Iradj – Versuri.pro

Firdousi - 63 Fereidun. Răspunsul Lui Fereidun Către Feciorii Săi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun cu încordare vorbele i le-ascultă
şi i se încinse mintea pe măsură ce-a-nţeles.
Către sol acestea zise: „O, tu, omule-nţelept,
n-ai de ce să-mi ceri iertare în aceste treburi, de fapt
m-aşteptam demult la ele, inima mi le şoptea.
Spune-le acestor oameni mârşavi şi nesăbuiţi,
Ahrimanilor acestor doi cu gândul înrăit:
« Fereidun se fericeşte firea că v-aţi arătat.
Credeţi c-adăstam eu, oare, de la voi închinăciuni?
De-aţi zvârlit din mintea voastră sfaturile ce v-am dat,
n-aţi deprins voi nici o boabă din ce este înţelept.
N-aveţi frică nici ruşine-n faţa Celui preaînalt,
fără nici o îndoială n-aveţi alte plănuiri
decât ce dat de veste. Părul meu a fost cândva
negru şi lucios ca smoala, şi statura mea a fost
dreaptă cum e chiparosul, şi-a fost Lună chipul meu;
însă cerul ce spinarea mi-a încovoiat-o mult,
dăinuie şi se roteşte cum de-apururi s-a rotit.
Viaţa merge-n faţa voastră darnică dar nu va fi
pe de-apururi şi aceeaşi. Pe Acela preaînalt
şi preasfînt, pe mândrul Soare şi pe rodnicul Pământ,
şi pe tron şi pe coroană, pe Luceafăr şi Crai-Nou —
jur că nici o nedreptate, nici un rău nu v-am făcut!
Adunat-am în divanul meu la sfat pe înţelepţi,
pe mubezii şi-nvăţaţii cetitori în zodiac;
multă vreme cheltuit-am pentru a-mpărţi dirept
lumea după dreptate; şi noi toţi am căutat
să o facem cum se cade, nedreptatea pentru noi
nefiind nici începutul, nici sfârşitul nefiind;
temerea de Domnu-n inimi ne cutremura adânc;
n-am vrut pre pământ să facem decât bine orişicui.
Dacă doar prin străduinţa-mi oamenii au semănat
ţarina cea roditoare, n-am voit de loc să las
neamurile-n patru unghiuri să se-mprăştie şi-atunci
zisu-mi-am: Vreau ca puterea tronului s-o-ncredinţez
celor trei feciori preavrednici! Însă astăzi Ahriman
de la cugetu-mi şi de la părinteşti povăţuiri
v-a întors spre strâmbătate şi spre oarbe-apucături.
Vedeţi dacă, -atotputernic, Domnul va voi şi El
cele încuviinţate doar de voi şi-nde voi.
Doar o vorbă vă voi spune dacă ascultare-mi daţi:
veţi culege-ntotdeauna ceea ce aţi semănat.
Astea-mi spuse călăuzul vieţii mele: « Pentru noi
e un alt lăcaş ce-i vecinic. » Voi doriţi să v-aşezaţi
pe-un tron şubred şi vremelnic; de ce astfel voi pe Div
l-ascultaţi ca pe un sfetnic? Ăst balaur, teamă mi-i,
duhul că vi-l prinde-n ghiare, să nu scape de-acest trup.
Mi se-apropie sorocul lumea să o părăsesc,
şi de-acuma pentru-asprime şi minie n-am răgaz.
Iată, ascultaţi voi sfatul ce vi-l dăruie-un bătrân,
tată-a trei feciori de vază: cînd din inimă s-a stins
patima învăpăiată, atunci pulberi de pe drum
şi-ale şahilor haznale sunt la fel, acelaşi preţ;
cine fratele îşi vinde pentr-un petec de pământ,
nu-i în ochii noştri-odraslă dintr-un neam neprihănit.
Lumea a văzut şi încă va să vadă mulţi ca voi,
dar n-o rămânea, supusă, nimănui de pre pământ.
Bine ştiţi că Ziditoru, -n ziua Marii Judecăţi,
poate să vă dea iertare; căutaţi-l, vă-ngrijiţi
de-astă cuminecătură, şi cătaţi adânc de-aici,
scurtă să vă fie-osânda! » Solul ascultând smerit
vorbele acestea-ndată buze, de pământ, lipi
şi se-ntoarse. Părăsindu-l pe Fereidun, se porni
parcă înfrăţit cu vântul. Cum pieri acel trimis
al lui Salm, el, şahinşahul, taina şi-o dezvălui.
Lângă el chemă în faţă pe Iradj, măritul prinţ,
arătîndu-i viitorul şi zicându-i: „Fraţii tăi
însetaţi amar de lupte, către noi s-au fost pornit
dinspre Soare-Apune unul, altul dinspre Zori-de-Zi.
Zodiile le ursiră să-ndrăgească răul fapt;
ăpoi ei primit-au parte două ţări fără de rod.
Fratele nu-ţi va rămâne frate-atâta vreme cât
ai pe capul tău coroană; nu se vor mai aduna
lângă tron, când rumeneala de pe chip îţi va păli.
Dacă spada te îmbie, capu-ţi buimăci-se-va
de atâta dezbinare. Asta-i taina ce-am aflat
de la doi feciori din două margini de pământ şi cer.
Spre război de simţi imbolduri, te găteşte de război,
şi haznaua ţi-o deschide, braţele spre-a le-narma.
Mina-ntinde-ţi-o spre cupă dimineaţa când te-nfrupţi,
altcum ei cina-vor seara biruind asupra ta.
Fiul meu! în largul lumii nu-ţi căta apărători,
căci te-or apăra dreptatea, nevinovăţia ta!”.
Virtuosul Iradj, fiul drăgăstos, privi adânc
pe slăvitul său părinte, şi într-astfel îi grăi:
„O, tu, şahinşah, gândeşte ce lipsită-i de temei
viaţa noastră ce va trece peste noi precum un vânt!
Omul cu-nţeleaptă minte poate, oare, -a se mâhni?
Mersul vremii veşteji-va trandafirii din obraji
şi întuneca-va ochiul duhului strălucitor.
Viaţa la-nceput comoară-i, grea osândă-i la sfârşit,
până vom lăsa în urmă trecătoru-acest lăcaş.
Fiindcă pat ne-o fi ţărâna şi-om avea drept aşternut
cărămida, de ce, oare, astăzi să sădim un pom,
pom a cărui rădăcină sânge roşu va sorbi,
ca să pârguiască rodul răzbunării peste vremi?
Lumea a văzut mulţime de stăpâni cum suntem noi,
cu pecete şi cu spadă, şi-o să vadă după noi
mulţi stăpâni, dar răfuiala n-a intrat în obicei
la cei şahi ce ne lăsară moştenire tronul lor.
Vrând să fiu cu şahu-asemeni în frumoasele-i purtări,
nu-mi voi pierde trecătoarea viaţă spre a face rău.
Şi nu-mi pasă de coroană, nici de tron şi diadem;
mă voi duce dinaintea celor doi neînarmat,
şi grăi-le voi acestea: « O, voi fraţilor vestiţi,
care-mi sunteţi dragi ca ochii trupului şi duhului
Price nu-mi cătaţi şi-n taină împotrivă-mi nu urziţi
gând răzbunător; n-au ură cei ce cred în Cel-de-Sus.
Nu vă puneţi voi nădejdea-n lumea asta, şi vedeţi
cât rău lui Geamşid i-aduse, care până la sfârşit
fu silit să lase lumea, fără-ai fi de vrun folos:
tron, coroană, cingătoare — nu i-a mai rămas nimic.
Voi, de-asemeni si eu însumi trebui-vom la sfârşit
să-ncercăm aceeaşi soartă. » Le-oi întoarce inima
cea de răzbunare plină iar pe drumul de lumini;
oare, aş putea pe dinşii mai vârtos să mă răzbun?”
Şahul Fereidun îi zise: „Înţeleptul meu fecior,
fraţii tăi râvnesc doar vrajba, tu, doar sărbători râvneşti!
Mi-amintesc de-această spusă: «Nu mi te mira de loc
că strălucitoare-i Luna »; dacă-ţi place ăst răspuns
către fraţi, plin de virtute, văd că singur ai ales
dragostea şi legătura sângelui din câteşitrei.
Dar cel cu-nţeleaptă minte, când îşi lasă al său cap
fără preţ sub răsuflarea unei gădine cu solzi,
la ce poate să s-aştepte? La venin mistuitor
de balaur: asta-i firea care i-a fost dată lui
de Acel Atotputernic. Însă, dragul meu fecior,
dacă hotărât-ai astfel, pregăteşte-te de drum;
porunceşte-le, din oaste, la câţiva din slujitori
bravi pe drum să te-nsoţească. Eu voi scrie, tremurând
în neliniştea-mi din cuget, o scrisoare către fraţi,
nădejde trag ca teafăr, sănătos să te întorni,
fiindcă inima-mi va bate fericită să te văd”.
Cronica Şahilor

Firdousi - Fereidun Primește Vestea Morții Lui Iradj

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fereidun își ațintise ochii amândoi pe drum;
toată oastea și coroana suspinaseră-ndelung
pentru a-l vedea acasă pe Iradj. Când la soroc
se va-ntoarce, cum primi-va tatăl crâncenul omor?
Pregătise pentru fiu-i tronul de turcoaze-arzând,
și coroana i-o-ncrustase-n nestemate fel-de-fel.
Poruncise să se iasă întru-ntâmpinarea lui,
cu vin roșu în pocale, cu cântări și muzicanți,
și se-mpodobi în cinstea-i cel mai vrednic elefant;
se găti de sărbătoare tot ținutul ce-l avea.
Astfel se-ndeletnicise șahul și cu oastea sa,
când o neagră prăfărie se învârteji pe drum.
Și din pulberi o cămilă se ivi, un călăreț
cătrănit de suferință. El purtând cernit veșmânt
scoase-un strigăt; lângă sânu-i sipet de-aur aducea,
și în sipetul de aur, o fâșie de brocart,
și-n brocartul de mătase ședea capul lui Iradj.
Bunul olăcar ajunse lângă șahul Fereidun,
jalnic se boci ferindu-și sub zăbranic chipul său.
Se deschise-ncet capacul sipetului de-aur roș,
căci cuvintele rostite de cernitul vestitor
prevesteau nenorocire, și trăgându-se ușor
cea mătase-n fir brodată, se ivi, însângerat,
capul lui Iradj! Din șeaua-i, Fereidun se prăbuși
la pământ, și toți vitejii sfâșiară-al lor veșmânt,
egri le erau obrajii, ochii albi și îngroziți,
căci credeau că or să vadă alte lucruri în sipet.
Și cum astfel se întoarse tânărul Iradj acas’,
oastea-i de întâmpinarea pregătită se lăsă,
rupse flamurile-n zdrențe, -ntoarse tâmpine pe dos,
și pomeții celor falnici se făcură de catran.
Văluri negre-nvăluiră și țimbale și-elefanți,
si se zugrăviră-arabii cai în vânăt indigo.
Și prin colb umblă-mpăratul, și prin colb și oastea sa,
și își reluară drumul, colb pe creştet presărând.
Într-un răcnet de durere izbucniră cei viteji,
și cei mari își sfâșiară carnea-n unghii, de pe piept.
(Nu te-ncrede în iubirea soartei tale ca un orb,
nu-i fireasca însuşire-a arcului să fie drept.
Cerul își învârte Roata pe deasupră-ne astfel
până ne răpește chipul drag ce însuși ni-l dădu.
Dușman de-l socoți, iubire-ți dovedește naltul Cer;
iar când ți-l numeşti prieten, nu-și arată fața sa.
Îți voi da povață bună : spală-ți inima de dor
după lumea trecătoare..)
Cu zdrobite inimi toți
cei din oaste și-mpăratul de durerea lui gemând,
se-nturnară în grădina lui Iradj, unde-și avea
sala de ospăț la zile de serbări slăvind pe șahi.
Fereidun intră pe poartă șovăielnic și la sân,
drept pe inimă, strângându-și capul tânărului fiu.
Ochii și-azvârli spre tronul de turcoaze, și privi
la cel cap fără cunună, la cel heleșteu de-oglinzi,
la cei chiparoși cât cerul, la copacii revărsând
trandafirii către poale, la răchiți și la gutui.
Puse bulgări de țărână peste tron, și-oștenii săi
strigătele-și sugrumă pân-ajunseră-n Saturn.
Și gemu-n suspinuri șahul, și își smulse perii albi,
și vărsă-n șiroaie lacrimi, fața și-o însângeră;
și se-ncinse-n cingătoarea năclăită-n sânge cald,
foc punând la-ntreg seraiul locuit de fiul său.
și-apoi smulse și grădina lui de roșii trandafiri,
pârjoli și chiparoșii lui, și astfel ferecă
ochiu-ntreg al bucuriei. Și îmbrățișă la piept
capul lui Iradj, și-ntoarse ochii către Ziditor :
„O, tu, Șahinșah al lumii, dătătorul de dreptăți!
Cată spre nevinovatul fiu care fost ucis;
capu-i retezat de spadă e în fața mea aici,
trupul lui îl sfârtecară leii neamului persan.
Pârjolește-le-ntr-un fulger inimile celor doi
ticăloși, să nu mai vadă niciodată-n ochii lor
decât zile neferice;fă să fie mistuiți
în rărunchii lor de-arsură, până când de mila lor
fiare sângeroase-or plânge. Doamne, -atoateziditor,
o dorință am: ursita să-mi lungească viața-atât
până voi vedea viteazul ce s-o naște din Iradj,
cum se-ncinge-a răzbunare, cum acestor ticăloși
capetele le răpune, cum ei înșiși au răpus
capul fratelui lor tânăr, gingaș și nevinovat.
Când va fi să văd aceasta, Doamne, merge-voi senin
colo unde măsura-va țărna și statura mea!
Plânge-va-n amărăciunea lui atât amar de vremi
până ierburile-or crește năpădindu-l pân’ la piept.
Țărna îi va fi culcușul, pulberile așternut,
și-ochii lui ca doi luceferi de-ntuneric vor fi plini.
Poarta lui va fi închisă, gura lui nu va-nceta
geamătu-i de-amărăciune: „O, viteazul meu iubit,
nici un prinț nu răposat-a precum tu ai răposat!
O, tu fiul meu, măritul! Capul tău a fost răpus
cu nevrednicie multă de-Ahriman, iar trupul tău
a avut în loc de giulgiu gura leilor flămânzi!..
Fiarele nu-și mai găsiră nici odihnă și nici somn,
toate-atât de mult urlară și gemură toate-n plâns.
Oamenii de prin ținuturi se-adunară-n orice loc,
și rămaseră-n durere și-n zăbranic, ochii plânși,
inima însângerată. Câte zile, câte nopți
nu trecură-astfel, la viață toți privind cu ochi de mort!.

Firdousi - 64 Fereidun Iradj Purcese Către Frații Săi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Şahinşahul lumii scrise un răvaș la cei doi șahi,
unul de la Soare-Apune, altul de pe la Kitai.
Pe-a scrisorii frunte puse-o rugă spre Cel vecinic viu.
Zise el: „Aceste rânduri fie să dea bunul sfat
celor doi sori preaputernici, celor doi mari înțelepți,
doi viteji, doi șahi ai lumii, doi stăpânitori de tron:
în Kitai și-n Soare-Apune, de la cel care văzu
lumea-n fel și fel de chipuri, scoase tot ce-a fost ascuns,
cumpăni în spada grea și greul buzdugan,
și cu strălucire-ncinse strălucitele cununi;
cel ce poate să preschimbe noaptea într-un miez de zi,
poate la haznă deschide poarta spre nădăjduiri
sau spre grozăvii cumplite, el cel care-a ușurat
chinurile toate, lumii dându-i slavă doar prin el.
Nu vă cer nici diademuri, nici comori ce-ați adunat,
nici coroane, și nici tronuri; cer atât: tustrei feciori
traiul să și-l ducă pașnici și ferice prin acest
rod al chinurilor mele. Frățiorul vostru mic,
căruia vă-mpotrivirăţi, cu mânie, pe când el
n-a făcut rău nimănuia, iată-l, alergă la voi
pentru-a voastră grea mâhnire; dornic de a vă vedea,
de pe cap zvârli coroana, mai de preţ fiindu-i voi,
cum stă bine unui frate. Coborât-a de pe tron,
și sări în șea pe calu-i, și supunerea și-a-ncins.
Fiindcă el e cel mai tânăr, fiindcă el e cel mai demn
de o gingașă iubire, cinste-i dați, fiți buni cu el,
voi, un cuget zămisliți-i, cum eu trupu-i zămislii;
după ce trei-patru zile va petrece lângă voi,
trimiteți-mi-l acasă și mai plin de noi virtuți.”
Puse-a șahului pecete pe scrisoare, și Iradj
părăsi palat și tată și își căută de drum.
Își luă câțiva în ceată și mai tineri și bătrâni,
după cum e trebuința când mi te călătorești.
Când la frații săi ajunse, nici în gând nu bănui
neagra lor precugetare. Frații, după obicei,
îl întâmpinară-n cale; lepădară-n fața lui
armele zăngănitoare; când văzură chipu-i plin
de-o frățească duioșie, -ntunecatele priviri
și le-ntunecară încă; el sclipind de drăgăstos,
ei mocnind de reavoință, prinseră a-l întreba
într-un fel la care dînsul nu putu să dea răspuns.
Clocotiră-n ei de ură, el netulburat de loc,
și-astfel câteșitrei intrară frații într-un mândru chioșc.
Ochii tuturor din oaste se-ndreptară spre Iradj,
întrucât era el vrednic de coroană și de tron.
Inimile lor bătură mai avan, atât de mult
îl și îndrăgiră-oștenii; duhul lor și ochii lor
străluciră de iubire, de icoana lui vrăjiți.
Rânduri rupseră vitejii și-adunați, doi câte doi,
laolaltă și în taină, preamăriră pe Iradj
și își ziseră: „El singur de împărăție-i demn,
diademul stăpânirii fie ca să-l poarte el!”
Salm pe-ascuns pândindu-și oastea, mintea i se tulbură
de-a vitejilor simțire. Buzna el intră în cort,
plin fu pieptu-i de mânie, plin ficatu-i de venin,
plină fruntea-i de-ncruntare; s*****i pe cei din cort.
Salm și Tur se așezară și sfătuitorii lor.
Flecăriră pe șoptite despre-ntreaga stare-a lor,
despre țară și coroane ale celorlalte țări.
Zise Salm lui Tur în miezul tainicei întrevorbiri:
„De ce luptătorii noștri se-adunară câte doi,
muți, doar din priviri grăindu-și? N-ai văzut, când ne-am întors,
cum, din toți cei de pe cale, nimenea de pe Iradj
nu-și mai dezlipea privirea? Altele-au fost două oști
a doi șahi pe când ieșit-au, și-altele pe când intrau.
Inima cernitu-mi-s-a din pricina lui Iradj,
gânduri grămădind pe gânduri se-nălțară-n duhul meu.
Privind oștile a două țări ce ale noastre sunt,
am văzut că amândouă ascultare vor să-i dea
numai șahului cel tînăr. De nu-l smulgi din rădăcini,
prăbuși-te-vei din tronu-ți drept sub talpa lui Iradj!”
Mai apoi se ridicară și de-a lungu-ntregii nopți
se trudiră laolaltă întocmindu-și planul lor.