manastiri – Versuri.pro

Maria Ciobanu - Am Văzut la Mănăstire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Am văzut la mănăstire
Într-o sărbătoare
O măicuță tinerea,
Bobocel de floare,
În straie mănăstirești,
Tânără copilă,
Cu privirea fără vlagă,
Mi-a fost de ea milă,
Fetele cu ea de-o seamă,
Cum e-n legea firea,
Simt pentru întâia oară
Fiorul iubirii
Și de-atunci mereu mă-ntreb
Oare din iubire,
De necaz sau de durere
E la mănăstire.
Ce-or simți părinții,
Oare ce gândesc
Când ai lor copii
Se călugăresc?
Dac-ar fi băiatul
Sau fetița mea
Mie mi s-ar frânge,
Doamne, inima.
Într-o altă sărbătoare
La munte-ntr-un schit
Un călugăr tinerel,
Lume, am văzut,
Ochii mari și rugători
Cătau la icoane,
Ce-o fi în inima lui
Mă întrebam, Doamne.
M-am gândit mereu de-atunci
Oare ce-aș simți
Dacă unul din copii
S-ar călugări,
Oare ce simte o mamă,
La ce se gândește
Când fiul sau fiica ei
Se călugărește.
Ce-or simți părinții,
Oare ce gândesc
Când ai lor copii
Se călugăresc?
Dac-ar fi băiatul
Sau fetița mea
Mie mi s-ar frânge,
Doamne, inima.
Vreau copiii mei să fie
Oameni ca oricare,
Cu credință-n Dumnezeu
Că e Bun și Mare,
Vreau să-i știu la casa lor,
Să am și nepoți,
Să mi-i văd în jurul meu
Bucuroși pe toți,
I-am învățat să iubească
Ce e bun și drept,
Îi iubesc și de la ei
Nimic nu aștept,
Mulțumescu-Ți, Doamne, Ție
Că mi-ai dat copii,
Ei sunt a mea bogăție,
Dragii mamii pui.
Ce-or simți părinții,
Oare ce gândesc
Când ai lor copii
Se călugăresc?
Dac-ar fi băiatul
Sau fetița mea
Mie mi s-ar frânge,
Doamne, inima.
Când merg la biserică
Sau la mănăstire
Găsesc atâta-mpăcare
Și-atâta iubire,
Sunt împăcată cu viața
Și cu Dumnezeu
Că dac-aș muri atuncea
Nu mi-ar părea rău,
Călugării au în ei
Harul dragostei,
Îl iubesc pe Dumnezeu
Mai mult decât noi,
Înțeleg acuma, Doamne,
Ce mult am greșit
Când m-am întrebat de ce
S-au călugărit,
Câte faci Tu, Doamne,
Pe această lume,
Tu le faci pe toate
Totdeauna bine,
Nici nu ne dăm seama
Că ne-am făcut răi,
Tu mereu ne ierți
Și-ai grijă de noi.

Mihai Eminescu - Cezara I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nuvelă originală.
I
Era-ntr-o dimineață de vară. Marea își-ntindea nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții, stâncile negre de rouă abureau și se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăți de nisip și piatră.
Din niște colți de stânci despre apus se ridica o mănăstire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetățui, și de după muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii care se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult umblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât locuință.
În dreapta mănăstirii se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuțe albe presărate prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi care se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei suprafață era ruptă pe ici pe colea de câte-un colț de stâncă ce ieșea de sub apă.
De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărărușe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de mușunoaie de cârtițe. Pe una din cărări vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta mănăstirei, cu mâinile unite după spate. Rasa i-e de șiac, e-ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colț din sân, papucii de lemn se târâie și clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neexpresivi și cam tâmpiți; nimic resignat sau ascetic în el.
Ajuns la poartă, trage clopoțelul, un frate îi deschide, el intră în curtea ce semăna a părăsită a mănăstirei, cu pardoseala ei de pietre pătrate printre care creșteau în voie fire de iarbă naltă, și-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbăticite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumânărele, sulcină și măzărichea care-și țese păturile ei de flori asupra întregii vegetații pe care o sugrumă cu încâlciturile ramurilor. Un cerdac lung, umbrit și multicolor răspunde c-o scară ce dă-n curte. Bătrânul deschide ușa tinzii și se face nevăzut înăuntrul clădirii.
În zidul lung și nalt al mănăstirii, privit din grădină, se văd ferești cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată-ntrețesută cu iederă și în dosul acelei mreje de frunze-ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe pereții cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schițe ciudate — ici un sfânt, colo un cățel zvârcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaște, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schițe risipită pe perete. Un dulap cu cărți bisericești, un scaun cu spata naltă, haine călugărești spânzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o pereche de papuci și un motan negru, iată toată îmbrăcămintea. Prin mreaja vie și tremurătoare a fereștii pătrundeau razele soarelui și umpleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în care se vedeau mii de firicele mișcătoare care toate jucau în imperiul unei raze și dispar din vedere deodată cu ea.
Pe scaun șade un călugăr tânăr. El se află în acele momente de trândăvie plăcută pe care le are un dulău când își-ntinde toți mușchii în soare, leneș, somnoros, fără dorințe. O frunte naltă și egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu și negru stă așezată deasupra unor ochi adânciți în boltele lor și deasupra nasului fin, o gură cu buze subțiri, o bărbie rotunjită, ochii mulțumiți, cum am zice, de ei înșii privesc c-un fel de conștiință de sine care-ar putea deveni cutezare, expresia lor e un ciudat amestec de vis și rațiune rece.
S-apropie de fereastră și se uită în grădină jos la iarba moale, crescută-n umbra virgină a copacilor, la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul și desemnă pe perete o portocală. Luă un papuc, îl puse pe masă și se uită la el, apoi deschise-o carte bisericeasă și pe-un colț de pagină zugrăvi papucul. Și ce profanație a cărților bisericești! Toate marginile erau profile de femei, popi, cavaleri, cerșitori, comedianți.. în sfârșit, viața în realitatea ei, mâzgălită în fiecare colț disponibil.
Deodată intră bătrânul.
— Binecuvântează, părinte.
— Domnul. Ei, Ieronime, zise bătrânul vesel și-ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ștrengariule?.
— Eu? Dar când am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jignește caracterul meu, părinte.. Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnând cai verzi pe pereți; dar să lucrez..? Sunt mai înțelept de cum arăt.
— Faci rău că nu-nveți pictura.
— Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc.
— Îngropi talantul, fiule, îngropi talantul.
— Îngrop pe dracul, părinte.
— Apage Satana! zise bătrânul sărind într-un picior și aruncându-i-se-n brațe. Ieronim începu să râdă.
— Dumnezeu știe, tată, de unde iei atâta veselie. Eu am momente când sunt trist, tu.. nu cred.
— Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac-am fost trist vrodată. Tristețea fuge de mine ca cumătru-meu de tămâie. Dar lasă asta.. hai în oraș cu mine. Azi, intrând la starețul tău, am făcut o față cătrănită și turcească.. am spus că-mi trebuiești tu pentr-o comândare, am mințit ca totdeauna — în sfârșit, îți concede societatea mea serioasă de cioclu. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraș.. știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! om juca cărți cu alți frățiori, om fuma din lulele lungi cât ziua de azi și ne-om uita pe ferești la duduci! Se-nțelege că fără..
— Se-nțelege.
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime?.
— Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte?.
— Cine? Dracul.
S-ar înșela cineva crezând că toate ușurințele călugărilor aveau vreo însemnătate. Așa numitele lor blăstămății erau niște copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. Un pahar de vin, un joc de cărți, o lulea de tutun, din când în când o privire repezită asupra profilului unei copile zâmbitoare — astea erau în faptă și întotdeauna toate renumitele lor desfrânări. Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau fățarnic micile lor pasuri lumești.
Ieronim își aruncă rasa pe el, tăie o față sinistră, mucalitul bătrân tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar, și amândoi ieșiră repede din mănăstire, spre a-și stâmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraș.
1876

Rainer Maria Rilke - Fă-Mă Paznicul Depărtărilor Tale

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Fă-mă paznicul depărtărilor tale,
fă-mă să am pentru pietre-ascultare,
dă-mi ochi pe care să-i desfășor
pe-a mărilor tale însingurare;
să însoțesc a fluviilor cale
și de pe malurile-asurzitoare,
departe-n zvonul nopții să cobor..
În țările-ți pustii să mă trimiți,
de vânturi nemiloase răscolite,
cu mari mânăstiri ce stau ca veșminte
în jurul netrăitelor vieți.
Acolo vreau cu pelerinii să rămân,
prin nicio amăgire despărțit
să nu mai fiu de al lor glas și chip,
și-n dosul unui orb bătrân,
s-apuc pe-un drum nebănuit.

Omar Khayyam - În Temple și Biserici Moschei și Mănăstiri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În temple și biserici, moschei și mânăstiri / Se-ascund cei ce au teamă de-a iadului ... →

Lucian Blaga - Umbra

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Umbră, ce-o purtam pe drum,
că-i din soare, că-i din lună,
nențeleasă-i ca o rună,
scrisă-n piatră de lagună.
Să-nsoțească-n lumi ființa,
merge-alături neființă.
Umbra ce-o purtăm pe drum
e un fum? O, nu e fum.
Toate-n preajmă vor să spună:
e și umbra-ntruchipare
a nimicului din soare,
a nimicului din Lună.

Valeria Peter Predescu - Aș Vrea Să Intru-n Mănăstire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Aș vrea să intru-n mănăstire,
Aș vrea să mă călugăresc,
Spune-mi, măicuța mea cea bună,
Spune-mi de vrei să mă primești.

La mănăstire-s sarcini grele,
Tu nu le poți îndeplini,
Tu care-ai fost mireas-odată
Nu te mai poți călugări.

Decât într-o rochiță albă
Și scurtă până la genunchi
Mai bine într-o haină neagră
Și lungă până la pământ.

Mărire ție, mănăstire,
Pridvor ceresc în prag de munți
Ce vijelia vieții mele
Biruitoare o înfrunți.
Tu ești altar de întărire
Credinței noastre-n Dumnezeu,
Tu ești cetatea de scăpare
Și reazem sufletului meu.

Veniți, creștini, la mănăstire,
Veniți la rugăciune sus,
La mănăstire-i pacea lumii,
E slava Domnului Iisus.
Și-ngenuncheați la rugăciune
Să zicem toți și toate-n cor:
„Greșit-am, Doamne, iartă, Doamne,
Păcatul meu și-al tuturor!”