenii lângă tron n-a mai rămas,
și-oștile-au ținut departe douăzeci și trei de ani.
Cugetul, când nu-și apleacă fruntea-n fața Domnului,
își atrage-asupra-și focul nimicindu-se pe loc.
Bine zice ințeleptul: „Chiar fiind tu impărat,
te smerește către Domnul; cine nu-l va preamări,
din orice ungher l-adastă doar ai groazei lui fiori”.
Ziua se schimbă în noapte pentru ochii lui Geamșid,
și puterea-i ce o lume luminase, s-a fost stins;
sânge-i lăcrimară ochii, sânge șuvoind pe piept;
Domnului cerși iertare: mila-i însă-l părăsi
și-l robi pe dinlăuntru groaza celui ce-a ucis.

Firdousi - XV7 Goștasb Pasărea Simorgh Îi Arată Lui Rostam Mijlocul De Scăpare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Câteşitrei când se-nvoiră la ăst plan prea îndrăznet,
Zal, mai-marele, pe-un munte se urcă; de la serai
trei cătui cu foc adus-au cei trei inşi însoţitori
plini de temeri. Şi când vraciul se opri pe munte-n pisc,
trase-o pană dintr-un petec de brocart, şi ațâță
flacăra dintr-o cătuie, şi deasupra-acestui foc
arse-un capăt de la pană. Veghea-ntâia când trecu
din întunecata noapte, aerul se-nvârtoşă
într-un nour de-ntuneric. Cel simorgh privi din cer,
şi văzu cum luminează focu-aprins şi-alături Zal,
inimă însângerată de durere; pasărea
se apropie şi cercuri largi făcu, si-atuncea Zal
se sculă cu-nsotitorii săi tămâie fumegând,
pasărea-n mai multe rânduri el o binecuvântă.
Zal umplu cu mirodenii câteşitreile căţui
dinainte-i, înecându-şi fața-n sânge lăcrimând
din adâncu-i plin de zbucium. Zise pasărea simorgh:
„O, tu, şah, ce ai pe suflet de-ai nevoie de-acest fum?”
Zise Zal: „Nenorocirea-adusă de acei mârşăvi
şi de neam rău să-i lovească pe duşmanii mei haini!
Trupul lui Rostam cu pieptul ca de leu e vătămat,
şi picioru-mi împietrit e de-apăsarea-acestor griji
date de fecior; mi-i teamă, tremur pentru viața lui,
rănile acestea toate grele sunt cum nimenea
n-a văzut în lume-asemeni. Rakş, la fel, e ca şi mort,
zi şi noapte răsucindu-şi trupul de săgeti lovit.
De când în cuprinsul ăsta a venit Esfandiar
nu visează decât lupte; el nemulțumit fiind
de regatu-mi, de coroana-mi, de comorile-mi, ar vrea
roadele şi rădăcina arborelui meu din veac!”
Zgripţoroaica: „Pahlivane, inima nu ti-o mâhni
pentru-aceasta! Trebui-va să-l aduci aici pe Rakş
şi pe cel ce-mparte lumea.” Zal trimise la Rostam
o ştafetă să-l vestească: „Află-un mijloc să te scoli
pentru-o clipă şi poruncă dă de-asemeni şi pe Rakş
să-l aducă-aici îndată!”
Pasărea privi la răni
chibzuind cum să le-nchidă. Trase din viteazul trup
patru vârfuri de săgeată şi cu clonțu-i supse-ncet
sângele din răni; pe urmă c-o aripă le frecă,
şi Rostam numa-ntr-o clipă vlagă, viaţă, căpătă.
Pasărea simorgh îi zise: „Oblojeşte-aceste răni,
și-ai ş grije-o săptămână să nu le atingi cumva;
moaie-n lapte astă pană şi petrece-o peste răni.”
I se-aduse-apoi de-asemeni să-l tămăduie pe Rakş;
clontul şi-l trecu pe partea dreaptă-a telegarului
şi îi smulse şase vârfuri de săgeată din grumaz,
aşa fel că nici fărâmă de pe trupu-i nu mai fu
săgetată şi rănită, şi Rakş prinse-a necheza,
şi cel ce coroane-mparte râse când îl auzi.
Şi-atunci pasărea îi zise: „Brav cu trup-de-elefant,
mai măreţ decât măreţii de la Curte eşti; de ce
căutat-ai împotriva lui Esfandiar să lupţi,
bravul cel cu trup-ca-bronzul?” Îi dădu răspuns Rostam:
„Dacă nu-mi vorbea de lanţuri, inima nu-mi supăra;
dar îndur mai bine moartea decât să ajung de râs,
decât să mă las vreodată într-o bătălie-nvins!”
Pasărea simorgh îi spuse: „Nu, nici o ruşine nu-i
dacă fruntea pulberi dinaintea lui ţi-o pleci,
el, Esfandiar, doar este nenfricatul fiu de şah,
şi a şahilor mărire se-odihneşte pe-acest om
din neprihănită viţă. Dacă vrei cu mine-acum
să mi te-nvoieşti, de setea luptei te vei lepăda,
nu vei mai râvni deasupra lui Esfandiar să fii
pe cel câmp de bătălie, cuviincios, tu îi vei da
mâine plecăciune-adâncă, şi îi vei aduce-n dar,
drept ispaşă, trup şi suflet. Ceasul rău de l-a ajuns,
va dispreţui, fireşte, faptul că iertare-i ceri,
şi un mijloc de scăpare-ţi voi găsi, şi-am să-ţi înalţ
fruntea până sus la Soare!” Se înveseli Rostam
de cuvintele acestea, nu se mai înfricoşă
că va îndura ocara de-a fi-n fiare ferecat,
ci răspunse: „Niciodată nu mă voi abate eu
de la sfaturile tale, chiar şi când mă va ploua
un potop de spade-n creştet!” Zgripţoroaica zise iar:
„Din prietenie multă, taina cerului doresc
ţie doar să ţi-o dezvălui. Cel ce lui Esfandiar
sângele vărsa-va, pradă soartei rele va pica;
niciodată-aici pe lume oricât ar trăi de mult,
n-o să afle mântuire pentru chinuirile Iui;
n-o să poată să-şi păstreze nici comori: ursita rea
l-o urma în astă viaţă, şi când o va părăsi,
va găsi şi-n ceealaltă chinuri şi nenorociri;
de-ai luat tu hotărârea sfaturile să-mi urmezi,
vreau să mi te fac puternic pe duşman să ţi-l răpui;
te învăţ la noapte taina minunată şi-ţi închid
gura la urâte vorbe. Du-te, -ncalecă pe Rakş,
calul tău lucios, şi-apucă un jungher scânteietor!”
Rostam ascultând acestea, cingătoarea pe rărunchi
şi-o încinse şi-ntr-o clipă îl încălecă pe Rakş
galopînd până la mare. Văzu cum văzduhul tot
de simorgh se-nnegurează, şi descălecă pe ţărm.
Iute pasărea semeaţă din văzduhuri pogorî,
şi Rostam văzu un verde tamarind ce-şi adîncea
rădăcinile-n ţărână, pe când vârful până-n cer.
Vajnicul simorgh de-o creangă aninându-se, -arătă
lui Rostam uscată cale să ajungă lângă el;
o mireasmă-mbătătoare de mosc năvăli-mprejur;
pe Rostam chemă aproape şi cu aripa-i frecă
fruntea şi acestea-i zise : „Cel mai drept ram să-ţi alegi,
cel mai lung şi mai subţire. De-acest ram de tamarind
preschimbat într-o săgeată soarta lui Esfandiar
va s-atârne; deci tu pune pe nuiaua-aceasta preţ,
şi la foc îndreapt-o bine, cată şi-un vârf bun şi vechi
de săgeată, pene pune-i băţului şi-ăst vârf de fier,
iată mijlocul prin care va pieri Esfandiar!”
Îşi tăie Rostam o creangă din cel verde tamarind
şi plecă din ţărmul mării spre seraiu-i zimţuit;
călăuz îi fu simorghul, drept deasupra lui zburând
si zicându-i astfel: „Dacă, va veni Esfandiar
iar la luptă să te-aţâţe, glăsuieşte-i dulce, drept,
rugi smerite îi înalţă, nu gândi să-l amăgeşti ;
poate că-ndulci-va-şi graiul, poate îşi va aminti
vremea de odinioară; fiindcă de mai multe ori
lumea-ntreagă străbătut-ai înfruntând primejduiri
şi-oboseli, slujindu-ţi şahii. Dacă nu te va ierta,
dacă socoti-va-n sineşi că te poate înjosi,
atunci încordează-ţi arcul, si săgeata de nuia
ghiftuită-n vin ţi-o pune, şi-amândouă braţele
le aşează-n linie dreaptă către ochii lui ţintând,
precum face-un om cucernic tamarindul adorând
soarta va purta săgeata drept în ochii lui, în ochi
fiind partea lui mai slabă, dar să-ţi ţii mânia-n frâu.”
Pasărea-şi luă adio de la Zal şi-ntre aripi
îl imbrăţişă fierbinte, şi se avântă-n văzduh
mulţumită şi ferice. Rostam zboru-i urmărind,
foc aprinse, şi nuiaua o-ndreptă, o ghiftui
şi-o-mbătă cu vin; la capăt îi vârî fier ascuţit,
şi când gata fu săgeata, -i prinse penele, perechi.

Firdousi - Zohhak (Șahia Lui A Durat O Mie De Ani)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Zohhak stăpâni pe tronul șahilor o mie de ani;
lumea-ntreagă-i se supuse, și-astfel vremuiră vremi.
Datinile de ispravă, rând pe rând, s-au irosit,
și-au rămas să-și împlinească poftele cei păcătoși.
Sub dispreț căzu virtutea, și urcă magia-n cin,
bunul simț își trase vălul, vițiu-n plină zi ieși.
Divii se-mputerniciră în a face rău oricui,
și-ndrăzneai doar pe șoptite despre bine s-amintești.
Smulseră două mlădițe din seraiul lui Geamșid
limpezi, tremurând ca frunza plopului, două surori,
ale lui Geamșid copile. Amândouă-s diadem
pentru fruntea frumuseții preafrumoaselor făpturi!
Una Șahrinaz pe nume, și cealaltă, Arnavaz,
după văluri amândouă: chip de Lună răsărind.
Le târâră în haremul lui Zohhak, să i le dea
gâdinei cu cap de șarpe, care doar pe rele căi,
în magie și desmățuri ticălosul le-ndrumă,
că el nu punea la cale decât dragostea de rău,
nimicirea și omorul și pârjolitorul foc.
Bucătaru-n orice noapte îi aduse în serai
câte doi flăcăi: o dată din umili părinți născuți,
și-altă dat’ din neamuri bune, leac să-i facă lui Zohhak.
Îi ucise și le smulse creierii bucătărind
pentru cei doi șerpi: bucate. Mai erau în țară-atunci
doi neprihăniți (de viță) din străvechiul neam Parsi:
unul, Irmail, adâncul, se numea iar celălalt
Guirmail, clarvăzătorul. Se-ntîlniră într-o zi
și de câte sunt în Lună și în Soare și-au vorbit,
despre șahul strâmb și oastea-i, despre crâncenu-i nărav
demn numai de-ntunecimea-i. Unul dintre ei a zis:
„Noi datori suntem prin arta de-a bucătări, la șah
să ne furișăm și-un mijloc să-ncercăm a dibui
din cei doi meniți pierzării, zilnic, unul să scăpăm.”
Și cum ziseră, făcură, și de-ndată au deprins
arta de-a găti bucate și-a le potrivi la gust.
Și atunci cei doi prieteni ageri și prevăzători
bucătari la șah intrară, bucurîndu-se-ntr-ascuns.
Când a fost să verse sânge jertfelor, și dulci vieți
să le smulgă bucătarii, le aduseră târâș
doi flăcăi în floarea vârstei prinși de paznici ucigași,
care-n brânci îi azvîrliră jos cu fața la pământ.
Inima în piept se strânse meșterilor-bucătari,
ochii le-notară-n sânge, capul greu se-nvârteji
de dorința răzbunării. Se țintiră, ochi în ochi,
și-i cuprinse mare scârbă de cruzimea celui șah.
Doar pe-un tânăr doborâră (mijloace n-aveau de-ales)
creieri omenești cu creieri de berbec amestecând.
Celuilalt viața, ei, frățește, i-au șoptit:
Pierde-ți urma-n mare taină; caută să te ferești
de-a rămâne-ntr-o cetate unde oamenii sunt mulți;
partea ta în lume fi-va muntele, deșertul gol.”
L-au scăpat, capul unui josnic dobitoc,
și gătiră o tocană pentru cei doi negri șerpi.
Și-astfel izbăviră tineri, cam treizeci pe lună și
a-adunară două sute; iar cei doi, vreo câteva
oi și capre le dădură (tinerii nebănuind
cine le trimite darul) și-i mânară în deșert.
Din acești fugari se trase neamul kurzilor’ nomazi,
care nu-și durează case, cortul este casa lor,
care în adânc de cuget nu se tem de Cel-de-Sus.
Dacă Zohhak, desfrânatul, pizmuia pe un viteaz,
îl și trimetea la gâde și din urmă îi striga:
„Faci cu divii cârdășie!” Cel ucis de-ar fi avut
vreo fecioară-n frumusețe fără seamăn, după văl
ascunzîndu-și neprihana nurilor fără cusur,
sclavă și-o făcea degrabă. Vrednic nu era de șah,
și călca-n picioare pravili, căci nimica sfânt n-avea.

Firdousi - XV Goștasb (Șahia Lui Dura O Sută de Ani) Firdousi Îl Văzu pe Dakiki În Vis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Noaptea-n vis văzu rapsodul că o cupă-avea în mâini
cu vin miresmat ca apa roșie de trandafiri.
Dakiki deodată-n față, umbră albă, -i apăru
și-i grăi de-această cupă-n care vinul scânteia.
Zise către Firdousi: „Nu bea vin decât cum bea
șahul Kavus, keianidul, pentru că ți-ai fost ales
drept stăpân în lumea asta, șahul căruia în dar
soarta-i zvârle la picioare zeci de tronuri și cununi:
Mahmud, șahinșahul lumii, -nvingătorul de cetăți,
care face să se-nfrupte din norocul lui înalt
pe-orice om, și ale cărui mari haznale n-or seca,
fără griji de-acum și până în optzeci și cinci de ani;
care-și va împinge oastea în Kitai, și, prinț de prinț,
drumurile-i vor deschide, care nu-i silit de loc
aspru de-a grăi cu nimeni, căci coroane mari de șahi
de la sine-n mâini i-or cade. Cât de cât, ai propășit
în această carte mare, și-ai atins tot ce doreai;
eu asemenea cu tine, și-naintea ta, urzii
epopeea persană; stihurile de-mi găsești,
să nu fii avar cu mine; eu o mie-am zămislit
de distihuri despre Goștasb și Ardjasb, și se sfârși
viața-mi dulce; de-o ajunge ăst tezaur-manuscript
până sus la șahinșahul lumii, -atuncea duhul meu
va zbura de jos, din pulberi, până-n Lună!” Vrui să spun
spusa-i, fiindcă sunt în viață iar el soț al pulberii.
Cronica Șahilor

Firdousi - 72 Manucehr, Sam Îl Văzu În Vis Pe Fiul Său

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vede-n visu-i nou pe-un munte de prin Hindustan, un steag
de mătase cum se-nalţă. Vede-un tânăr om frumos,
după el cu multă oaste. Stă în stânga-i un mubed,
mare, -un înţelept în dreapta-i. Unul dintre-aceştia doi
vine drept spre Sam, cu-asprime glăsuindu-i într-astfel:
„O, tu, mârşav om ce teamă nu mai ai de Cel-de-Sus,
nu mai ai pic de ruşine-n faţa Marelui Stăpân?
Dacă-o pasăre e bună doică pentru fiul tău,
cinul nalt la ce-ţi slujeşte? Dacă pentru tine, om,
părul alb e-o mârşăvie, barba ta şi capul tău
albe sunt ca un mesteacăn. Domnul milă-ţi dărui,
şi atât belşug de daruri pierde-vei fiind nedrept.
Rupe-ţi orice legătură dintru-al lumii Ziditor,
şi precum cameleonul, zilnic, feţele să-ţi schimbi!
Pruncul lepădat ajunse un orfan al Celui sfânt
care-n gingăşie-ntrece orice doică, pe când tu
despuiat eşti de-orice milă!”
Scoase-un răcnet Sam, din somn :
leul când e prins în cursă. Visul îl înfricoşă
să nu-i dea învăţ ursita despre ce-i acela rău.
Cum se deşteptă din somnu-i, îi chemă pe înţelepţi,
rândui, pe căpetenii, oastea-i şi-o porni la drum
grabnic munţilor să ceară ceea ce a lepădat.
Şi văzu o stâncă naltă până la Pleiade, sus,
stâncă ce voia să smulgă parcă stelele din cer!
Sus, pe stâncă, sta cuibarul uriaş că nu putea
să-l atingă-nrâurirea rea a razei lui Saturn,
şi era clădit din trunchiuri de-abanos şi de santal,
şi-mpletit cu multe ramuri de aloe. Sam privi
stânca asta şi puterea pasării simorgh durând
cuibul său la ce-nălţime! Era chiar ca un serai,
coama-i se lovea de stele, şi n-a fost el meşterit
nici din fierestrău, nici piatră, nici din arse cărămizi.
Şi văzu, înalt, un tânăr care-i semăna leit
şi ocol tot da el, mândru, părintescului cuibar.
De pământ izbindu-şi fruntea, -l preamări pe Ziditor
că pe muntele acesta un simorgh a zămislit,
şi-a zidit această stâncă înălţindu-i fruntea-n cer,
până sus lângă Pleiade! Şi recunoscu atunci
pe Cel ce dreptate-mparte, -atotputernic, mai presus
de tot ce-i presus pe lume. Căută un drum apoi,
căută pe unde suie fiarele pe-naltul pisc
căruia-i dădea ocolul, tot rugând pe Dumnezeu,
şi nedibuind vreo cale. Zise: „O, tu, Cel ce eşti
mai înalt decât toţi munţii de pe lume, mai înalt
decât arcul ce luceşte-al cerului, şi mai înalt
decât Soarele şi Luna! Fruntea-mi plec, iertare-ţi cer,
sufletu-mi ţi se înclină temător naintea ta;
dacă fiu-acesta este din sămânţa mea născut
şi nu este din sămânţa răului de Ahriman,
robului, tu, dă-i putere, să se urce colo, sus,
fii îndurător şi-l iartă pe acel ce-i păcătos!”
Astfel când îşi spuse taina către bunul Dumnezeu,
ruga-i se-mplini pe dată. De pe piscu-i, pasărea
îl zări pe Sam şi-alaiu-i, şi ştiu că şahul doar
pentru fiu veni, necum de dorul de simorgh mânat.
Fiului lui Sam îi zise: „O, tu, care-ai împărţit
sărăcia din cuibarul și culcuşul ăsta-ngust,
te-am crescut ca o dădacă, mamă bună ţi-am fost eu,
un izvor de bucurie. Te-am numit Destan-i-zand,
fiindcă taică-tău cu tine-a fost înşelător, viclean;
când te vei întoarce-acasă, cere-i celui care, brav,
te-o-ndruma, să te numească astfel cum te-am botezat.
Tatăl tău e Sam, viteazul, şi-i al lumii pahlivan,
cel mai mare din toţi marii. A venit sub stânca mea
să-şi ia fiul, măreţia te aşteaptă lângă el.
Trebuie să mi te dărui înapoi lui taică-tău,
să te las jos, dinainte-i, zdravăn şi nevătămat.”
Tânăru-auzind acestea de la zgripţoroaica sa,
ochii-i se-necară-n lacrimi şi-n mâhnire, inima.
Nu văzuse om vreodată, ci-l deprinse pasărea
să vorbească, să răspundă. Când din gură glăsuia,
glasul lui era-ngânarea unui glas ca de simorgh ;
el, pricepere, -avea multă, -nţelepciune de-om bătrân.
Vorba, mintea, judecata, drepte; doar lui Dumnezeu
îi cerea în trup putere. Să vedeţi cuvânt ce-a-ntors
zgripţoroaicei: „Se prea poate, de tovărăşia mea
te-oi fi săturat; cuibarul tău mi-i tron strălucitor,
şi-ăripile-ţi amândouă îmi sunt diadem măreţ!.
După Ziditorul lumii, ţie îţi rămân dator
vecinică recunoştinţă, căci doar tu mi-ai îndulcit
soarta rea, nenorocită.” Pasărea dădu răspuns:
„Când un tron şi o coroană vei vedea, şi un alai
când se pune diademul Keranizilor, atunci
poate cuibul nu ţi-o place; lumea, tu, alege-o-acum.
Nu te-alung din duşmănie, pe un tron te duc în zbor.
Eu aş fi dorit aicea să rămâi, dar parte ai
de-altă soartă mai ferice. Dintre pene, una-mi ia;
dacă-n grea primejduire vre o dată vei fi pus,
dacă cineva un ţipăt scoate-va-mpotriva ta,
pentru fapte bune, rele, zvârle pana-aceasta-n foc,
arde-o să vezi îndată care e puterea mea,
fiindcă te-am crescut sub aripi la loc cu puii mei.
Voi veni la tine-ndată ca un nor întunecos
să te iau în zbor sub aripi. Nu-ţi lăsa în inimă
dragostea să li se stingă pentru biata doică-a ta:
dragostea ce-ţi port în suflet îmi zdrobeşte inima!”
Îi aduse mângâiere ăstfel şi-l purtă în zbor
până lângă-al său părinte. Pleata lui Destan cădea
peste umeri; avea trupul unui falnic elefant,
chipul scris cu zugrăveală. Taică-său când îl văzu,
scoase un oftat amarnic. Zgripţoroaicei mai întâi
fruntea sărutând, i-aduse mii de binecuvintări:
„O, şăhiţă peste pasări, Ziditorul ţi-a fost dat
aripi, vlagă şi virtute, căci ocrotitoare eşti
a sărmanilor, şi fiindcă-n bunătate îi întreci
pe toţi juzii. Tu, de-apururi, pe cei răi să-i osândeşti,
fii puternică de-apururi!” Iute, pasărea simorgh
se-nturnă în zbor spre munte; Sam şi-ntreg alaiul său
din priviri o urmăriră; apoi Sam îl măsură
pe fecior din tălpi în creştet, şi recunoscu că-i demn
şi de tron şi de coroană. Braţ şi piept avea de leu,
chip asemeni unui Soare, inimă de pahlivan,
mână lacomă de spadă. Negre genele-i erau,
ochii negri cum e smoala, buzele ca de mărgean,
şi obrajii ca de sânge. Nu avea nici un cusur,
în afară doar de pleată; nici o pată nu-i găseai.
Inima lui Sam ca raiul cel măreţ se-nsenină;
binecuvântându-şi fiul cel nevinovat, rosti:
„O, tu, fiul meu, apleacă-ţi inima spre tatăl tău,
dă uitării cele duse şi dă-mi dragostea-ţi de fiu!
Sunt cel mai smerit din robii ce-l iubesc pe Cel-de-Sus,
şi-azi găsindu-te, naintea Lui ce-atotputernic e,
jur să nu fiu niciodată aspru şi-ţi voi împlini
fie-n rău sau fie-n bine orişice vei fi dorit,
şi de astăzi înainte visele-ţi îndeplinesc —
asta-mi este-ndatorirea!” Și îndată-l îmbrăcă
în veşminte de mătase vrednice de-un pahlivan,
şi se coborî din munte, şi ceru un telegar
pentru fiu şi o tunică vrednică şi de un şah;
şi-i dădu apoi şi nume de Zal-Zar, precum Destan
i-a fost zis întîi simorghul. Oastea şi-adună în jur
Sam cu inima deschisă, plină doar de bucurii ;
şi-l urmară tâmpinarii pe spinări de elefanţi,
si se-nvolburară pulberi cât un munte vineţiu.
Darabanele sunară, tâmpinele mari de bronz,
clopotele indiene şi, de aur, clopoţei
clinchetiră în răsunet. Cavalerii-ntregii oşti
scoaseră din piept un chiot aşternându-se la drum;
şi ajunseră-n cetate bucuroşii pahlivani.

Firdousi - Fereidun Primește Vestea Morții Lui Iradj

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun își ațintise ochii amândoi pe drum;
toată oastea și coroana suspinaseră-ndelung
pentru a-l vedea acasă pe Iradj. Când la soroc
se va-ntoarce, cum primi-va tatăl crâncenul omor?
Pregătise pentru fiu-i tronul de turcoaze-arzând,
și coroana i-o-ncrustase-n nestemate fel-de-fel.
Poruncise să se iasă întru-ntâmpinarea lui,
cu vin roșu în pocale, cu cântări și muzicanți,
și se-mpodobi în cinstea-i cel mai vrednic elefant;
se găti de sărbătoare tot ținutul ce-l avea.
Astfel se-ndeletnicise șahul și cu oastea sa,
când o neagră prăfărie se învârteji pe drum.
Și din pulberi o cămilă se ivi, un călăreț
cătrănit de suferință. El purtând cernit veșmânt
scoase-un strigăt; lângă sânu-i sipet de-aur aducea,
și în sipetul de aur, o fâșie de brocart,
și-n brocartul de mătase ședea capul lui Iradj.
Bunul olăcar ajunse lângă șahul Fereidun,
jalnic se boci ferindu-și sub zăbranic chipul său.
Se deschise-ncet capacul sipetului de-aur roș,
căci cuvintele rostite de cernitul vestitor
prevesteau nenorocire, și trăgându-se ușor
cea mătase-n fir brodată, se ivi, însângerat,
capul lui Iradj! Din șeaua-i, Fereidun se prăbuși
la pământ, și toți vitejii sfâșiară-al lor veșmânt,
egri le erau obrajii, ochii albi și îngroziți,
căci credeau că or să vadă alte lucruri în sipet.
Și cum astfel se întoarse tânărul Iradj acas’,
oastea-i de întâmpinarea pregătită se lăsă,
rupse flamurile-n zdrențe, -ntoarse tâmpine pe dos,
și pomeții celor falnici se făcură de catran.
Văluri negre-nvăluiră și țimbale și-elefanți,
si se zugrăviră-arabii cai în vânăt indigo.
Și prin colb umblă-mpăratul, și prin colb și oastea sa,
și își reluară drumul, colb pe creştet presărând.
Într-un răcnet de durere izbucniră cei viteji,
și cei mari își sfâșiară carnea-n unghii, de pe piept.
(Nu te-ncrede în iubirea soartei tale ca un orb,
nu-i fireasca însuşire-a arcului să fie drept.
Cerul își învârte Roata pe deasupră-ne astfel
până ne răpește chipul drag ce însuși ni-l dădu.
Dușman de-l socoți, iubire-ți dovedește naltul Cer;
iar când ți-l numeşti prieten, nu-și arată fața sa.
Îți voi da povață bună : spală-ți inima de dor
după lumea trecătoare..)
Cu zdrobite inimi toți
cei din oaste și-mpăratul de durerea lui gemând,
se-nturnară în grădina lui Iradj, unde-și avea
sala de ospăț la zile de serbări slăvind pe șahi.
Fereidun intră pe poartă șovăielnic și la sân,
drept pe inimă, strângându-și capul tânărului fiu.
Ochii și-azvârli spre tronul de turcoaze, și privi
la cel cap fără cunună, la cel heleșteu de-oglinzi,
la cei chiparoși cât cerul, la copacii revărsând
trandafirii către poale, la răchiți și la gutui.
Puse bulgări de țărână peste tron, și-oștenii săi
strigătele-și sugrumă pân-ajunseră-n Saturn.
Și gemu-n suspinuri șahul, și își smulse perii albi,
și vărsă-n șiroaie lacrimi, fața și-o însângeră;
și se-ncinse-n cingătoarea năclăită-n sânge cald,
foc punând la-ntreg seraiul locuit de fiul său.
și-apoi smulse și grădina lui de roșii trandafiri,
pârjoli și chiparoșii lui, și astfel ferecă
ochiu-ntreg al bucuriei. Și îmbrățișă la piept
capul lui Iradj, și-ntoarse ochii către Ziditor :
„O, tu, Șahinșah al lumii, dătătorul de dreptăți!
Cată spre nevinovatul fiu care fost ucis;
capu-i retezat de spadă e în fața mea aici,
trupul lui îl sfârtecară leii neamului persan.
Pârjolește-le-ntr-un fulger inimile celor doi
ticăloși, să nu mai vadă niciodată-n ochii lor
decât zile neferice;fă să fie mistuiți
în rărunchii lor de-arsură, până când de mila lor
fiare sângeroase-or plânge. Doamne, -atoateziditor,
o dorință am: ursita să-mi lungească viața-atât
până voi vedea viteazul ce s-o naște din Iradj,
cum se-ncinge-a răzbunare, cum acestor ticăloși
capetele le răpune, cum ei înșiși au răpus
capul fratelui lor tânăr, gingaș și nevinovat.
Când va fi să văd aceasta, Doamne, merge-voi senin
colo unde măsura-va țărna și statura mea!
Plânge-va-n amărăciunea lui atât amar de vremi
până ierburile-or crește năpădindu-l pân’ la piept.
Țărna îi va fi culcușul, pulberile așternut,
și-ochii lui ca doi luceferi de-ntuneric vor fi plini.
Poarta lui va fi închisă, gura lui nu va-nceta
geamătu-i de-amărăciune: „O, viteazul meu iubit,
nici un prinț nu răposat-a precum tu ai răposat!
O, tu fiul meu, măritul! Capul tău a fost răpus
cu nevrednicie multă de-Ahriman, iar trupul tău
a avut în loc de giulgiu gura leilor flămânzi!..
Fiarele nu-și mai găsiră nici odihnă și nici somn,
toate-atât de mult urlară și gemură toate-n plâns.
Oamenii de prin ținuturi se-adunară-n orice loc,
și rămaseră-n durere și-n zăbranic, ochii plânși,
inima însângerată. Câte zile, câte nopți
nu trecură-astfel, la viață toți privind cu ochi de mort!.

Firdousi - 79 Manucehr Rostam Ucise Elefantul Alb

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Într-o zi bău-n grădină cu prietenii săi vin.
Strunele jucară-n sunet pe mai multe glasuri vii,
pe mai-mari înveselindu-i. Vin băură scânteind
ca rubinul din pocale de cristal, până ce toți
capetele-și tulburară. Zise Zal către fecior:
„Fiu slăvit ce-n strălucire Soarele întreci, acum
pregătește cai și daruri pentru toți acești viteji,
care-n slavă-și poartă fruntea.” Și Rostam le dărui:
aur, giuvaericale și mulți telegari arabi
cu armuri, și adunarea risipindu-se apoi,
fiecare ducea daruri, fiecare, din belșug.
Zal se trase în cămara lui de noapte cum și-avea
rânduiala și-obiceiul; iar Rostam cu capul greu
de-aromata băutură, greu, de-asemeni, se-ndreptă,
șovăind în mers spre-odaia de culcare; și-adormi,
capu-i odihnind la sânul somnului, când se-auzi
dinaintea porții sale glas strigând că a scăpat
albul elefant rupându-și lanțul și-acum slobod e,
și-n primejdie îi vâră pe toți cei de prin serai.
De îndată ce acestea-i răsunară în urechi,
și curajul și virtutea clocotiră în Rostam;
prinse-ndată buzduganul lui bunică-său în mâini,
și se năpusti spre poartă pentru a ieși. Câțiva
din străjerii ce veghează pragurile la serai —
vrură a-l opri, grăindu-i: „Oare, cum vom înfrunta
a lui taică-tău mânie, poarta descuindu-ți noi?
Noaptea-i neagră, elefantul lanțurile și le-a rupt,
si tu vrei să ieși; au cine asta va-ncuviința?”
El se oțări-mpotriva celui ce-a grăit astfel,
drept în ceafă repezindu-i ghioaga pumnului său greu,
de-i făcu din țeastă-o minge; când se-ntoarse spre ceilalți,
toți de pahlivan fugiră. Merse către poartă, dârz,
și cu buzduganu-i rupse drugii, precum bine-i stă
unuia viteaz ca dânsul. Apoi, val-vârtej, ieși,
buzduganul greu pe umăr, capul de-ndrăzneală plin,
buzna către elefantul alb cu fildeși spumegând
și mugind precum albastre valuri ale unei mări;
i se arătă un munte, și mugind îl auzi,
și văzu subt el țărâna — oală clocotind pe foc,
și văzu și-ai lui războinici îngroziți de elefant
precum mieii când văd botul unui lup. Rostam răcni
cum răcnește numai leul; fără teamă-naintă
drept spre elefant. Grozavul dobitoc întărâtat
uriaș cum e un munte, îl zări și năvăli
drept la el; săltându-și trompa, scos din minte, pe Rostam
să-l lovească, dar viteazul buzduganu-i repezi
drept în țeastă să-i înmoaie trupul cât un munte alb.
Cât Bisutun elefantul tremură și amețit
dintr-o lovitură numai, moale și neputincios,
și-ndoi genunchii-n țărnă și se prăvăli gemând;
iar Rostam se-ntoarse-acasă și de-ndată adormi.