euridice – Versuri.pro

Cezar Baltag - Euridice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Din nou,
Euridice, lava erorii mele o aștern și-i rog pe zeii fără patimi să mă întoarcă în infern.
La tronul palidei
Hecate rog câinii lumii de noroi să-mi smulgă văzul din orbite să nu mai pot privi-înapoi
Jos în tunelul mării
Mume, când, albă, te voi fi aflat, mâna să ardă ca un țipăt, ochiul să tacă sugrumat.
Din noaptea mea să-ți dau viață, să te hrănesc cu viața mea, tu ca prin vis să-mi mângâi fața și eu să nu te pot vedea.
Și când tăcuți ne vom desprinde din nesfârșite guri de hău, sângele meu să lumineze spre suprafață drumul tău.
Cu-o sfâșiere fără nume din gură,
Vai, să te sorb, să te aduc din nou pe lume,
Orfeu triumfător și orb,
Focul nu stinge al retinei înalt văz, de tine dor.
Pentru privirea mea din
Hades o lungă noapte sunt dator.
De azi, văduv de privire, să-mi cert zadarnic ochii verzi; nu te mai pot zări, iubire, tu nu mai poți ca să te pierzi.

Jose Antonio Ramos Sucre - Săgetătorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Urcai treptele de marmură neagră în căutarea săgeții mele trasă la-ntâmplare. Și-o găsii împlântată-n poarta de cedru, împodobită cu motive simetrice.
Obișnuiam să trag c-un arc de-argint, ca cel din brațul lui Apollo, pentru a-mi iscodi norocul. Eram pe punctul de-a ieși în larg pe-o corabie cu vele pătrate, deși mă-ncredeam doar în cele cu pânză triunghiulară. Crescusem satisfăcându-mi nestatorniciile și capriciile.
O femeie apăru din umbră și luând-o hotărât înainte smulse săgeata tremurândă, apoi mi-o întinse fără să spună-un cuvânt. Prezența ei mă împiedicase să-mi ating ținta. O recunoscui ca fiind una dintre dușmanii lui Orfeu.
Rămăsei fermecat de-acea copleșitoare femeie, îmbrăcată în pielea unei pantere.
Mi se păru c-o văzusem în fruntea unei procesiuni terminate cu depunerea ofrandelor la mausoleul celui iubit de Euridice. Expresia ei de furie contrasta cu miezul nopții.
Mă ridicai să apăr înc-o dată cenușa stăpânului și s-alung gloata femeilor isterizate, imitând răcnete sălbatice, dintr-o dumbravă. Și din moment în moment mă așteptam să sufăr răzbunarea acelei viclenii.
Împreună cu mine, femeia sui în corabie și chemă despotic în slujba ei fiarele mării, ascunse prin recife. Matrozii se-nțeleseră din priviri și porniră-ntr-o nouă direcție. Soarele modela din când în când arcul strălucirii sale, de-a lungul talazurilor. Și-o pasăre necunoscută zbura-naintea noastră…
Fui abandonat de propriile-mi puteri pe-un litoral mlăștinos, de unde lesne se putea vedea un monument dedicat furiilor.
Acolo descoperii numele lăcașului ce-mi amintea de jalea lui Oreste.

Radu Gyr - Orfeu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

N-am temple-n Eleusis, sfincși în Tebe,
și nici altare-n Efes pentru zei,
dar ca Orfeu cu mările egee
pe liră îmblânzesc și lupi și plebe.
Zadarnic Afrodita își descheie
sandalele, ispite să-mi înjghebe.
Și cântece și glas nu știu să-ntrebe
decât de una, singura femeie.
Euridice, amfora celestă,
incandescenta, limpedea mea voaltă,
te smulg din lut, din negura funestă,
și-ntr-un vârtej de flăcări laolaltă,
columnă strălucind de sacră forță,
în veșnicie ardem ca o torță.

Rainer Maria Rilke - Orfeu, Euridice, Hermes

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Era-n ciudata sufletelor mină.
Şi ei mergeau ca vine de argint
în întuneric. Printre rădăcini,
sângele care curge-apoi în oameni
ţinea în umbră roşu ca porfirul.
Şi altceva nimic nu era roşu.
Stânci erau pe-acolo şi
păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,
şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,
întinsă peste fundul ei adânc
ca peste-un peisaj un cer ploios.
Şi printre pajişti apăru, domoală
şi blândă, dunga albă-a unui drum,
asemeni unei lungi fâşii de pânză.
Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.
Întâi bărbatul zvelt în mantie-albastră,
privind, nerăbdător, tăcut, în zare;
şi pasul lui mânca în grabă drumul,
nemestecat, cu mari îmbucături;
şi mâinile îi atârnau, închise
şi grele, dintre faldurile hainei
şi nu mai cunoştea uşoara liră
crescută-n mâna stângă ca un lujer
de trandafiri pe-o creangă de măslin.
Şi simţurile-i parcă se-nvrăjbeau:
pe când privirea-n faţă ca un câine
fugea, se întorcea şi iar pleca,
oprindu-se s-aştepte la prima cotitură,
ca un miros auzul îi rămânea în urmă.
I se părea de multe ori c-ajunge
până la mersul celorlalţi doi, care
veneau urcând suişul după el.
Apoi ştia din nou că-i doar ecoul
paşilor lui şi fâlfâirea hainei.
El însă îşi spunea că vin şi ei;
spunea cu voce tare şi-şi asculta ecoul.
Da, vin şi ei (numai să fie doi!),
dar merg cumplit de-ncet. Dacă i-ar fi
îngăduit măcar o dată să-ntoarne capul
(şi dacă o privire-n urmă n-ar strica
tot ce de-abia a fost înfăptuit)
el i-ar vedea pe ceilalţi doi cum vin
atât de-ncet şi de tăcut în urmă:
Zeul călătoriei şi-al soliei,
cu pălăria peste ochii limpezi,
purtându-şi varga-n mâna dreaptă-ntinsă
şi fâlfâind din gleznele cu aripi;
iar lângă el, ţinând-o cu mâna stângă, ea.
Ea care-atât de mult a fost iubită
încât de dragul ei a izvorât
mai multă tânguire dintr-o liră
decât vreodată dintr-o bocitoare;
atât de multă-ncât s-a zămislit
o-ntreagă lume-a tânguirii, unde
au fost create toate din nou: pădure, vale,
câmp, drum şi sat şi râu şi vietate;
şi peste-această lume de tânguiri, la fel
ca peste celălalt pământ, un soare
şi-un paşnic cer cu stele atârna,
un cer de tânguire cu stelele sluţite:
– şi totul pentru ea cea multiubită.
Acum mergea, de zeu călăuzită,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.
Şi era singură-n ea însăşi;
şi, plină parcă de-o nădejde-naltă,
nu se gândea nici la bărbatul care
mergea în faţa ei şi nici la drumul
care urca spre viaţă şi lumină.
Şi singură-n ea însăşi era. Şi moartea ei
o împlinea ca un belşug.
Ca fructul de dulceaţă şi-ntuneric
era şi ea de vasta-i moarte plină,
atât de nouă-ncât nu pricepea.
O-nvăluia o feciorie nouă;
şi sexul ei era închis, asemeni
c-o floare tânără când vine seara;
şi-atât era de dezobişnuită
de-mpresurare mâna ei, încât
până şi-atingerea atât de lină
a sprintenului zeu o supăra
ca o mişcare prea familiară.
Nu mai era acum femeia-aceea blondă
care de-atâtea ori cântase-n versul
poetului, nu mai era mireasma
patului larg, nici avuţia
bărbatului nu mai era.
Se destrămase ca un păr bogat,
ca o căzută ploaie se surpase,
ca o merinde-n sute de fărâme!
Era chiar de pe-acuma rădăcină.
Şi când deodată zeul o opri
şi cu durere mare în glasul lui îi spuse:
„A-ntors capul”, nu-nţelese
nimic şi întrebă în şoaptă: „Cine?”
Şi-acum, departe-n faţa luminoasei
ieşiri, sta cineva al cărui chip
nu se putea cunoaşte. Sta privind
cum pe-o potecă albă printre pajişti
zeul soliei, cu priviri mâhnite,
se înturna urmând pe-aceea care
chiar şi pornise înapoi la drum,
cu paşi împiedicaţi de giulgiul strâmt,
şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare.

Edward Hirsch - Autoportret în Chip de Euridice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cât am visat la brațele tale nesățioase,
secretul meu orfic, bântuitorul meu cânt primordial,
din locul meu aflat între forme fantomatice.
Și te-am așteptat să răscolești mormântul,
cărarea spre infern – jilavă, tăcută –
unde tremuram în îmbrățișarea nopții,
până ce-am auzit strigătul tău mortal, rău-
prevestitoru-ți glas urcând ca un vis uitat
sau ca un suflet rătăcitor strigând după lumină.
În ceața densă a eternității, un cântec înflăcărat,
și l-am urmat spre cusătura pământului,
sperând să respir iarăși, ascultând,
până ce te-ai învârtejit în jurul meu, flacăra mea întunecată,
iar apoi am murit pentru tine a doua oară.

Ilarie Voronca - Strofa I + Strofa II

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Strofa I.
Monsieur l’archange est un bon chef comptable
Euridice: să-ți prind ochii cu ace de siguranță
te rog până aici fără aluzii matematice
Euridice mă duc să mă culc.

Strofa II.
Euridice mă duc să mă culc
te rog până aici fără aluzii matematice
Euridice: să-ți prind ochii cu ace de siguranță
Monsieur l’archange est un bon chef comptable

Ion Pillat - Scutul Minervei XV

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

XV.
Din Helicon coboară iar cele nouă muze
Înconjurând altarul cu pasul lor pios.
În număr și-n cadență suind armonios
Eterna poezie li s-a desprins din buze.
Vin câte trele Grații în cântec de cobuze:
Un singur vânt le umflă veștmântul unduios
Din care, pentru tine crescând misterios,
Curat răsare ritmul din formele confuze.
Orfeu te părăsește pe veci, Euridice!
El lira și-o consacră Minervei ca un dar,
Și imnul proslăvirii dă cerul să-l despice.
Chiar Egipanul tainic, ducând la colțul gurii,
Un nai de trestii, lasă când repede, când rar,
Lung laudă să sune în liniștea pădurii.

Ion Caraion - Dispariția Corului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Euridice e un ciorchine
de coșmare ancorează planete
în mine
despletită cu plete.
Din ce în ce mai șterse haltele
corul cânta surd
baba se tundea și se pieptăna scurt
personajele s-au ascuns unele-ntr-altele.
Din cafetieră din garderobă din draperii
se prelinseră figuranții coborâră
unduios ca o dâră
umbre-n care viscolea de care te ferii.
N-ai să mai vii ne despart
cicluri întregi de dezastre
din ce în ce mai mult fard
mai mulți olari mai puține glastre.
Leagănă-te cortină murise narcis
și-ai fost himera noastră transfigurată
se auzea corul undeva ca o pată.
Din ce în ce mai abisal paradis
da cu ghemotoace din oglindă și din cap
el ea răspundea cu serpentine
laconică scenă cât un dulap
Euridice nu este oricine
rol azvârlit la rigolă
portretul aflat în pubelă
inferne mască dantelă
despopulată corolă.
Baba se pieptăna se pieptăna și s-a
uitat în golul spectral…
rugăminți, cavaleri ai sfântului graal.
aplecat înăuntru ca turnul din pisa.
Parcurgând peisajul parcă-s de fier
și cad și cad și cad maiestuos –
aceste frunze, numai mister
de sus până jos.
Euridice nu-i decât disperarea ce speră
până s-aștern pulberi pe lucruri.
Înșelare-nșelată timp care nu bucuri.
Corul se va auzi ca o himeră