identitate lingvistică – Versuri.pro

Christian W Schenk - Astfel Ne Grăi Cuvântul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

A fost o sală-ntreagă cu oaspeți de cuvinte,
Și stalul plin de scaune adăpostind morminte
Și cruci, și tâmple sumbre, și amintiri prea sfinte
Spre-a le lăsa în aer fără de-așezăminte.
Se scoală-n față unul, curat, simplu în toate,
Vorbind o limbă clară, cu frazele păstrate
Din limba strămoșească; mai tare mai molcom,
Așa ca să-nțeleagă tot omul care-i om:.
„- Voi toți, aici în sală, voi toți care-ați uitat
Cuvintele de seamă, cele ce vi s-au dat
Spre-a le mări prin versuri și fraze grațioase,
Unde ați dus dulceața acestei limbi frumoase?.
De ce ne-ați pus în umbră, de ce ne-ați ocolit
Scriind fără de noimă când pana a slujit
Atâtor generații drept sprijin frazei care
S-a ridicat pe scena măririi în picioare?.
Tu cel de-aici din față și tu acel din spate
Te uiți uimit la mine cu cele inculpate
Frânturi de pe hârtia plină de inocență,
Uitându-te la mine doar cu indiferență.
Nu vreau să țin acuma o-ntreagă conferință,
Să fac abuz de tine sau de a ta știință!
Îmi apăr doar cuvântul cel împletit în fraze
Să-i poți simți aroma în multe ipostaze. ”.
Și-a fost o sală-ntreagă cu oaspeți de cuvinte
Ce și-au zorit plecarea spre vechile morminte,
Lăsând scaunele goale, doar fraza drept zălog,
Ținând cu sine însăși un simplu monolog.

Grigore Alexandrescu - Epistolă Către Voltaire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Epistolă către Voltaire.
Din ziua când am citit scrisoarea către Horace,
Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las,
Să-ți scriu pe un ton măreț, cât de măreț s-ar putea,
Și să-ți pornesc un bilet lucrat în fabrica mea.
Dar auzeam că voi, poeți, scriitori vestiți,
Îndată ce ați murit, vă faceți cam neciopliți,
Cam groși, necivilizați; și, drept să spui, mă temeam
Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decât doream:
Răspuns ca acel ce zici că-n anul trecut ți-a dat,
Din partea lui Boileau, un secretar neînvățat.
Aicea ca și la voi se află mulți nătărai,
Care s-ar da bucuros că sunt secretari ai tăi.
Cu toate-acestea acum dorința mea o ascult;
Respectul numelui tău nu mă oprește mai mult,
Și pare-ți bine sau rău, slobod din partea mea ești.
Nu cercetez dacă-n rai, dacă în iad locuiești,
La ce fel de munci, pedepse, păcatele-ți te-au supus
Și dacă în lungi frigări dracii acolo te-au pus.
Sunt sigur că sfinții toți asupra-ți au reclamat,
Și chiar de nu-i fi prăjit, ești negreșit afumat.
Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pământ,
Unde pagâni sau creștini cu toții la au loc sfânt,
Unde vedem fericiți pe cei mai mari păcătoși,
Și soarele luminând pe rai ca pe credincioși;
Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.
Dar spune-mi, te rog, Voltaire, tu ce folos ai aflat,
Deși al legii vrăjmaș, să critici, să osândești
Acele-nalte cântări, acele gândiri cerești
Care-al naturii stăpân el însuși le-a însuflat,
Spre slava numelui său, poetului împărat?
De nu ca om, ca creștin, dar însă ca autor,
Vrednic erai, socotesc, să simți înălțimea lor,
Și geniul tău frumos, până acolo să-l sui.
Cerul, tăria vestind faptele mâinilor lui,
Din pavilionu-i de nori, acel prea înalt tunând,
Cu fulgerele-i de foc vrăjmașii lui răsturnând,
Pământul din temelii clătit, dezrădăcinat,
Suflarea-acelei mânii ce mările-a-nțărâtat,
Aste mărețe trăsuri tu cum le disprețuiești?
Idei, icoane, figuri, toate în ele găsești.
Racine, pe care-l iubeai, din ele s-a adăpat;
Rousseau, pe care-l urai, adesea le-a imitat:
Toate acestea le știi, dar furia-ți te-a orbit.
Tu, ca odată Satan, pe om din rai l-ai gonit,
Nădejdea, rodul ceresc, în inimi o ai călcat,
Și care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?
Ucideri și desfrânări, iată ce-ți suntem datori!
Viața-ai făcut-o grea sărmanilor muritori,
Iar pe scelerați i-ai scos din jugul lor neplăcut.
Vor în zadar a-ți găsi un cuget ce n-ai avut,
A zice că te-ai luptat abuzul să războiești;
Nu, temelia-ai surpat în dogmele creștinești.
A! dacă talentul tău, mai bine-ntrebuințat,
Cu soarta-i a se lupta pe om l-ar fi înarmat!
Dacă pe drepți întărind, pe rai ai fi îngrozit,
Îngerii numele tău cu drag l-ar fi pomenit.
Ani ai trăit îndestui, rol măreț-ai jucat,
Ai lumii stăpânitori adesea te-au vizitat:
Acum acestea pe noi nimic nu ne folosesc,
Iar duhu-ți nemărginit e singur ce pizmuiesc.
La toate-ai fost norocit: nu crez c-atât izbuteai,
De-ai fi avut să formezi limba în care scriai;
Dar veacul te-a ajutat; în vremea când te-ai născut,
Stilul era curățit și drumul era făcut.
Altfel e-n țara la noi: noi trebuie să formăm,
Să dăm un aer, un ton, limbii în care lucrăm;
Pe nebătute cărări loc de trecut să găsim.
Și nelucrate câmpii de ghimpi să le curățim.
Aș vrea să poți să-nviezi, o zi numai să trăiești,
Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbești.
Unul, iscoditor trist de termeni încornorați,
Lipsiți de duh creator numește pe toți ceilalți.
Se plânge că nu-nțeleg acei care îl ascult,
În vreme ce-nsuși el nu se-nțelege mai mult.
Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,
Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creștinesc,
Și lumii să arătăm că nu am degenerat;
Altul ce scrie pe șleau ca preotul de la sat
Zice că e deslușit, se crede simplu; iar eu
Mă trag deoparte, privesc, și scriu cum dă Dumnezeu.
Cu toate-acestea luăm titluri de mari autori,
Dăm sfaturi și osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apolon nepoți,
Râdem de unii câțiva, și publicul de noi toți.
Amestecul întâmplat în limbile omenești,
Când s-a zidit acel turn, în vremile păgânești,
N-a fost atât de pestriț, n-a putut fi mai ciudat
Decât acel ce aici urmează neîncetat.
Uniți am face ceva, am fi de vreun folos:
Avem un dialect bun, ușor și mlădios;
În el fiece cuvânt nu e ca la voi legat,
Cu un articol semeț, cu un pronume ciudat;
Pronume, -articole lungi care sufletul ți-l scot,
Și seamănă când pășesc suita unui despot.
Dar ce mai mult să vorbesc? Câte am avut de zis,
Câte de tine gândesc, mă vezi că slobod le-am scris:
Cât pentru noi, lucruri mari nu e să nădăjduiești;
Numai acel Dumnezeu, sub mâna căruia ești,
Duhul unirii de sus spre noi de îl va porni,
Parerile ce se bat, el numai le va-nvoi.
Altfel, decât să gândesc că noi ne-am alătura,
Mai lesne-aș putea să cred că tu te vei boteza.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

Grigore Vieru - Tămâia și Lichenii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Unor apărători ai stâlcitei limbi române
numită „limba moldovenească”)
A murit tămâia,
Duhoarea stă să crească.
Ne-a umplut ca râia
„Limba moldovenească”.
Mi-a pierit și somnul,
Pacea creștinească.
Mârâie spre Domnul
Limba moldovenească.
O biată bătrână
N-are nici de pașcă.
Stă cu halca-n mână
Limba moldovenească.
Își crește frumosul
Limba românească.
Îi arată dosul
Limba moldovenească.
Gângavă, tot linge
Cizma muscălească.
Spre Evropi se-mpinge
Limba moldovenească.
Palidă mi-e fața
Sub un cer ce cască.
Îmi mănâncă viața
Limba moldovenească.
Voi muri, se pare,
Pentru-a mea lumină…
„Mă va plânge oare
Limba cea română?!”

Alexei Mateevici - Limba Noastră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate,
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră-i aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Alexei Mateevici - Unora

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Noi nu ne înțelegem: voi vreți a noastră limbă
S-o înnoiți, surpându-i temeiurile vechi,
Și noua latinie, măcar de-ar fi cam strâmbă,
Vă pare totuși cântec, sunându-vă-n urechi.
Veșmântul firii noastre din pânză strămoșească
Cu tivituri de aur, de vechi argint și flori,
Războaie-mpodobite de-o mână meșterească
Vă par sărăcăcioase mantale de păstori.
Noi nu ne înțelegem: acolo unde bate
Izvorul veșniciei, frumoasei nemuriri, –
Vă pare că-i pustie, bordeie lepădate –
Și căutați s-aduceți de-ai voștri trandafiri.
Dar trandafirii voștri făcuți-s din hârtie
Și miroase a leacuri luate din dugheni,
În limbă doftorească a voastră latinie
Preface graiul slobod din codrii moldoveni.
Noi nu ne înțelegem: din sine limba crește,
Nevoie nu mai are de ajutor străin,
Din sine-și prinde floare, din sine se-nnoiește,
Când nu-i atingi temeiul puternic și bătrân.
Destulă înflorire păstrat-a limba noastră
Din sânul maicii sale cel vechi și sănătos,
Și nu-i mai trebui leacuri și nici boia albastră
Să zugrăvească cerul cel sfânt și luminos.
Noi nu ne înțelegem: povestea nu-i de-aseară
Și parc-ar fi să tragem și noi învățături,
Să nu ne-aducem graiul la stare de ocară,
Să tăvălim pe uliți cântarea din păduri.
Priviți: acei cu limba bolnavă, chinuită
Cu drag și cu mirare ne-ascultă când vorbim;
Iar cântăreți și meșteri cu pana iscusită
Fug de latina nouă, ca de un țintirim..
Noi nu ne înțelegem: dar de-ați simți ca mine
Ce patimi limba trage dintr-un străin puhoi,
Atuncea n-ați urni-o din temelii bătrâne,
Atuncea, mi se pare, ne-am înțelege noi.

Vasile Copilu-Cheatră - Balada Graiului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe un motiv de Cotruș.
Nu e grai pe lume, nu-i
Ca graiul românului;
Când ajunge să se prindă
În doină și în colindă
Celui ce îi face tindă.
Când în pârgă încă dam
Zorile strigau-le-am
Și-odată cu zorile
Munții și izvoarele
Și tot ce era aproape
Între munți și între ape.
Cu mâinile amândouă
Ne-am spălat cu-ntâia rouă
Să ne fie graiul grai
Ca pe un picior de plai.
Drumărind și drumărind
Duși de pași și duși de jind,
Pe unde umblat-am craina
Să-i smulgem graiului taina
Munți și ape iscodind
Vânturile întrebând
Peste-nvolburarea grea
Îmi răspundeau vinerea,
Marția și cu mercurea,
Carpații și Dunărea,
Carpații și Dunărea.
*.
Peste-ntinsul gol și crud
Ca din alte lumi aud,
Clopotele bătând în dungă,
Dangăte ce se alungă
Peste vremea rea și lungă
Năvălește-napoi
Viu trecutul către noi.
Greu de sori cu mers fierbinte,
Dunări iuți cu ape sfinte,
Căprioara Domnului
lângă cerbii visului
Și vulturii gândului,
Bourii trecutului
Din străfundul timpului
Peste sufletul oricui
Sună ca-ale nimănui,
Sună clopotele lui
Sună fluerele lui.
*.
Fără tine, graiule,
Cine toate știe-le;
Fără tine pe aci
Nimeni n-ar putea ghici
Nimeni pe pământ n-ar ști
Și la lume povesti,
Că aici ne-am zămislit
Și cu tine ne-am trezit;
Că mai tari ca orice arme
E trecutul ce-n grai doarme.
N-ar mai fi povești și șoapte,
De-am perit ori nu în noapte
Și nici vis
Cu sânge scris
Sub peceți de cărți închis
Și nici doină și nici vers
Pe unde urma ni s-a șters
După-atâta mers și mers.
*.
Câți n-au vrut fără de duh
Să-l doboare din văzduh
Ca pe-o pasăre măiastră
Taină în inima noastră;
În restriști ne-a adunat
Ca un glas de împărat,
Ne-a fost chiot și lui, lui
Goarna năzdrăvana-a lui
Ne-a venit din cer ca mana
Ferindu-ne de Satana.
Graiule, Măria-Ta
lângă tine-oi adăsta
Până-n veacul veacului
Ca la Curtea Dorului.
Scris mi-a fost să fiu al tău
Și la bine, la rău,
Pe granița sângelui
Pe granița gândului
De unde scăpare nu-i
De unde scăpare nu-i.
*.
Glas aș vrea să am ceresc
Să m-auzi când îți grăiesc,
Și profetic văz să văd
Cum învingi orice prăpăd
Și să simt, nu-mi pară rău,
Că sunt trup din trupul tău,
Din acest pământ, pe care
Numai cântecul nu moare
Sub flamura-ți, Craiule,
Grai carpatic, graiule!.
*.
De la cine l-am deprins,
De la care mag sau ins?
De la flori de rouă ude,
De la mama sau de unde?
Că-i atâta de frumos,
Când ceresc, când mătăsos,
Când e flacără și pară,
Curcubeu e peste țară
Și în tainițele lui
S-ascund munții visului
Și merindea mea de cer
Tot lui trebuie s-o cer.
*.
Ca să te cânt, graiule.
În poeme, Craiule,
Mi-am spălat gura cu rouă
Și mâinile amândouă,
În Dunărea doinelor
În laptele oilor
Și-am pus aură și dor
În cuvinte ce mă dor;
În cuvinte care cântă
Să ne pregătim de nuntă.
*.
Graiule, aș vrea să-ți pui
Stemă floare gândului,
Străinii să te cuprindă
În doină și în colindă,
Să guste și ei mai bine
Mustul care fierbe-n tine,
Cu nectarul tău aparte,
Peste viață, peste moarte,
Cu tot harul care-l ai,
Și fără sfială-l dai
Cui îl cere, cui îl vrea
La rever să-l prindă stea,
Păsul să-l mărturisească,
Visul să și-l pritocească.
*.
Mor în lume oameni buni,
De sâmbătă până luni,
Mor și oameni învățați
Cu stea-n frunte înstelați
Și mai mor râuri și ape,
Mai departe, mai aproape,
Mor și brazii în picioare,
Numai cântecul nu moare
În țară la noi sub soare.
*.
Pajură ne ești, Graiule,
Graiule, tu, Craiule,
Când în vers te potrivesc
Plată greu eu îți plătesc,
Că de-ar fi în aur plata
Ți l-aș vărsa cu găleata,
Nu m-aș uita cât îmi ceri,
Nici la ziua cea de ieri,
Nici la azi și nici la mâine,
Nici la trudă, nici la pâine,
Dar când vreau să te frământ,
De viu mă bagi în pământ
Că-mi ceri inima, drept plată,
În tine pe veci să bată.
*.
Graiule, Măria Ta,
Mă-ntreb oare cum ți-ar sta
Fără straie românești
Fără zmeul din povești?
Fără sori străvechi și noi,
În pădurile din noi
Pe unde am tot umblat,
Pământul în lung și lat
În lupte fără sfârșit
Și de pismași hărțuit,
Când cu ghioaga am izbit?
Nu-mi da, Graiule, răspuns,
Că răspunsul nu-i ascuns,
Ești acasă doar aici
De la mari, până la mici,
În toți care te grăiesc
Pe pământul românesc.
*.
Graiul meu, tu n-ai hotar,
Când vrei să ne faci un dar,
Cu vrăjite chei de dor
Descui casa tuturor
Și inima ne-o descui
Cu cheile cântului
Și ne faci să te zidim
În vetre și în chilim.
*.
Lui, lui și iarăși lui
Căprioara dorului
În prescura graiului,
E cântecul neamului,
Grâu din griul Graiului
Nu-i pe lume, nu-i și nu-i,
Mireasa pământului
Ca-n silabelele lui,
Ca-n chemarea cucului
Răsunetul codrului,
Pe volbura vântului,
Daruri ale oricui
Sunt darurile, Graiului.
*.
Trece cântecul, se suie
Din izvoare-n silhe șuie,
Să se culce-n cetine
Ușor să se legine,
Ba să gudură în fagi
Și din ochii celor dragi
Se-ncarcă de frumusețe
Să ne poată da binețe
Și să zică vers frumos
Din trișcă de lemn și os,
Și din tulnic, și din bucium,
Și de bine, și de zbucium,
Graiul care n-are stare
Nu-și găsește alinare,
Doar la noi când îi cântăm
Și în inimă-l culcăm.
*.
Glas aș vrea să am ceresc
Să m-auzi când îți grăiesc;
Și profetic văz, să văd,
Cum ne sui peste prăpăd
Și mă simt la bine-ori rău,
Că sunt duh din duhul tău,
Că mai tari ca orice arme
E trecutul ce-n noi doarme,
Cu strămoși crescuți în brazi,
lângă noi veghind și azi,
Cu tribuni suiți în plante
Și în stelele înalte
Ca de-acolo, Graiule
Să-ți vegheze straiele,
Nimeni să nu ți le spurce,
Pin’ la tine să nu urce,
Să rămâi mereu curat,
Ca cei ce te-au adăpat.
*.
Sus din munții visului
În care știi să ne sui,
Să privim senini în soare
Smeriți ca niște fecioare,
Viitorul țării noi,
Care clocotește-n noi.
Gem de sori cu mers fierbinte,
Crișuri iuți cu ape sfinte,
Până-ajung ca să ne prindă
În a gândului grea tindă,
În acest pământ pe care,
Nici un cântec nu mai moare;
Ci trăiește și tot crește
Și în noi mereu rodește,
În cântec se rotunjește,
Nici un verb nu-i ruginește,
Că ți-e dat mereu cu spor,
Să rămâi nemuritor.
*.
Graiule, când îți grăiesc
Simt cum iară înfloresc
Și cum sunt iară în stare
Să sar ca arcu-n picioare,
În cuvânt să-ncui, pe veci,
Patru săbii în trei teci,
Vorbe străvechi și domoale
De glume și de zicale,
Credincios să ne rămâi,
Ca din ziua cea dintâi,
Că prin tine am răbdat,
Năpaste ce ne-au grăpat,
Ca pe țarini în trecut
Când peste noi au trecut.
Tot prin tine am răzbit
În luceferi de-am suit.
*.
Câte Ane n-am zidit
Toți cei care te-am iubit
Și la temelii ți-am pus
Inimi cu embleme-n sus.
Graiule, stema să-ți steie
Peste țară-n curcubeie.
*.
Lăudat ne fie Graiul
Că ni-e pâinea și mălaiul;
Vin cocorii gândului,
Vin cu cerbii visului,
Prinși la ruda carului
Bourii trecutului
Și în minte mi te-aduc
Din adânc, de nu apuc,
Rostul să ți-l rostuiesc
Gândul să mi-l limpezesc,
Dar atâta știu c-a fost,
Ca un vers spus pe de rost,
Vremea când numa-n pădure
Te-ascundeam, să nu te fure,
C-au fost hoți destui în lume,
Graiul ni-l cereau anume
Să ni-l dăm
Pentr-un titlu de noblețe
Și un blid de corobețe.
Mulți, Graiule, te-au vândut,
Cit pe bani, cât împrumut,
De tine s-au lepădat,
Pentr-un spurc de împărat,
Poporul nu i-a răbdat
Cu blestem i-au blestemat.
Cei mai mulți te-am apărat,
Chiar viața mulți și-au dat.
Nu te-am apărat cu arme
Cu trecutul ce-n noi doarme,
Rădăcinile de-oțel
Și mormintele din el.
*.
Eu sunt trup din trupul tău
Și la bine și la rău,
lângă tine-s strajă trează
Tu-mi iești cină și amiază,
Aerul când îl respir,
Tot din tine mă inspir,
Nici o poftă din vecini,
Nu-i în stare, prin străini,
De tine să mă despartă,
Lumea cu mine s-o-mpartă,
Că sunt trup, din trupul tău,
Și la bine, și la rău.
Măguri sunt cuvintele,
Munți de moaște doinele.
Astăzi când sui în poem,
Aș vrea să-ți înapoiem,
Ce ne-ai dăruit cu carul,
Dar n-avem pe semne harul,
Ne-a rămas un pic de soare
Să ți-l aștern la picioare.
*.
De când sunt atâta știu,
Că-n viață asta vrui,
Să fiu robul cântului
Și ostașul graiului
Pe granița sângelui,
Viața pentru el s-o dau,
Bucurie cui nu au.

Ady Endre - Scribul Nebun al Lui Matyas

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

„Scribule, scrie cânt ungar,
Pe Pământ a trăit și Dante.”
Râdea, râdea copistul.
În latină zbura cântul,
Niciodată-n maghiară.
Zvârcolind, se zbătea scribul.
În suflet cânta Petrarca,
Creând și cânt nou, maghiar.
Medita, medita copistul.
Arar în nopți cu taine,
A scris și-a rupt scrisul maghiar.
Plângea, plângea copistul.