Să fie visul stelei ce prin tenebre-şi poartă
văpaia spre sfârşitul ascuns prin Univers
ori, poate, visul mării ce-şi plânge pe o hartă
destinul fără valuri, de timpuri, iute, şters?

Să fie îndrăzneala secundelor pripite
prin timp să se risipe în lumea de apoi
ori, poate, îndrăzneala căderilor grăbite
a stropilor de ploaie pe luturile moi?

Ce vânturi pot să intre în lumea-n care gândul
e rege preaputernic? Nu pot! În lumea lui,
furtuna se transformă în ochii alintându-l
ai mamei, ai iubirii ori poate-ai nimănui.

Tu, dulce legănare pe ape neumblate,
trecând pe sub dorinţe de frunze fremătând,
ce taine ţii ascunse în umbre dantelate
născute prin plutirea atingerii de gând?