II.
Niciodată o arătare mai superbă nu-l ispitise.
Ca o togă albă curgea, în cute, granița de-a lungul acelui trup care trona pe stâncă.
O iarbă scundă, fără flori deșarte, se lingușea sub gheare, respirându-i mireasma leonină, iarba-n tremur din care-atingerea cu bărbăția făcea un mușchi zeiesc.
Preacredincioasă, dormea sub el tăcerea pietrei: timpul – silit,
Ia noi, să curgă – înghețase.
Coada-nflorită-n scarabei de aur pulsa; și era singura mișcare: o vână – ritmică – de neastâmpăr, în larg ocol, necutezând popasul, o umbră de vultan cădea pe crupă, și-o dispută-n amiaza cu
Apollo.
Odihna fiarei susținea fecioara.
Dar nu în felu-n care elefanții la
Ind își poartă regii: nu ca sclavă, ci ca stăpână-n sfera ei de răget.
Exact la întâlnirea dintre trupuri, acolo unde – ca-ntr-o deltă-n trestii – vuiesc adânc săratul și salciul, un greier, care nu știa ce spune, spunea că orice graniță-i părere, în loc de coamă – bustul: bronz și lapte.
Din matitatea pielii, două rodii întrețineau un vis al zămislirii pe lujerul cel tandru.
Nici o mână
nu atinsese-acele sfere: cântec erau în jumătatea lor văzută, și moarte-n jumătatea cealaltă.
Iar peste gâtul lebedei, deasupra, acolo unde-alcătuirea toată primea un chip încoronat cu plete, – doar gura lui, doar ochii beți de fulger sfidau mereu hazardul, aruncându-și văpaia grea, scăzută sub sigilii.

III.
„Eu știu, eu știu, eu știu că-ndărătul acestor ochi, înlăcrimați de taina pe care-o poartă-n ei, așteaptă
Zeul.
El stă; eu vin (căci scris e ca divinul nemișcător s-atragă în pupilă întinderea mototolită – hartă cu râuri și cetăți înghesuite – și-apoi s-o desfășoare, după iris).
Eu știu că-ndărătul acestei fețe pecetluite, fiara flămânzește (nu sângele, ci izul ce plutește în el, un fel de drojdie a vieții, e ceea ce-i întemeiază foamea).
Dar gura ta – nesățurată?
După ce-mi va zvârli cumplita ghicitoare, ea va rămâne-aprinsă, ca garoafa în dorul fluturelui: inocentă (cu tot nectarul supt) și carnivoră.
O dată doar de i-aș deschide gura cu limba mea, chiar dacă întrebarea din vârful limbii
lui mi-ar arde limba!
O, sâni!
Dacă
Frumosul nu se poate atinge fără sabie, zadarnic va-mbrăca vântul-n platoșe de aer: topite, ele lasă și mai goală această dulce carne, nenunțită.
O dată doar – pe sâni – să-mi lunece pal și micul zeu orbecăind acolo unde, în locul stridiei în flăcări, un zeu asemenea stă păzit de gheare!
Mă-ntreb: să fie oare cu putință
ca tocmai scufundarea, de la mijloc,
a trupului de fată într-o sferă
de leneșă cruzime, chiar aceasta
împerechere de coșmar – greșala
în care zeii nu au nici o vină –
să-mi biciuiască simțurile toate?
(Ori, poate, toți suntem acolo încă,
în sfera-aceea roșie, iar capul
– ieșit din sfera – se ridică-anume
spre a simți că cineva-l apasă:
ochi scos din beznă ca să vadă bezna?).

IV.
„Iscoditorule, tu ești în stare să mă dezbraci cu ochii, dacă haina enigmei n-ar fi decât goliciunea însăși.
Privește-mă!
Ca orbul ai să umbli cu degetul pe-aceste semne clare, dar n-ai să pipăi ultima lor noimă.
Tot ce ființa mea învălmășită întoarce, fără milă, către tine din chipul tău, ascuns îți va rămâne.
Mă crezi un prag, dar intri în oglindă.
Și trebuie să atingi o altă plasă, mult mai adâncă, pentru ca din colțul ceresc, în care stă pitit, păingul să se trezească, să te bage-n seamă.
Eu știu că nu ți-e frică de-ntrebare: răspunsul s-a născut cu tine-odată.
Dar teme-te de fratele lui geamăn!”.

V.
Acuma stânca era goală.
Iarba se ofilea pe piatră, din iubire.
O umbră de vultan o locuia.
Iar omul care se-ndrepta spre
Teba era întâmpinat din depărtare de-un sunet vag de trâmbiță și tobe.