Inconștient – Versuri.pro

Sisu Tudor - Legați la Ochi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I:
Banii sunt motivația pentru cele mai multe din crime
Și cele mai multe din filme
Îți modifică subconștientul la cea mai mare adâncime
Că toate motivațiile noastre sunt ascunse în profunzime
Și ele stimulează pe-alea care te fac să crezi în cruzime
Suntem legați la mâini, cu lanțuri bătute-n diamante
Extrase de aceleași minorități care trăiesc în State
Gata să ucidă și copii, dar ca să poa’ să le poarte
Și banii lor alimentează comportamente aberante
Față de propriul lor frate
E o dramă biblică
Cu o cadență ciclică
Lumea asta s-ar putea să nu fie chiar atât de fizică
Și dacă e o idee, atunci e una magnifică
Și fiecare gând bun, atunci doar o amplifică
Spune-mi: ce crezi că știi, despre ce-i dincolo de persoana ta?
Și câte perechi de încălțări ai tocit, în speranța că poate ajungi undeva?
Și de fiecare dată, când credeai că ai ajuns, drumul se înfundă?
Când ești legat la ochi, trebuie să pipăi cu inima.

II:
Doamne, tre’ să vorbim, n-am mai vorbit de mult:
Cui altcuiva i-aș putea cere
Să-mi dezlege aceste mistere?
În epoca vitezei, înconjurați doar de lucruri efemere
Știu, Tată, doar cuvintele Tale-s eterne!
De-aia sap subterane, construiesc scări
Ridic munți, arunc poduri, apoi mă afund în mări
Ratacesc pe tot felu’ de cărări uitate
Te caut, mă îndrept spre castele, pe piscuri înalte
Înghețate, prin deșerturi uscate
Miraje frumoase, dar totuși miraje, toate-s trucate..
Dau perdeaua la o parte
Vreau să văd ce e în spate
În public se aud doar murmur și șoapte
Cică-s prea multe păcate
Să poa’ să fie iertate
Da’ eu știu că trebuie să fie de 7 ori câte 77
Și chiar mai multe, până ajungi să înțelegi inima propriului tău frate..
Taci din gură, ascult-o cum bate!

Marcela Benea - Ticsite pe Un Singur Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lui Eugen Lungu.
Şi dacă noi suntem visul colorat al cuiva?
Tu nu visezi?
Eu de fiecare dată visez imposibilul.
Ultimul vis a fost cu un râu alb
de lapte
pe care nu am avut curajul să-l trec
(îl voi trece oare vreodată?).
Pasărea, atunci când doarme
crezi tu că nu-şi re-trăieşte zborul
în vis,
că nu îşi visează trilurile,
seminţele,
gâzele adăpostite în
scoarţa copacului?
Întreaga pădure virgină
tresare prin somn visând
pe cineva care niciodată n-a trecut
pragul ţinutului său
verde şi liber.
Mereu stăm ticsiţi în visele altora
şi ei în visele noastre;
fără să ştim,
fără să ştie,
fără să vrem,
fără să ne voiască,
stăm în visele cele înşelătoare şi tainice,
indiscrete şi indecente şi minunate.
În fine, ce fantezist, ce hoţ,
ce lighioană ireproşabilă
e visul visului!
Şi ce oroare şi ce fascinaţie
e să fii văzut tu în visul cuiva
în altă lumină decât în lumina ta!
Doamne,
ce halucinantă poveste
e viaţa reală luată-mpreună
cu viaţa ireală, din vis
şi totul şi toate
ticsite pe un singur pământ
iar în pământ oasele albe-albe
ce nu visează deloc
din simplul motiv
că sunt inaccesibile visului.

Marina Tvetaeva - Visul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mă îngropai, mă uitai – şi iată-mă ca pe
scară
De o mie de picioare fără parapet.
Cu rapacitatea anchetatorului şi
copoiului
Toate tainele – visul mi le-a răvăşit
insolent.
Colinele – se părea, au îngheţat destul
de tare, –
Nu credeţi în morţile pasiunilor!
Ager, atent, – ca anchetatorul prin
camera
Inimii – iată-l plimbându-se Morfeu,
iscoditor.
Voi! Adunătura nimicniciilor!
Ce nu scapătă de pe acoperişuri înalte!
De-aţi şti, cum stând întins pe perine,
Te preschimbi şi pluteşti peste poate!.
Te prăbuşeşti! Ca o găoace crăpată –
Viaţa cu povara ei de soţi şi soţii
Ager – ca pilotul peste locuri duşmane
Ce dorm – peste suflet visul îl ştii.
Trupul, care toate uşile şi le-a închis, –
Zadarnic! – deja în lung de vene
nucleele cântă.
Cu exactitatea zbirului şi operatorului
Rănile toate – visul mi le-a răvăşit, le
mai frământă!.
Deschisă e! Nici un plesnet în micul rai
de sub cupolă,
Unde să te ascunzi de propriul ochi
înceţoşat
A profeţie. Duhovnic vândut
Toate tainele – visul mi le-a vânturat!

Jador - Inconștiento

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De ce mai stai cu el în pat
Dacă gândul tău e tot la mine
Ai crezut că așa o să mă uiți
Te simt că nu-ți e bine.
Oare de ce mimezi fericirea
În brațe la alt bărbat
Ce să-ți fac
Inconștiento, dacă nu m-ai așteptat.
Te simt că joci teatru
Să nu văd că ți-e greu
Suferi și nu arăți
Râzi, da’ nu-i râsul tău.
Te simt că joci teatru
Să nu văd că ți-e greu
Suferi, nu arăți
Râzi, dar nu e râsul tău.
De ce mai stai cu el în pat
Dacă gândul tău e tot la mine
Ai crezut că așa o să mă uiți
Te simt că nu-ți e bine.
Oare de ce mimezi fericirea
În brațe la alt bărbat
Ce să-ți fac
Inconștiento, dacă nu m-ai așteptat.
Cum să-l numești bărbat
El n-are sentimente
În ochii lui tu ai
O mie de defecte.
Cum să-l numești bărbat
El n-are sentimente
În ochii lui tu ai
1001 defecte.
Și știi care e cel mai mare defect al tău pentru el
E că mă iubești pe mine.
De ce mai stai cu el în pat
Dacă gândul tău e tot la mine
Ai crezut că așa o să mă uiți
Te simt că nu-ți e bine.
Oare de ce mimezi fericirea
În brațe la alt bărbat
Ce să-ți fac
Inconștiento, dacă nu m-ai așteptat

Demostene Botez - Poetul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Acum în miez de noapte
Poetul se deșteaptă
În mine, ca un om.
E ca un „alter-ego”
Desprins de trupul meu,
Născut din taina-mi neagră
Pe care n-o-nțeleg.
Și el vorbește singur
Și eu transcriu pe negru
Gândirea lui cu duhul
Din care se încheagă:
Un conțopist pe care
În șoaptă l-a trezit
Să nu-i tulbure visul.
Poetu-ncet dictează
În limba-i de fantomă,
Poezii din altă lume
Ce-o știe numai el.
Glas surd și somnambulic
Înfășură în vată
Misterul fără margini
Al sufletului meu,
Că el știe mai bine
Ca mine, ce nu știu.
L-ascult până ce singur
De noapte obosit
Își pierde șirul vorbei
Și iar dispare-n somn,
În lumea ceea neagră
A tainei ce-l primește
Ca tot ce e fantomă
Și-n care n-am putere
Să-l urmăresc, să-ascult.
Poetu-i totdeauna
În mine un strigoi
Pe care-l simt cum vine
Și pleacă înapoi.
Poetul e fantoma
Unui miner ce-a fost
Și care sapă-n mine
Ascunse straturi negre
De zeci de ani lumină,
Și-aduce visu-n lume,
Visat de nu știu cine
În nu știu care veac.

Tristan Tzara - Gigantica Lepră Albă a Peisajului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Sarea se grupează în constelație
de păsări pe tumoarea căptușelii.
În plămânii săi stele de mare și
bolduri se echilibrează
microbii se cristalizează în
palmieri ai leagănelor de mușchi
salut fără o țigară tzantzantza
ganga
bouzdouc zdouc nfoùnfa mbaah
mbaah nfoùnfa
macrocystis perifera să îmbrățișeze
bărcile chirurg al bărcilor
curată umedă cicatrice
leneveală a luminilor geniale
bărcile nfoùnfa nfoùnfa
nfoùnfa
eu forțez lumânări în
urechile sale gangànfah helicon și
boxeur pe balcon vioara
hotelului în baobabi de flăcări
flăcările se dezvoltă în
formațiune spongieră.
flăcările sunt bureți
ngànga și lovește
scările urcă precum
sângele gangà
ferigile spre stepele
de lână șansa mea spre cas-
cade.
flăcările bureți de sticlă
saltelele răni saltelele
saltelele cad wancanca
aha bzdouc fluturii
foarfecile foarfecile foarfecile
și umbrele
foarfecile și norii foar-
fecile corăbiile
termometrul consideră ultra-
roșul gmbabàba
pelerină educația mea coada mea
e rece și monocromatică
nfoua loua la
ciupercile portocalele și
familia de sunete de dincolo de tribord
în începutul în începutul triunghiul
și copacul călătorilor în începutul.
creierii mei pleacă pentru hi-
perbolă
caolina dă năvală în cutia sa
craniană
dalibouli obok și tòmbo și tòmbo
pântecul său e o mare pușculiță
aici intervine toba majoră
și cel care aplaudă
deoarece sunt zigzaguri pe sufletul
său și mulți de rrrrrrrrrrrrrr
aici cititorul începe să țipe
el începe să țipe începe să
țipe apoi în țipăt sunt
flaute care se multiplică – niște
corali
cititorul vrea poate să moară
sau să danseze și începe să țipe
el e un idiot slab murdar el nu în-
țelege versul meu el țipă
el are un singur ochi
el are zigzaguri pe sufletul său
și mulți de rrrrrrr
nbaze baze baze uită-te la diadema
submarină care se deșiră în alge
aurii
honzondrac trac
nfoùnda nbabàba nfoùnda tatan
babàba

Rainer Maria Rilke - Elegia a Treia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Una este să cânţi iubirea. Alta, vai, să cânţi
acel ascuns vinovat Zeu-fluviu al sângelui.
Iubitul – pe care ea şi-l recunoaşte de departe – ce ştie el
de Domnul-Desfăţului care, adesea, în inima singurătăţii sale,
înainte ca fata să vină să-l aline, adesea ca şi cum ea nu ar exista,
– ah! şiroind cât de adânc din necunoscut – îşi înălţa
fruntea de zeu, chemând noaptea la o nemărginită revoltă?
O, Neptun al Sângelui! Înfricoşătorul său trident!
O, întunecatul vânt al pieptului său, vuind într-o întortocheată scoică!
Ascultă cum noaptea se-nvolburează şi abisuri scobeşte. O, voi, stelelor,
nu coboară din voi pătimaşa-ncântare pe care iubitul
o aprinde pe chipul cel drag? Şi lăuntrica iluminare
pătrunzând chipul ei pur, nu este un har de la neprihănitele astre?
Vai, nici tu, nici mama sa
nu i-aţi încordat atât de intens arcul sprâncenelor întru aşteptare.
Nu pentru tine, copilă atât de fremătătoare alături de el, o, nu pentru tine
buzele sale se arcuiesc într-o mai rodnică icoană a simţirii.
Gândeşti tu, în adevăr, că venirea ta atât de aeriană
l-ar fi cutremurat aşa de intens, tu, care treci ca vântul prin zori?
Da, înspăimântatu-i-ai inima; totuşi, spaime mai de demult
l-au năpădit în fulgerarea inimii la-ntâlnirea cu tine.
Cheamă-l… dar pe de-a-ntregul îl vei chema din întunecatu-i ocol.
Neîndoielnic, el ar voi, se desprinde; uşurat, se obişnuieşte puţin
în adăpostul inimii tale, se cuprinde şi se începe.
Dar oare s-a început el vreodată?
Mamă, tu ai fost cea care prunc l-ai făcut, tu ai fost cea care l-a început;
ţie nou ţi-a fost; pe ochii săi încă feciorelnici tu ai făcut
să se aplece o lume prietenă, ferindu-l de lumea străină.
Dar, ah! unde sunt anii când doar cu făptura ta zveltă
îl apărai de clocotitorul haos?
Multe aşa i-ai ascuns; odaia sa întunecată cu nebănuite primejdii,
în lumina duioşiei tale o înecai; din inima ta, nemărginit adăpost,
tu amestecai cuprins mai omenesc cu noptaticul său spaţiu.
Nu în beznă aşezat-ai tu lampa, ci cât mai aproape de-a fiinţei tale auroră,
şi ea strălucea parcă din prietenie.
Nu era troznitură pe care tu să n-o tălmăceşti surâzând,
ca şi cum ai fi ştiut când podeaua are să joace…
Şi el asculta şi se alina. Aşa de multe prezenţa ta-naltă
gingaş ştia să-mplinească; înapoia dulapului se strecura
ascunsă sub mantie, soarta-i, şi-n pliurile
perdelei se potrivea, uşor şi nesigur, neliniştitul lui viitor.
Şi el însuşi, cum se odihnea, el cel alinat, sub somnoroasele
pleoape topind dulceaţa suavei tale alcătuiri
în preadulcele preludiu al lunecării în somn -:
părea ocrotit… Dar lăuntric: cine-l apăra,
cine-i stăvilea, în adâncurile fiinţei sale, tălăzuirile începutului său dintâi?
Ah! atunci nici o prudenţă nu veghea în cel ce dormea; dormind, da,
însă în ce visuri, în ce arşiţă: şi cum se lăsa de ele purtat!
El, virginală prezenţă, încă temător, cât era de înlănţuit,
captiv al lianelor cotropitoare ale devenirii sale lăuntrice,
a căror învârtejire deja supunea silnic tiparelor sale
creşterea-i sugurumătoare şi formele sale ameţitor schimbătoare
precum ale unei jivine fugărite. O! cum li se dăruia – Iubi.
Îşi iubea Lăuntricul, sălbăticia acestui Lăuntric,
pădurea virgină din el, pe a cărei mută prăbuşire
în verde luminos inima sa poposea. Iubi. Părăsi pădurea
pentru a se afunda de-a lungul rădăcinilor sale dincolo în
măreaţa-i obârşie, unde mărunta-i naştere deja supravieţuise.
Iubind el coborî în sângele vechilor evuri, în genunile
unde colcăie Înfricoşătorul, încă ghiftuit de strămoşi. Şi fiecare
spaimă îl cunoştea, clipindu-i ca şi cum s-ar fi înţeles între ei.
Da, Înfricoşătorul zâmbit-a… Rareori,
Mamă, surâs-ai atâta de duios!
Cum putea să nu-l iubească văzând că-i zâmbeşte?
O, Mamă, înainte de-a te iubi pe tine,
l-a iubit, în adevăr; şi când îl purtai în tine,
acela era dizolvat în fluidul ce-i înlesnea plămădirea.
Iată, iubirea noastră nu este asemeni cu-a florilor, într-un singur an
încheiată; atunci când iubim, o sevă
foarte străveche urcă în braţele noastre. O, copilă află aceasta:
că iubit-am în noi, nu Unicul, nu Viitorul, ci
fermentarea unui noian; nu un singur copil,
ci toţi străbunii care, asemenea unui grohotiş de munte sfărâmat,
stau la temeliile noastre; ci albia secată a fluviului
apuselor mame -; ci acest întreg tărâm
fără glas menit unei zodii înnourate sau senine -: aceasta
– iată, copilo, fost-a înainte de tine.
Şi tu însăţi ce ştii? Ademenit-ai genunea timpilor duşi
în cel ce ţi-i drag. Ce fel de simţiri
au răzbătut şi izbucniră, eliberându-se,
din toate acele fiinţe captive? Ce femei
te-au urât acolo? Ce fel de bărbaţi
cumpliţi ai aţâţat în vinele adolescentului? Copiii morţi
năzuiau să vină spre tine… O, lin, cu blândeţe
împlineşte-i înainte, una din acele umile, îndrăgite treburi de fiece zi
care să-i dea siguranţă, – du-l, şi-alături de tine fă-l să simtă
de-aproape grădina, dăruieşte-i a nopţilor
precumpănire..
Păstrează-l!

Geo Bogza - Plat Du Jour

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În ulei, Tania Ștefanovna stă pe o bancă
fără față și fără culoare la ochi,
sub picioarele ei obișnuita căpățână de mort
de data asta râde la un suport de ștampile
și pe urmă masiv și galben dulapul curge galben pe lângă perete
dulapul în care e încuiat jurnalul și șapca de locotenent
și un poet cu fața tăiată de geamuri și oglinzi
e deasupra plajei pe care oameni goi
merg indiferent în sens opus.
Dacă un om cu pisici și șarpe în loc de s**
iar altul – Robinson Crusoe – întinde mâinile în zare
e pentru că femei în trupul gol
exact cum le-a visat M. H. Maxy
duc mâna albă la suflet și buric
dealtfel și om și ochelari banjo cântat la 8.
Dedesubt pe fondul negru înșirați ca
în beciuri amanții defuncți din Atlantida
stau poeții cei mulți și cei puțini
cari nu și-au precupețit glasul și sângele
cari au mers prin ei și prin afară de ei
și și-au întors înăuntru ca unghiile cismarului din Arizona
acela care n-a fost niciodată
decât exemplu într-un poem fără valoare
și care n-a socotit cuplurile erotice ale orașului
așa cum le-au socotit poeții din gravuri
strânși la un loc unul dintre ei
care s-a ridicat pe inimă până la înălțimea catargelor
de unde a rostit un zâmbet ca un lasso
ca un descântec
și de sub cuvinte
poeții au început să iasă ca lupii și ca avioanele.
Dealtfel chestiunea devenind oarecum ambetantă
se rezolvă prin mașina omenească roșie la rinichi
galbenă-n creier
pe unde oamenii merg cu vagonete și cu macarale
ca undeva sub frunte să se așeze la o masă
cum făceau conspiratorii de la Ismail și Nijni-Novgorod
pe vremea când ceaiul nu era ținut în testicule
și apa nu venea de jos în sus să meargă tot în jos
pe lângă biblioteca în care nu e voie să pui mâna
fiindcă la stânga o ciupercă e ca un dirijabil
și deasupra are loc o naștere cu automobilul și profesori universitari
(aceasta nu-i delir, ci camera lui Sașa).
La dreapta e cufărul de nuiele și de vis
acolo lucrurile stau îngrămădite ca nucile pe masă
și fiecare atârnă în imaginație de un deget mic și strivit
(aceasta nu-i imaginație, ci realitatea)
așa cum stau atârnate hărțile Americii
când domnul cu barbă decerne premii
și se scrie apoi în gazetele de provincie
primite cu trenul la Buștenari.
Dar undeva departe, peste nouă țări și nouă mări
exilată, e lampa
lampa de sticlă albastră, ca de cauciuc
așa trece prin sânge și place ca o țâță
lampa din nopțile de studii și de confesiuni
când eroii erau mai mici cu cinci luni
și nevinovați de catastrofa C. F. R.
care trebuia să se întâmple și nu s-a întâmplat
astfel a venit dimineața și ziua fatală
când am fost mai lung și mai plictisit
când am cunoscut pe doamna Claudia Milian
când pe stradă a trecut autocamionul 3677
când fără a voi să fac filozofie
m-am gândit deșertăciunea
deșertăciunilor, totul e deșertăciune
și am terminat poemul în tipografie
plictisit,
lung
și neștiind la urma urmelor ce-ar trebui să fac.

Kabir - O Cum Pot Să Exprim Vreodată Acest Cuvânt Secret?

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O, cum pot să exprim vreodată acest cuvânt secret?
Oare cum pot să spun că nu este așa și El este așa?
Dacă spun că El este în mine, universul este o rușine:
Dacă spun că El este fără mine, este o minciună.
El face ca lumea interioară și cea exterioară să fie una indivizibilă;
Conștientul și inconștientul, ambii sunt scaunele de picioare ale Sale.
El nu este nici manifestat, nici ascuns,
Nu este nici dezvăluit, nici învăluit:
Nu există cuvinte care să spună ce este El.
(Din vol.”Ţes pânza Numelui Tău – Cânturi”)

Kabir - Între Cei Doi Poli Conștient și Inconștient Acolo XVI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

XVI Între cei doi poli, conștient și inconștient, acolo
și-a făcut mintea leagăn:
Acolo atârnă toate făpturile și toate lumile, și leagănul
acela nicicând nu-și încetează mișcarea
legănată.
Milioane de ființe sunt acolo; soarele și luna cu
drumurile lor sunt acolo:
Milioane de vârste se scurg și leagănul se leagănă
mereu.
Toate se dau huța! Cerul și pământul și aerul și
apa; și Domnul Însuși luând formă:
Și vederea acestei legănări a făcut din Kabir un
preaplecat slujitor.
(Din vol.”Ţes pânza Numelui Tău – Cânturi”)