izgonire – Versuri.pro

Jorge Luis Borges - Adam Izgonit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Grădină-a fost ori simplă-nchipuire?
Ca mângâiere-n ceas de asfințit,
Mă-ntreb dacă trecutul stăpânit
Cândva de-acest Adam, azi slab de fire,
N-a fost cumva vrăjită-nșelăciune
A Celui mult visat. Ce imprecis
E-n amintire blândul Paradis!
Dar știu că este și că nu apune,
Nu-i pentru mine. Zgrunțuros ogor
Pedeapsă mi-e. Și vrajbă necurmată.
Cain și Abel și urmașii lor.
Iubirea însă ai primit-o-n dar
Și-ai cunoscut, în clipa luminată,
Grădina vie, pentru-o zi măcar.

Pablo Neruda - Necruțătoare Ai Fost, Necruțător Sunt și Eu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când m-am născut te-ai luat după mine
și mă priveai sărăcie printre șipcile putrede,
în iarna profundă.
Apoi, tot ochii tăi erau cei ce mă priveau printre grinzi.
Noaptea, streșinile repetau numele și prenumele tău
sau, câteodată, solnița spartă, cămașa ruptă,
ghetele rânjite mi te-aminteau.
Stăteai acolo, la pândă, cu dinții tăi viermănoși,
cu ochii de mlaștină, cu limba ta leșioasă
care taie haina și lemnul, oasele, sângele.
Stăteai acolo, de când mă născusem,
mă căutai, mă urmăreai
pe unde mergeam.
Când închiriai o cămăruță la mahala
te găseam șezând pe un scaun,
mă așteptai.
Când, adolescent, într-un hotel mohorât,
nu întâlneam mireasma
despuiatului trandafir ci numai șuierul rece al gurii tale.
M-ai urmărit, sărăcie, în cazărmi și spitale,
în război și pace.
Pe când zăceam, cineva bătu la ușă.
Nu era doctorul.
Intră iar sărăcia.
Te-am văzut scoțându-mi
mobila în stradă. Oamenii o trânteau ca pe niște pietroaie.
Tu, cu o dragoste fioroasă, dintr-un maldăr de boarfe,
în mijlocul străzii și-al ploii,
îți făceai un tron hârbuit și, privind spre calici,
culegeai, de pe jos,
cea din urmă strachină a mea făcându-ți din ea diademă.
Acum, sărăcie,
eu sunt urmăritorul.
Necruțătoare ai fost, necruțător sunt și eu..
Lângă fiecare sărac mă vei găsi cântând.
Sub fiecare cearșaf de oribil spital
vei afla cântecul meu.
Te urmăresc, sărăcie, te păzesc, te împresur,
te țintesc, te-nchid, ghearele ţi le retez,
îți frâng,
dinții pe care-i mai ai.
Sunt pretutindeni.. Pe ocean cu pescarii,
în mină, oamenii când își șterg de pe frunte nădușeala cea neagră
dau de poeziile mele.
În fiece zi o-nsoțesc pe textilistă.
Mâinile mi s-au albit împărțind pâinea în brutării.
Sărăcie, pe oriunde umbli, dai de cântecul meu
care cântă de viața mea,
care trăiește de sângele meu,
care luptă.
Voi înfrânge ofilitele-ți flamuri oriunde le-ai înălța.
Alți poeți, odinioară,
sfântă ți-au zis, au adorat mantia ta,
cu fum s-au hrănit și-au dispărut.
Eu te desfid, cu versuri aspre te lovesc în față,
te îmbarc, te izgonesc de la noi.
Eu, împreună cu alții, cu alții, mulți alții,
te-am surghiunit de pe pământ
într-o temniță de pe lună,
ca de acolo, pătrunsă de frig,
să privești, cu un singur ochi,
pâinea și strugurii
ce-or să acopere pământul de mâine.

Leonid Dimov - Suntem cu Toții Niște Negri Cai

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Suntem cu toții niște negri cai:
De dimineață izgoniți din rai,
Și galopăm printr-un oraș
Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraș,
Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe.
Abia apucă locuitorii să se dea deoparte,
Sărim peste gardurile cu flori de fier,
Nechezăm din cartier în cartier,
Umplem tramvaiele cu abur învinețit,
Emanat din crupele noastre la nesfârșit –
Apoi ne dăm jos și galopăm din nou
Prin pasajele clătinate de ecou,
Prin grădinile cu copii de granit
Și păuni îndurerați, țipând alburit,
O! scâncetele pruncilor părăsiți în bazar,
O! metempsihozele neașteptate din intrări la bar
Și-atâtea întâmplări până când
Am părăsit orașul acela blând
Și-am început a galopa
Pe câmpia friguroasă de verde ce era.
Alergam de-o eternitate
Fără să vedem că, din spate,
Câmpia se îndoia întunecând zările,
Simțeam un fel de mucigai cum ne-nțeapă nările,
Dar niciodată n-am fi știut
Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut
Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte
Și din față și din fiecare parte
Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos,
Până când ne-am oprit și ne-am cuibărit frumos
Drept în mijloc, toți la un loc, negri și fremătători,
Cu dinții luminând în loc de zori,
Cu copitele trase pe sub pântece,
Tresărind în întunericul plin de cântece.

Adam Puslojić - Amarnica Spovedanie a Gadelui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nu-i așa că și pe voi
v-a izgonit din împărăție împăratul
cel ce jumătate nebun?.
Mult m-am ținut
de dragostea împăratului
și a nebunului lui.
Cu mine au fost surghiuniți
și maica împăratului, oarbă,
și fratele lui, mezinul.
Lângă el au rămas
umai tătâne-su, mort,
și nebunul.
Lângă el au rămas
rămășițele tuturor
morților.