2.
Și se mistuie ziua fierbinte
Și se arată întunericul greu
Și se miră asinul cuminte
‘’Oare ce e, stăpâne al meu?’.
De năduf mi-este mintea ca-n ceață?
Sau un vis plin de neguri mă ia?
Că visez, tot mai mult, altă viață..
Poate a mea, poate nu chiar a mea.
Și, ce-aștept, clătinat ca de vânturi,
În bordeiul cu strâmți căpriori,
Îngânând neștiutele cânturi
Din grădina cu priveghetori?.
O, al vieții blestem ocolește
Locu-acela de mari reverii
Unde-o rochie albă foșnește
Licărind printre pâcle-albastrii.
Seri de seri, tot mai mult întârzie,
Lângă-naltele porți, pașii mei
Și mă îndeamnă mai mult și mă îmbie
Și rotirea și cântecul ei.
Și mă cheamă mereu melodia
Ce-o ascult de evlavie mut
Și surprind că-ndrăgesc nostalgia
Și un gard ce nu-i încă trecut.

3.
Obosit ațipește asinul.
Ranga zace zvârlită sub stânci.
Și stăpânul își uită căminul
Pe cărările nopții adânci.
Drum bătut și alte dăți, prin pietroaie..
Dar acum, șerpuind, tăinuit,
Spre grădina cu limpezi pâraie
Și cu zidul de ramuri umbrit.
Cât de grea e povara iubirii!
Ore trec, și-al lor șir este lung.
Rourați și țepoși trandafirii
Îndoielnicul gând mi-l străpung.
Că va fi? Osândire? Răsplata?
Și voi fi înăuntru lăsat,
Dacă astăzi din drum m-oi abate
Și în poarta grădinii-am să-ți bat?.
Ce bizar un trecut se înmormântă.
Nu mă întorc la ce-am fost și-am robit!
Fiindcă inima mea îmi cuvântă
Că-n grădină sunt oaspe dorit!.

4.
N-a mințit. Adevăru-mi grăise.
Se-mplini întru totul al meu vis.
N-am bătut, ci chiar ea îmi deschise.
Poarta grea, numai ea mi-a deschis.
Printre crini, pe alei răcoroase
Clipociră izvoarele lin,
Triluiră în noapte duioase
Cântărețele în ram de arin.
Și brățări zornăiau lepădate,
Și mai vii ca în searbădu-mi vis,
Deslușeam și poieni fermecate
Și grădini de supreme paradis.
Mă-îmbata și-o licoare de aur,
Mă topea și-un foc viu, auriu,
Că-mi uitam de stâncosul cocalur
Și de bietul meu asin din pustiu!.

5.
Între ziduri de flori revărsate
Din trecutul amar am fost smult.
Dar ce pasăre-n trilul ei poate
Să acopere al mării tumult?.
Și neliniști pătrunse-n cântare
Mi-au adus vuietarea deplin
Dinspre țărm, și văzui drumul mare,
Și pe drum ostenitul asin.
Din căldura culcușului dulce,
Cuprinzându-mă-n brațele ei,
Ea vrând capul pe pieptu-mi să-și culce,
Mă întrebă: ‘’Iubitule, ce-i?’.
Ce zorit îmi trăiesc fericirea!
Iară sufletul meu tulburat
N-ar voi, dar aude vuirea
De talaz ca un semn depărtat.

6.
M-am trezit de cu zori dimineața
Nu mai știu, în ce zi m-am trezit,
Și ea doarme c-un zâmbet pe față
Ca și cum m-ar visa fericit.
Îi privesc voluptoasele ploape.
E frumoasă că pruncii când dorm.
Dar tresar. Aud fluxul pe-aproape
Și răsufletul lui uniform.
Și-am deschis și fereastra-nspre mare
Și-mi păru, din albastrele ceți,
Că aud dinspre larg o chemare,
Ca un răget prelung, de tristeți.
Iar ecoul de cruntă durere
Se se înfipse în mine tăcut.
Ea doarme și visa mângâiere.
Ea dormea.. Și-am plecat neștiut.
Am sărit peste garduri, în goană
Tulburând neclintitele foi.
Trandafirii cu ghimpii-n hârjoană
Ar fi vrut să mă tragă-napoi.

7.
Drumul, scurt altădată, îmi pare
Nesfârșit de amar și de greu.
Dar coliba pe unde mi-e oare?
Și pe unde-i tovarășul meu?.
Ori, cumva, rătăcit-am prin ceață?
Ori de mine-o fi râs cineva?
Că nimic nu se vede în față.
Din ce-a fost decât stânca. Doar ea!.
Numai tufa de vânturi zburlită
Lângă țărmul pietros și schilav.
Și mă-mpiedic de-o rangă zvârlită,
Ruginită-n nisipul jilav.
Și-apucând-o puternic, în mână
(ori visam? Poate încă visam?)
Am izbit-o în stânca bătrână
Cum pe vremuri mereu o izbeam.
Dar acolo, sub pietrele dure,
Unde-n ochiul de ape, străfund.
Mășunau caracatițe sure,
Se ivi numai crabul rotund.
Și alt crab răsări de îndată
Și cu clești desfăcuți și vâlvoi,
S-au urcat pe nisip să se bată,
Și să piară-n nisip amândoi.
Iar pe drumul de odinioară,
Unde-altcând eu aveam un cămin,
Am văzut un alt om cum coboară,
Cu o rangă-ndemnănd alt asin.