Mihai Viteazul – Versuri.pro

Dimitrie Bolintineanu - Moartea Lui Mihai Viteazul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Moartea lui Mihai Viteazul.
Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,
Tabără oştirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gândeşte:
Fericirea ţării inima-i răpeşte.
Are-o presimţire ce l-a turburat
Şi pe mâna-i mândră capul a plecat.
În deşert speranţa inima-i răsfaţă;
Lacrimile udă gânditoarea-i faţă.
Înaintea celor ce îl ocolea,
Cu o mantă d-aur el se ascundea.
Către căpitanii ce îl înconjoară:
– „Dragii mei! Iertaţi-mi astă lăcrimioară!
E o slăbiciune de care roşesc
Toţi câţi au un suflet tare, bărbătesc.
Însă sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere..
Astăzi pot să număr mai la nouă ani
De când noi ne batem cu atâţi duşmani.
Este-adevărat, am făcut, în lume,
Neamului acesta cel mai mare nume.
Însă, ce-i mărirea, fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singură mărirea nu-i destulătoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Câte mii de inimi moartea n-a-ngheţat?
Şi în câte case dorul n-a intrat?
Ţara este-n lacrimi şi se pustieşte.
Floarea tinerimii câmpul înveleşte.
Şi în raza slavei unde strălucim,
Văz, pe nesimţite noi ne mistuim!
Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.
Astăzi este timpul ca să isprăvim.
Sau români ne pierdem, sau români trăim!”.
Astfel le vorbeşte.. Dar doi soli sosiră,
Doi trimişi ai Bastei. Capii toţi ieşiră.
– „Basta vă trimite? Spuneţi ce doreşte!
Basta, iară Basta!.. nu mai isprăveşte!”.
– „Ce doreşte? zice unul din călăi,
Basta porunceşte la vasalii săi!”.
– „Să porneşti îndată banda ta în ţară!”.
Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.
– „Mergeţi, zise domnul, l-al vostru stăpân!
Spuneţi-i că nu e încă un român
Care să dea arma pân-a nu se bate!
De-i bărbăt, aice vie a combate!”.
– „Este timp!..” şopteşte un ucigător.
Celalt trage iute paloşul uşor
Şi c-o lovitură repede şi tare
Îl împlântă-n sânul eroului mare.
Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,
Dar Mihai le zice: „Fraţilor, eu mor..
Spuneţi doamnei mele să nu se mâhnească
Şi-n iubirea ţării fiii mei să-i crească.
Când vor fi în vârstă, să le spuie ea
Că nu voi răzbună pentru moartea mea;
Numai pentru ţară şi neatârnare
Sânul lor să simtă sfânta răzbunare!
Iară voi, tovarăşi, mie îmi juraţi
Niciodată mâna cu străin să daţi!”.
La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge.
Toat-a lui oştire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau şi se opresc;
Păsările-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mână faţa lui atinge;
Inima-i îngheaţă, vorba i se stinge.
Iar viaţa-i mândră zboară către nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.

Dimitrie Bolintineanu - Întoarcerea Lui Mihai

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Întoarcerea lui Mihai.
De la lungi războaie, Mihai cu mărire
Intră-n capitală cu a lui oştire.
El se urcă-n tronu-i mândru ocolit.
Cei ce au puterea astfel i-au vorbit:
– „Doamne! Focul arde în această ţară.
Încă ieri cu ură mulţi se răsculară.
Dar răzvrătitorii s-au întemniţat
Şi prin zelul nostru ţara a scăpat.”
– „Voi zdrobi răscoala ce ţara urăşte;
Dar voi sparge încă pricina ce-o naşte:
Dacă astă ţară umblă-a se scula,
Este semn că n-aveţi simpatia sa.
Lui Rodolf voi scris-aţi că e răzvrătire,
Că ai noştri cată cu a lui unire.
Dacă cel ce-o cere e răsculător,
Ţara mea, eu însumi sunt răzvrătitor..
Am învins păgânii, i-am gonit afară;
Dar a lor sămânţă o găsesc în ţară.
Ea-nconjoară tronul pentru a-l răci
De inima ţării, apoi a-l lovi.
Neputând acuma tronul să lovească,
Ea îi urcă scara ca să îl mânjească.
Tronului nu-i pasă de loviri străine
Ca d-acea trădare ce s-ascunde-n sine.
Planta nu se teme de cei ce-o jignesc,
Ca de viermi ce-n sânu-i nasc ş-o veştejesc.
De-aş şti că sceptrul se robeşte vouă
Şi oricui să fie, eu l-aş rupe-n două!
Jugul celor barbari oare l-am spart eu,
Ca sub jugul vostru să-mi plec capul meu?
Prinşii fie liberi! Au cuvântu-mi dat.
Voi intraţi în noaptea d-unde v-am luat!”

Dimitrie Bolintineanu - Mihai la Pădurar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Mihai la pădurar.
Mihai pierduse lupta. El umbla rătăcit,
Și omul, și natura acum l-au părăsit;
E noapte, vijelie… veșmintele-i sunt ude.
– Bine-ai venit, străine!.. o voce se aude,
O voce virginală.. urmează-mi.. ai scăpat!
Și-o mână se întinde eroului mirat.
Într-o colibă mică la zece pași îl duce.
El intră; la lumină zărește-o fată dulce.
Copila îi surâde ca cele dintâi flori
Ce-anunță primăvara la triștii călători.
Părintele ei vine și amândoi veghează
Să aibă mulțumire acel ce-l ospătează.
– Tu ești Mihai Viteazul!.. eu ungur, tu român.
Dar nu aici o teamă! îi zice-acest bătrân,
Căci ospitalitatea în ceruri e născută
Când ura între oameni era necunoscută.
Ea își deschide sânul la toți câți o doresc:
Altmintirea, ar pierde caracteru-i ceresc.
Sub simplele veșminte s-ascunde câteodată
O inimă de ură și de trădări curată
Precum, sub mantă d-aur a omului bogat,
S-ascunde câte-un suflet de patimi degradat.
Așadar, nu te teme! nu te-ndoi de mine!
Ca sufletu-ți și lutu-ți în pace să s-aline!.
Iar tânăra copilă cu buze de rubin
Eroului la masă turnă în cupă vin;
Un plâns de tinerețe pe fața lui străluce
Și crede încă-o dată că viața este dulce.

Dimitrie Bolintineanu - Mihai Revenind de la Dunăre

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Mihai revenind de la Dunăre.
Domnul României către țară vine
Strălucit de-nvingeri de prin țări vecine.
Lasă să purceadă corpu-i de soldați
Și rămâne-n urmă cu șase bărbați.
Dar le vine știre că-n dumbrava deasă
Îl pândesc cinci sute turci, oștire-aleasă.
Printre-a serii umbră cu-ai săi scutieri
Domnu-atacă-ndată cinci sute-ieniceri.
Turcii în bătaie strigă cu putere,
Iar eroii noștri se lupta-n tăcere.
O minune mare! Turcii sunt învinși!
Numai domnul taie patrusprece inși!
Apoi urmă calea-i. Iară luna plină
Le așterne drumul cu flori de lumină.

Dimitrie Bolintineanu - Mustafa-Pașa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Soarele-apusese. Lupta tot urma;
Dar împinși, românii, spatele-nturna.
Iar Mihai Viteazul la ai săi cuvânta:
— „Un român de moarte nu se înspăimânta.
Ce vor face oare slabele femei,
Dacă voi dați dosul, o, vitejii mei?”
Zice și soldații, rușinați, se-nturna.
Domnul pașa-n frunte; toți cu fală-l urma.
Vede comandantul Mustafa-pașa,
Prin bravura câtă lupt-a precurma.
Chiar ca semizeii din antichitate,
El îl cheamă-n luptă și falos combate.
Oștile-n mirare privesc și s-adun.
Caii lor resaltă, armele răsun.
Se fărâmă pe zale far’ să verse sânge.
Domnul schimbă-ndată spada-i ce se frânge.
Pașa trage-atuncea paloșul tăios.
Fierul sparge zaua domnului frumos.
Pașa se doboară sub o lovitură
Și cu viața pierde sângele pe gură.
Turcii cu dezordin repede s-avant.
Cei mai mulți dintr-înșii află-al lor mormânt.

Maria Ciobanu - Oltule, Pe Malul Tău

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Oltule, pe malul tău
Haiducea bunicul meu
Și-acasă când se-ntorcea
Multe isprăvi povestea:
Câți bogați a scuturat,
Câți săraci a ajutat
Să-și cumpere car și boi,
Să-și ridice case noi.
Oltule, haiducule,
Tu care-ai tăiat Carpații
Ca să ne unești cu frații,
Ca să ne unești cu frații,
Multe amintiri mai ai
De la Mircea și Mihai,
Că pe fiecare val
Veneau lacrimi din Ardeal.
Oltule, Oltețule,
De-ar vedea bunicul meu
Ce e azi pe malul tău
Tare s-ar mai bucura
Și mult s-ar mai minuna,
Și mult s-ar mai minuna
Că astăzi apele tale
Învârtesc hidrocentrale
De lumină satele
Și toate cărările.

Grigore Alexandrescu - O Impresie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dedicată oștirii române
22 aprilie 1846.
Puțini erau la număr ostașii României,
Dar când ale lor cete pe luciul câmpiei
Semeț înaintară cu pas răsunător,
Din sulițe, din coifuri, din armele albite,
Când soarele în unde, în raze aurite,
Lumina își răsfrânge pe steagul tricolor.
Când caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,
Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
Mușcând de neastâmpăr zăbala ce-i ținea,
Izbind sub ei pământul și răsuflând omorul,
La sunete de luptă pe câmp își luau zborul,
Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea.
Și când auzii glasul armatei tunătoare,
Și când văzui silitră de fulger purtătoare
Câmpia, atmosfera de fum întunecând,
Iar printre fum, prin ceață, egretele-albicioase
Mișcându-se departe, ca umbre fioroase
Ce ies din întuneric o crimă-amenințând.
Electrică scânteie simții și bucuria,
Din inimă pe chipu-mi suita ca mânia,
Pe fruntea-mi se aprinse, în ochi-mi străluci;
Sub pâsurile mele simții arzând pământul,
Și vechea strălucire, cu zgomotul, cu vântul,
Iluziei-mi bogate cu fală se ivi.
Și unde e acuma puternica mărire
Din vremea când a țării eroică oștire
În lupte uriașe Buzeștii comandă,
Când vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
Și duhul răzbunării cu manta-i sângerată
Dă semnul biruinței și calea ne-arată?
Călugărenii încă păstrează pomenirea
Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,
Al faptelor de cinste preț veșnic meritat;
Iar praful ce acolo de vânturi viscoloase
În aer se ridică e pulbere și oase,
Ce tabere dușmane în treacăt au lăsat.
Spun că în urma luptei, în Asia bogată,
Dacă mahometanii vedeau câteodată
Un armăsar ce-n preajmă-i câtă el sforăind,
Și de-adâncă spaimă ziceau cu-nfiorare,
Că el a văzut umbra acea îngrozitoare
A lui Mihai Viteazul asupră-le venind.
Așa erau odată românii, dar unirea
Ce le hrănea curajul, ce le-nsufla mărirea,
Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
A patriei iubire, obiect de ironie,
În veci este pe buza acelui care știe
Cu numele-i să tragă norodul amăgit.
Așa în proaste capiști care treceau de sfinte,
Al idolilor preot cu magice cuvinte
Mulțimii adunate oracole-mpărțea:
Oracole viclene de interes dictate,
De înțeles lipsite, de patimi explicate,
Și-n care neștiința neîncetat credea.
Dar tot se aflau încă virtuți, și viitorul
În ele se încrede, așteaptă ajutorul
Ce îl aduc la nații bărbați mântuitori:
Însuși domnul naturii zisese altădată
Ca pentr-un drept el iartă Gomora vinovată:
Dreptatea și virtutea în ceruri sunt surori.
Iar voi, războinici tineri, drage batalioane,
Fiice ale acelor vestite legioane,
Care între noroade un nume ne-au lăsat,
Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
Cu cinste veți răspunde l-a patriei chemare,
Căci vechiul nostru sânge nu poate fi schimbat.

Grigore Vieru - Mihai Viteazul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ageră, vitează-n toate, / Retezând dușmana gheară, / Spada lui făcea dreptate / Cu iubire ... →

George Coșbuc - Pașa Hassan

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe vodă-l zărește călare trecând
Prin șiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulțimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Și-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oștirea română.
Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium și saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Și cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.
Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oștirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte și fum, –
Dar pașa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.
Mihai îi zărește și-alege vro doi,
Se-ntoarce și pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Și-o frânge degrabă și-o bate-napoi
Și-o vântură toată.
Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu știe de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Și-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.
Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăștie singur pe câți îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai –
El vine spre pașă: e groază și vai,
Că vine furtună.
– „Stai, pașă, o vorbă de-aproape să-ți spun
Că nu te-am găsit nicăierea” –
Dar pașa-și pierduse și capul și firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară și-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.
Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier
Și zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte.
– „Stăi, pașă! Să piară azi unul din noi. „
Dar pașa mai tare zorește;
Cu scările-n coapse fugaru-și lovește
Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară șoimește.
Turbanul îi cade și-l lasă căzut;
Își rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Și lui i se pare că-n loc e ținut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.
Și-i dârdâie dinții și-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Și-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci pașa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.
Și-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au și beii că fuga e bună
Și bietului pașă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toți a băgat
O groază nebună.

George Topârceanu - Mihai Viteazul și Turcii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Oștile păgâne pasă la hotare.
Mihai-Vodă sade la o masă mare.
Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,
Când deodată-n sală intră-un sol turcesc.
– Padișahul nostru m-a trimis la tine
Să-i plătești tributul ce i se cuvine!..
Mihai-Vodă tace. Oaspeți, mare-mic,
Cu onor din teacă spadele-și ridic.
Luna varsă raze dulci și aurorase,
Căpitanii-și scutur coamele pletoase.
Iat-acum se scoală Doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.
Sub hlamidă-i saltă rotungioru-i sân,
Crini și garofite pe-al ei chip se-ngân,
Părul pe-a ei frunte joacă grațios,
Ochii cu tristețe cat-acum în jos:
– Unde este timpul cel de altădată
Când Mihai Viteazul știa să se bată?
Cela ce-n primejdii stă și se gândește
Inamicii țării jugu-i pregătește.
Pentru tron, mărire, dulcea-i soțioară
Gata-i să se ducă și-n locu-i să moară!
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plângând ca s-o vezi.
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,
Că de nu ești vrednic, plec la mănăstire!.
Atunci Mihai-Vodă se scoală deodată
Și spre sol întoarce fața-i gândurată:
– Mergi și spune celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.
Au voiești pe țară biruri noi a pune?
Au vrei să iau pielea de pe Națiune?..
Padișahul vostru, fără de-ncongior
Vrea să nimicească p-acest brav popor.
Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,
Decât cu rușine, mic și atârnat!.
Și zicând aceasta, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Și cu ea de-a valma, făr’ să zăbovească,
Sfarmă și respinge armia turcească.
Chiar și Sinan-Pașa, plin de umilinți,
A căzut în apă și-a pierdut doi dinți.
Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Naltă-o mănăstire și trei parastasuri!