XXII.
Și-a-nceput să cânte iarba și pământul;
Crengile din luncă, grele, se-ndoiau;
Turturelele prin cuiburi gemănate
Gușe albe de mărgele-și alintau.
Goangele urzeau pe liniști borangic
Și-ntindeau peste miresme căi de bură;
Doi porumbi căzuți din soare în bunget.
Gurluiau topiți de visuri, gură-n gură.
Și-au venit de prin desișuri la izvoare
Ciute tinere cu trupuri de afine;
Au ieșit din scorburi negre nevăstuici
Și-a venit cu mierea-n gușă roi de-albine.
Toate parcă vreau să vadă și să știe
Ce se-ntâmplă acolo-n poală de pădure,
Unde-a prins să cânte-n ramuri tot pământul
Și să-ntindă peste liniști rugi de mure.

XXIV.
Ajungând cu turma-n goană la pârâu,
Smulse straiele de flăcări de pe ea
Și zbucnită ca o știmă de lumină
Se-aruncă în apa-adâncă ce rotea.
A pornit așa înot în susul apei,
Ca o mreană de argint ce se răsfață;
Înota să-și ostenească trupu-ncins
Și s-o bată valul rece drept în față.
Se-ndoia sub unda creață și sticloasă,
Printre sorburi de lumină și răcoare;
Când pierea ca o zvârlugă în adâncuri,
Când țâșnea pe sforul apei drept în soare.
Și-a-notat așa într-una-n apa-adâncă
Până i-a trecut prin coapse frig de sară
Și-a simțit cum de pe maluri, ca o vidră,
Umbra luncii se târăște și coboară.

XXV.
Și pornind cu turma-n grabă către sat,
Prin amurgul strâns în ochiuri și hârtoape,
Mai simțea în trupu-i proaspăt cum se zbat
Vâltori mari și repezișuri reci de ape.
Mirosea a iarbă udă și-a pământ,
Curpeni tineri, rupți de pietre și șuvoaie;
Mai simțea cum chinga apei o cuprinde
Și grumazul lin pe armuri și-l îndoaie.
Între umeri simțea valul cum se sparge,
Jocul lui cum se desface pe șerteață,
Cum o gâdilă pe coaste și pe șolduri,
Și cum șerpuie pe pulpe-n glumă creață.
Parcă-ar fi zdrobit cu trupul foi de brustur
Și vârfări de ismă verde și lăstar
Că simțea în mersu-i sprinten cum se-nalță
Când miros de undă dulce, când amar.

XXVII.
Și-a găsit-o dimineața-n câmp la măguri,
Numai pulbere de stele, numai rouă;
Avea ochii grei de gânduri și-ntuneric,
Și pe pleoape boabe mari de lună nouă..
A suit din vaduri limpezi răsăritul,
Mai aprins ca niciodată peste zări;
Spulbera năslap lumina peste dealuri
Și gonea potop de fluturi pe cărări.
Ciocârliile trezite se-nălțau
Legând cerul cu pământu-n lugeri vii,
Iar pădurile de neguri scuturate
Întindeau polăți de zale peste Jii.
Și-a simțit Măria-n suflet izvor nou,
Ca o vână gâlgâindă de sub munte;
A simțit că-i râde viața până-n creștet,
Și prin glezne presuri albe-ncep să cânte.

LVI.
Singură pădurea-n dealuri stă de pază,
Cu podoaba de lumină la picioare;
Când se zbate vântu-n ramuri, parcă simte
Rădăcini de ploaie caldă și de soare.
În obraji o bate spicul și-o pătrunde,
Și vâltori de frunze moarte o colindă;
Dar ce-i pasă, când puterea ei de viață,
Ca și flacăra din cremeni, stă-ntr-o ghindă!.
Ce-i o vară de avere pentru ea?
Sau podoaba de lumină și iubire?
Toate sunt un joc de volburi și năluci
Din a vieții nencetată prăvălire.
Tot ce piere este-n viața care vine..
Tot ce râde este-n moartea care crește..
Și cum stă pădurea-n vânturi și visează,
Prinde-un fulg de nea-ntre gene.. și zâmbește..

A fost o zi fără frică sau ură
Viața mea
Inima înaripată
Rămășițele vii ale săptămânilor
Împreună cu cerul amestecate.
Viu – noi am trăit fără îndoieli
Nici tristeți –
Pe placul vântului
Erau vremuri de temut
Răul prezent.
De ce în timpul acestor chinuri
Rătăcitoare
Legând pașii tăi
În timp ce căderea umbrei te maturizează
În jurul tău.

Dar eu deja iubesc legile moscovite,
Deja nu-mi este dor de apa cea, Arzni.
În Moscova mălinii doar și telefonul.
Prin execuții ziua, oricare, -i renumită.

De vrei să trăiești, privești cu ascuns surâs
Spre laptele cu o budistă înalbăstrire,
Petreci cu ochii vreo tobă otomană,
Pe când el îndărăt pe roșie cale
Gonește în galop la simplă-nmormântare,
Sau întâlnești vagon încărcat cu perne
Și spui: „gâște-lebede, înapoi, acasă!”
Nu alege, țacănește, kodak drag,
Cât ochiul e cristalul pasărilor-stolnici
Și nu o sticlișoară oarecare! Mai mult clarobscur –
Încă, încă! Retina e flămândă!

Eu nu mai sunt copil. Morminte, tu,
Nu încerca să-nveți pe cocoșat – să taci!
Eu pentru toți vorbesc cu-atare forță,
Ca cerul gurii chiar cer să devină,
Ca buzele să-mi crape ca argila roză.