În miez de noapte, liniștea fu dangăt pur
De harfe și desăvârșiri astrale;
Planetele rotiră împrejur
Adâncă despletire de petale.

Când sufletul sublim mi s-a deschis
Și mâna ta a prelungit smerenii,
Și trupul fu un paradis
În care porumbei cântară denii.

Ridic acuma brațele și le-mpreun,
Din nou în evocarea albăstrie;
Cu amintirea mâinilor să sun
Aceleași ceruri de înaltă bucurie.

Să fii așa cum seara aceea mi te-a-nchis, în gravă armonie de planete;
Iar amintirea fie-un paradis
Cu clopote de învieri încete.

Iar tu să crești în cercuri mari, undinde
Pe larguri de singurătăți.
Ci trecerea să fie zborul lin de
Eternitate în eternități.

II.
O, parcă văd în altă planetă, colo-n hău,
O fată stând, ca tine, lângă iubitul său,
Și poate că marama și-a așternut-o jos,
Pe ea să cearnă pulberi Pământul luminos,
Când se arată-n spații, beteală picurând,
Pe mări din alte sfere corăbii petrecând,
Și iat-o cum tresare, privindu-l de la geam,
O fată ca și tine, cu trupul zvelt, de ram.

III.
Ar trebui, frumoaso, și noi să fim merei,
Ca marmura cioplită cândva în Propilei,
Să tot trăim cu sete de foc mistuitor:
Puține-au fost în urmă, prea multe-n viitor!
Îmbrățișați în poarta acestor evi superbi,
Să sărutăm pe frunte întâii pui de cerbi,
Aduși de sus, în nave mai iuți ca niște plumbi,
De primii și-ndrăzneții văzduhului columbi!
Și de-oi pleca în ceasul ca inima de bun,
S-aduc de probă aur și grâu de pe Neptun,
Abia s-o coace pâinea în vatră pân’ mă-ntorn:
Pe-atunci va fi distanță cât un ecou de corn.