Manije – Versuri.pro

Firdousi - 99 (1091) Kei Kosro Bijan Merse S-o Privească pe Manije

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Bijan se sculă c-obrajii amândoi împurpurați
ca petalele de roză: de plecare se găti
zicând celui vistiernic: „Să-mi dai mândrul diadem
care taică-meu îl poartă la ospățuri scăpărând
de se luminează sala; dă-mi-l: la serbare plec;
dă-mi colanul și cerceii care i-am primit în dar
de la Kei Khosro, și adu-mi și brățări de la Guiv
încrustate-n nestemate.” Și Bijan își îmbrăcă
haina lui strălucitoare de brocart adus din Rum,
și în diadem își puse mândre pene de vultur,
înșeundu-și telegarul lui pe nume zis Șebrang;
își luă și cingătoare și inel de pahlivan,
și încălecându-și calul, plin de sine, -ncrezător,.
Notă informativă :
celui vistiernic – Adică, Gurguin.
se porni către pădure. Când se-apropie intrând
sub copaci; simți în pieptu-i, sub năvala-i de dorinți,
inima cum i se frânse; sub un chiparos șezu
de-arșiță să se ferească și de-asemeni și-adumbri
telegarul, și purcese — turcomanele femei
pe furiș să le privească. Zări idolii frumoși
ca voioasa primăvară, ca păpuși din Kandahar;
câmpul răsuna de strune de-alăute și de cânt,
și a lumii frumusețe suflete din piept răpea.
Când privi din cort afară, Manije cu mândru chip
îl văzu pe-al oastei reazim, pe Bijan înalt la stat
pe cât este chiparosul, cu obraji strălucitori
precum e Canope, steaua răsărind peste Yemen,
sau petale de crin, două, între negre plete lungi;
și pe capu-i diademul unui mare pahlivan,
și pe piept strălucitoarea haină de brocart din Rum.
Tânăra din cort, sub vălu-i, de iubire clocoti
pentru chipu-i, chip de Soare; îi trimise un răvaș
prin dădaca ei zicându-i: „Mergi sub naltul chiparos,
sub umbroase ramuri; cată cine-i chipul de Crai-Nou,
dacă-i Siavuș din groapă înviat sau vreo pari;
spune-i: << Cum ajuns-ai, oare, în ăst loc? Până aici,
oare, cine te aduse? Fiu ești de pari sau ești
însuși Siavuș și-n inimi focul dragostei reverși?
Oare, Ziua Învierii va să vină de-ai aprins
flacăra acestor patimi? Mai de multă vreme noi
pe câmpiile acestea, an de an, sărbătorim
Praznicele Primăverii, dar venetici n-am văzut
în ăst loc de desfătare, și ești cel dintâi ce-l văd,
omule cu chip de Lună! Spune-mi om ești sau pari;
vino la serbarea noastră să iei parte! Eu nicicând
n-am văzut vreo făptură minunată ca a ta;
acum numele tău spune-mi și mai spune-mi cine ești! >>”
Ascultând aceste vorbe doica tinerei plecă
și porni cu pasul iute; de Bijan se-apropie,
binecuvintări i-aduse, plecăciuni, și-i îngână
vorbele stăpânei sale, și obrajii lui Bijan
se schimbară-n două roze, când bobocii și-i deschid.
Notă informativă :
Siaouș, fiul șabului Kei Kavus ucis de Guerui,
căpetenie din oastea Iui Afrasiab.
Și Bijan, căruia Cerul i-mplinise-orice dorinți,
îi răspunse : „O, femeie, nu sunt eu nici Siavuș
și nici fiul vreunei pari; ci născut sunt în Iran,
țara oamenilor s******; sunt Bijan al lui Guiv,
și de prin Iran pornit-am din dorința de-a lupta
și de-a nimici mistreții ; capetele le-am tăiat
și le-am azvârlit pe drumuri vroind șahului să-i duc
numai colții. De-ale voastre praznice mi s-a vorbit,
și nu m-am grăbit cu-ntorsul la Guiv al lui Gudarz;
am bătut de-ndată drumul către codrul de aici;
în nădejdea că ursita-mi bună va îngădui
să zăresc în vis fecioara șahului Afrasiab.
Dacă vrei să-mi dai o mână de-ajutor, ți-oi dărui
ăst veșmânt care e vrednic de-o șăhiță, și-un pocal
încrustat cu pietre scumpe, ce l-oi umple cu cercei
de-aur și de nestemate. Văd tot șesu-mpodobit
și arzând de giuvaeruri ca un templu din Kitai :
dacă vrei să-mi faci un bine, chiar acum ți-oi dărui
o coroană grea de aur, cingătoare și cercei;
mă vei duce la fecioara ce-are chipul minunat
și cu dragoste de mine-i vei aprinde inima. „
Și dădaca se întoarse cu răspunsul acesta-n cort;
și stăpânei la ureche îi șopti, și-n taină-apoi
îi înfățișă statura 1ui Bijan cel prea-frumos,
și desăvârșirea dată de Cel ce l-a zămislit.
Manije trimise-ndată să se spună lui Bijan :
„Dorurile-ți sunt primite; vino lângă mine-n cort;
luminează cu lumina-ți sufletu-mi întunecat!
Ochii-mi străluci-vor foarte când te vor privi în ochi,
și sădi-voi o grădină miresmând de trandafiri
pe-acest câmp umbrit de corturi. ” Doica iute alergă
pentru-ai spune, și răspunsul de la Manije făcu
din urechea și din pieptul lui Bijan : serai măreț.
Cronica Șahilor

Firdousi - 99 (1099) Kei Khosro Manije Veni Să-l Vadă pe Rostam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Despre-această caravană auzi și Manije
și-alergă-n cetate. Fata șahului Afrasiab
se înfățișă-naintea lui Rostam cu capul gol,
ochii-n lacrimi, și scăldate-n sânge pleoapele udau
mânecile hainei sale. Spre Rostam ea se plecă
și îi zise: „Tu te bucuri de viață și comori,
fie ca tu niciodată nimănui să nu te plângi
de-oboselelile-ndurate! Fie ca mărețul cer
să se-nvârtă-ntotdeauna doar după dorința ta!
Fie ca privirea celui păcătos asupra ta
să fie neputincioasă! Fie ca oricare rău
ce-l înduri să nu-ți întoarcă ale inimii nădejdi!
Fie să ai chibzuința pe de-apururi călăuz!
Fie norocos Iranul și ferice soarta lui!
Ce vești ai de pe la oastea șahului, de la Guiv
și Gudărz și de la ceilalți luptători de prin Iran?
N-a ajuns pe-acolo, oare, nici un zvon despre Bijan?
Rugile îi sunt de-a surda? Oare, -un tânăr precum el,
un vlăstar din neamu-i falnic să se stingă-n nenoroc?
Sunt picioarele-i strivite-n fiare ce-l apasă greu,
mâinile-i sunt răstignite în cătușile ce-au fost
strânse-n groasele piroane nituite de fierari;
l-au înlănțuit în lanțuri, l-au împovărat cu fier,
iar veșmintele pe trupul său de om nenorocit
năclăite sunt de sânge. Chinurile ce le-ndur
pentru chinu-i nu mă lasă nici să dorm, și când i-aud
plângerile ce le scoate, răni se-neacă ochii-n plâns.
Omule vestit, tu, dacă mergi cumva către Iran,
țara bravilor anume s-o cunoști, poate-oi vedea
pe Guiv, sau pe viteazul de la curtea lui Khosro:
pe Rostam; atunci le spune că Bijan e-nlănțuit
și că își va da el duhul prea târziu de vor veni.”
Rostam spăimântat de-aceste vorbe-ndată izbucni
într-un răcnet de mânie către Manije zicând:
„Piei din fața mea, femeie! Nu-l cunosc nici pe Khosro,
nici pe tânărul războinic; nu știu de Gudarz nimic,
nici de Guiv. Vorbăria-ți creierii mi-a năucit!”.
Manije-l privi și-amarnic plânse, și-n mâhnirea sa
sânu-n lacrime de sânge și-l scăldă; și în sfârșit
zise: „Omule puternic și-nțelept, acest răspuns,
oare, vrednic e de tine? Dacă nu vrei să-mi răspunzi
la-ntrebări, de lângă tine, cel puțin, nu m-alunga,
fiindcă-n piept mi se sfărâmă de durere inima.
Ăsta-i oare obiceiul în Iran de-a nu da vești
unui om sărman?

Firdousi - 99 (10991) Kei Khosro Bijan, Ghici Venirea Lui Rostam

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Manije apoi se-ntoarse la-nchisoare alergând
şi la sân strângându-şi calda pasăre ce i s-a dat,
o ducea-nfăşurată într-o pânză de ştergar.
De la sân, fierbinte încă, i-o întinse lui Bijan.
Tânărul privi la ceea ce primi, şi se uimi;
o strigă din întuneric pe iubita lui cu chip
cum e Soarele, şi-i zise: „O, prietenă a mea,
unde ai găsit merinde-atât de iute să-mi aduci?
Ce de grijă şi-osteneală pentru mine-nduri, mereu
du-te-vino, zi şi noapte!” Îi răspunse Manije:
„Omul caravanei care-i un vestit neguţător,
care din Iran bătut-a drumul până în Turan
îndurând atâtea păsuri şi-oboseli pentru câştig;
omul falnic, plin de temeri şi cinstit, care-a adus
un morman de giuvaeruri, şi-are un bazar al lui
şi-o căsoaie dinaintea căreia-şi întemeie
prăvălie, -omu-acesta mi-a dat ăst ştergar spunând
rugăciuni să-nalţ la Domnul pentru sănătatea lui,
şi s-aduc de ale gurii celui care zace-nchis
subt pământ, şi-apoi la dânsul să mă-ntorn spre-a căuta
noi merinde, la cerinţă.”
Iar Bijan desfăşură
turta care-nvăluise pasărea, şi-n piept simţi
când nădejde şi când teamă şi sfială, rând pe rând.
Şi-n mijlocul tulburării prinse a înfuleca
şi găsi, ascuns, inelul; lung pecetea-i cercetă
si ceti ce nume poartă, şi surâse-nveselit
şi uimit! Fu o pecete de turcoază şi pe ea
numele Rostam, cu slove scrise cu un ac, subţiri,
cât un fir de păr subţire. Când Bijan văzu ăst fruct
din copacu-ncredinţării, presimţi că la soroc
vor sfârşi cele-ndurate; prinse-a râde-un râs măreţ;
hohotele-i răsunară din cea hrubă până-n slăvi!
Manije la râsul ăsta-al osânditului, un râs
izbucnind din groapa neagră, se şi buimăci pe loc,
chibzuind că doar zmintiţii pot să râdă într-ăst fel
din te miri ce le năzare. Uluită rămânând,
pân’ la urmă-i zise ăstfel: „O, tu, tânăr norocos,
din ce te-ai pornit a râde? De ce, oare-ai, izbucnit,
într-un hohot de-ascuţite şi prea vesele strigări,
tu, ce nu poţi, zi de noapte, şi nici bezne de lumini
să deosebeşti? Ce taină îmi ascunzi? vrea să-mi spui?
Mi-o destăinuie şi mie! Soarta până la sfârşit
faţa şi-a întors spre tine?” Îi dădu răspuns Bijan:
„Trag nădejde că ursita îmi va pune în curând
capăt celor îndurate. Dacă taina ce ţi-o spun
nu o vei trăda, şi dacă mi te legi cu jurământ,
îţi voi povesti de-a rîndul şi de-ndată ce-ai jurat.
Bine chiar de-i coşi femeii buzele spre a scăpa
de-o năpastă, limba-n gură priponită nu-i va sta.”
Manije-ncepu să ţipe şi să zică: „Ce alt rău
soarta duşmană-mi trimite? Vai de zilele ce am,
vai de inima-mi zdrobită, vai de ochii-nlăcrimaţi!
I-am dat lui Bijan trup, suflet, si i-am dat şi tronul meu,
şi-acum el mă bănuieşte! Pradă jafului lăsai:
bogăţii, coroană, aur, giuvaericale — tot;
i-am zvârlit în deznădejde şi pe tata şi pe-ai mei,
şi în mijlocul mulţimii am păşit cu capul gol,
şi Bijan acum când speră, eu orice nădejde-mi pierd;
neagră-i lumea pentru mine, ochii-mi sunt întunecaţi,
căci Bijan mi-ascunde taina-i! Oh, al lumii Ziditor,
numai tu ştii adevărul!”
Bijan zise: „Manije,
adevăr spui: pentru mine tot şi toate le-ai pierdut!”
Și adause: „Nu-i vremea despre-acestea de-a grăi.
O, prietena mea dulce, o, soţia mea ce eşti
ageră şi pricepută! Tu mai bine dă-mi un sfat
în această-ncurcătură, că-ndelungi nenorociri
mintea mi-au cam tulburat-o. Află: cel neguţător
care vinde giuvaeruri şi ieri-seară ţi-a-nmânat
pasărea cea rumenită — a venit până-n Turan
pentru mine, şi altminteri nu-i de loc giuvaergiu.
Domnu-avu de mine milă, şi-n curând iar am să văd
uriaşa faţă-a lumii. Omu-acesta m-o scăpa
de-ndelunga-mi suferinţă; şi pe tine te-o cruţa
de-a alergăturii trudă care te-a slăbit atât;
mergi şi-n taină mare spune-i: O, tu, mândre pahlivan,
scut al şahilor din lume, inimos şi săritor,
spune-mi, oare, eşti stăpânul lui Rakş? >>
Iute Manije
se porni ca vijelia şi a ştafeta lui Bijan
o-mplini cu dibăcie. Şi când ascultă Rostam
turcomana cea frumoasă care-n grabă străbătu
lungul drum, el înţelese că Bijan încredinţă
taina lui acestui chipreş avântat. I se făcu
milă şi acestea-i zise: „O, femeie, chip frumos,
fie ca nicicând vre-o dată dragostea pentru Bijan
să nu răpească Domnul! Multe rele-ai pătimit,
dar prin dragostea de dânsul îndurat-ai şi dispreţ
şi-asuprire. Mergi şi-i spune că doar Domnul spre-ajutor
trimise pe stăpânul lui Rakş, şi că pentru el
am lăsat Zabulistanul drum bătând până-n Iran,.
şi lăsând apăi Iranul am ajuns pân-n Turan.
Când ştafeta îi vei duce nimănui să nu-i vorbeşti;
pleacă-ţi doar urechea-n noapte la un zgomot cât de mic;
ziua vei aduce lemne din pădure; pe-noptat,
vei aprinde un foc mare, să pot lesne să cunosc
poarta temniţei, şi paşii, după flăcări, să-mi îndrum.”
Manije fugi-n pădure, şi pe ramuri de copaci
se săltă ca păsăruica, şi aduse-n braţe crengi,
şi ţinându-şi ochii ţintă tot la Soare lung pândi
clipa când pe vârf de munte Noaptea capu-şi va-nălţa.
Şi când Soarele apuse şi când Noaptea-nvălui
cu a măntiei grea poală câmpul, pe la ceasul când
oamenii-şi cătară-odihna, când pământul se pierdu-n
întuneric, şi când Noaptea îşi aduse negre oşti
să înfrunte oastea zilei, şi când capul Soarelui
care luminează lumea se întoarse, ia ăst ceas,
Manije aprinse focul uriaş ce pârjoli
ochiu-ntunecat al Nopţii, şi-adăstă, şi-n sânul său
inima-i zvâcni asemeni tâmpinelor mari de bronz,
şi-adăstă pe Rakş să vină cu copitele-i de-oţel.
Cronica Șahilor