Esfandiar – Versuri.pro

Firdousi - XV7 Goștasb Pasărea Simorgh Îi Arată Lui Rostam Mijlocul De Scăpare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Câteşitrei când se-nvoiră la ăst plan prea îndrăznet,
Zal, mai-marele, pe-un munte se urcă; de la serai
trei cătui cu foc adus-au cei trei inşi însoţitori
plini de temeri. Şi când vraciul se opri pe munte-n pisc,
trase-o pană dintr-un petec de brocart, şi ațâță
flacăra dintr-o cătuie, şi deasupra-acestui foc
arse-un capăt de la pană. Veghea-ntâia când trecu
din întunecata noapte, aerul se-nvârtoşă
într-un nour de-ntuneric. Cel simorgh privi din cer,
şi văzu cum luminează focu-aprins şi-alături Zal,
inimă însângerată de durere; pasărea
se apropie şi cercuri largi făcu, si-atuncea Zal
se sculă cu-nsotitorii săi tămâie fumegând,
pasărea-n mai multe rânduri el o binecuvântă.
Zal umplu cu mirodenii câteşitreile căţui
dinainte-i, înecându-şi fața-n sânge lăcrimând
din adâncu-i plin de zbucium. Zise pasărea simorgh:
„O, tu, şah, ce ai pe suflet de-ai nevoie de-acest fum?”
Zise Zal: „Nenorocirea-adusă de acei mârşăvi
şi de neam rău să-i lovească pe duşmanii mei haini!
Trupul lui Rostam cu pieptul ca de leu e vătămat,
şi picioru-mi împietrit e de-apăsarea-acestor griji
date de fecior; mi-i teamă, tremur pentru viața lui,
rănile acestea toate grele sunt cum nimenea
n-a văzut în lume-asemeni. Rakş, la fel, e ca şi mort,
zi şi noapte răsucindu-şi trupul de săgeti lovit.
De când în cuprinsul ăsta a venit Esfandiar
nu visează decât lupte; el nemulțumit fiind
de regatu-mi, de coroana-mi, de comorile-mi, ar vrea
roadele şi rădăcina arborelui meu din veac!”
Zgripţoroaica: „Pahlivane, inima nu ti-o mâhni
pentru-aceasta! Trebui-va să-l aduci aici pe Rakş
şi pe cel ce-mparte lumea.” Zal trimise la Rostam
o ştafetă să-l vestească: „Află-un mijloc să te scoli
pentru-o clipă şi poruncă dă de-asemeni şi pe Rakş
să-l aducă-aici îndată!”
Pasărea privi la răni
chibzuind cum să le-nchidă. Trase din viteazul trup
patru vârfuri de săgeată şi cu clonțu-i supse-ncet
sângele din răni; pe urmă c-o aripă le frecă,
şi Rostam numa-ntr-o clipă vlagă, viaţă, căpătă.
Pasărea simorgh îi zise: „Oblojeşte-aceste răni,
și-ai ş grije-o săptămână să nu le atingi cumva;
moaie-n lapte astă pană şi petrece-o peste răni.”
I se-aduse-apoi de-asemeni să-l tămăduie pe Rakş;
clontul şi-l trecu pe partea dreaptă-a telegarului
şi îi smulse şase vârfuri de săgeată din grumaz,
aşa fel că nici fărâmă de pe trupu-i nu mai fu
săgetată şi rănită, şi Rakş prinse-a necheza,
şi cel ce coroane-mparte râse când îl auzi.
Şi-atunci pasărea îi zise: „Brav cu trup-de-elefant,
mai măreţ decât măreţii de la Curte eşti; de ce
căutat-ai împotriva lui Esfandiar să lupţi,
bravul cel cu trup-ca-bronzul?” Îi dădu răspuns Rostam:
„Dacă nu-mi vorbea de lanţuri, inima nu-mi supăra;
dar îndur mai bine moartea decât să ajung de râs,
decât să mă las vreodată într-o bătălie-nvins!”
Pasărea simorgh îi spuse: „Nu, nici o ruşine nu-i
dacă fruntea pulberi dinaintea lui ţi-o pleci,
el, Esfandiar, doar este nenfricatul fiu de şah,
şi a şahilor mărire se-odihneşte pe-acest om
din neprihănită viţă. Dacă vrei cu mine-acum
să mi te-nvoieşti, de setea luptei te vei lepăda,
nu vei mai râvni deasupra lui Esfandiar să fii
pe cel câmp de bătălie, cuviincios, tu îi vei da
mâine plecăciune-adâncă, şi îi vei aduce-n dar,
drept ispaşă, trup şi suflet. Ceasul rău de l-a ajuns,
va dispreţui, fireşte, faptul că iertare-i ceri,
şi un mijloc de scăpare-ţi voi găsi, şi-am să-ţi înalţ
fruntea până sus la Soare!” Se înveseli Rostam
de cuvintele acestea, nu se mai înfricoşă
că va îndura ocara de-a fi-n fiare ferecat,
ci răspunse: „Niciodată nu mă voi abate eu
de la sfaturile tale, chiar şi când mă va ploua
un potop de spade-n creştet!” Zgripţoroaica zise iar:
„Din prietenie multă, taina cerului doresc
ţie doar să ţi-o dezvălui. Cel ce lui Esfandiar
sângele vărsa-va, pradă soartei rele va pica;
niciodată-aici pe lume oricât ar trăi de mult,
n-o să afle mântuire pentru chinuirile Iui;
n-o să poată să-şi păstreze nici comori: ursita rea
l-o urma în astă viaţă, şi când o va părăsi,
va găsi şi-n ceealaltă chinuri şi nenorociri;
de-ai luat tu hotărârea sfaturile să-mi urmezi,
vreau să mi te fac puternic pe duşman să ţi-l răpui;
te învăţ la noapte taina minunată şi-ţi închid
gura la urâte vorbe. Du-te, -ncalecă pe Rakş,
calul tău lucios, şi-apucă un jungher scânteietor!”
Rostam ascultând acestea, cingătoarea pe rărunchi
şi-o încinse şi-ntr-o clipă îl încălecă pe Rakş
galopînd până la mare. Văzu cum văzduhul tot
de simorgh se-nnegurează, şi descălecă pe ţărm.
Iute pasărea semeaţă din văzduhuri pogorî,
şi Rostam văzu un verde tamarind ce-şi adîncea
rădăcinile-n ţărână, pe când vârful până-n cer.
Vajnicul simorgh de-o creangă aninându-se, -arătă
lui Rostam uscată cale să ajungă lângă el;
o mireasmă-mbătătoare de mosc năvăli-mprejur;
pe Rostam chemă aproape şi cu aripa-i frecă
fruntea şi acestea-i zise : „Cel mai drept ram să-ţi alegi,
cel mai lung şi mai subţire. De-acest ram de tamarind
preschimbat într-o săgeată soarta lui Esfandiar
va s-atârne; deci tu pune pe nuiaua-aceasta preţ,
şi la foc îndreapt-o bine, cată şi-un vârf bun şi vechi
de săgeată, pene pune-i băţului şi-ăst vârf de fier,
iată mijlocul prin care va pieri Esfandiar!”
Îşi tăie Rostam o creangă din cel verde tamarind
şi plecă din ţărmul mării spre seraiu-i zimţuit;
călăuz îi fu simorghul, drept deasupra lui zburând
si zicându-i astfel: „Dacă, va veni Esfandiar
iar la luptă să te-aţâţe, glăsuieşte-i dulce, drept,
rugi smerite îi înalţă, nu gândi să-l amăgeşti ;
poate că-ndulci-va-şi graiul, poate îşi va aminti
vremea de odinioară; fiindcă de mai multe ori
lumea-ntreagă străbătut-ai înfruntând primejduiri
şi-oboseli, slujindu-ţi şahii. Dacă nu te va ierta,
dacă socoti-va-n sineşi că te poate înjosi,
atunci încordează-ţi arcul, si săgeata de nuia
ghiftuită-n vin ţi-o pune, şi-amândouă braţele
le aşează-n linie dreaptă către ochii lui ţintând,
precum face-un om cucernic tamarindul adorând
soarta va purta săgeata drept în ochii lui, în ochi
fiind partea lui mai slabă, dar să-ţi ţii mânia-n frâu.”
Pasărea-şi luă adio de la Zal şi-ntre aripi
îl imbrăţişă fierbinte, şi se avântă-n văzduh
mulţumită şi ferice. Rostam zboru-i urmărind,
foc aprinse, şi nuiaua o-ndreptă, o ghiftui
şi-o-mbătă cu vin; la capăt îi vârî fier ascuţit,
şi când gata fu săgeata, -i prinse penele, perechi.

Firdousi - XV3 Goștasb Lupta Lui Rostam Cu Esfandiar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când se lumină de ziuă, Rostam zalele-mbrăcă
și pieptarul lui din pielea leopardului pestriț,
trupul să și-l ocrotească; de cârligul de la șea
și-agăță arcan și calu-i mare cât un elefant
și-lâncălecă. Pe urmă îl chemă pe Zevare,
multă vreme despre oaste îi vorbi sfârșind astfel
„Du-te oastea să-ți orândui pe colina de nisip.”
Zevare își strânse oastea-n piața cea de la serai
spre-a o îndruma în câmpul crâncenelor bătălii.
Tahamtan plecă cu lancea-n mână;-afară din serai
el încălecă și oastea-i îl primi cu preamăriri :
„Fie să ai totdeauna buzduganu-n mâna ta,
șea și telegar sub tine!” Rostam merse, Zevare
îl urmă, el ce-l întâiul reazim și sprijinitor
al domniei sale; merse-n malul râului Hârmand,
gura plină de încrederi, pieptul ros de multe griji.
Lângă mal lăsă oștirea și pe frate-său, și-apăi
către tabără purcese la șahul Iranului,
după ce acestea zise cu mâhnire „Zevare,
merg să fac o încercare, să-l opresc de a lupta
pe-acest om ce dușmănos e și răuvoitor; aș vrea
liniște să-i dau în cuget. Mă tem că va trebui
să ajungem la-nfruntare, și nu știu ce nenoroc
va să iasă la iveală. Ține oastea în ăst loc,
eu mă duc să văd ursita ce ne va meni-n curând.
Dacă-l aflu ca-nainte mânios pe-Esfandiar,
n-oi chema să mă ajute capii din Zabulistan,
ci lupta-voi numai singur; nici un om din oastea mea
nu vreau suferinți să-ndure. Cel a cărui inimă
însetată-i de dreptate poate-n liniște visa
la o soartă vitejească.” Trecând râul se urcă
pe un dâmb; rămase astfel câtva timp, se cufundă-n
cugetări asupra lumii; pân’ la urmă lung răcni :
„O, tu norocos în lupte, tu, Esfandiar! Acel
care va să te înfrunte a venit, deci gata fii!”
Esfandiar de departe auzi ăst glas știut
al străvechiului leu falnic plin de râvna de-a lupta;
el zâmbi și zise : „Iată! Gata-s de când m-am trezit!”
Platoșă ceru și coiful, buzdugan și lancea sa;.
își implătoșă tot pieptul lucitor, își puse-n cap
chivăra lui heinnidă, șea ceru pe telegar
negru și adus nainte-i. Când viteazul își văzu
bidiviul, își înfipse coada lăncii în pământ
și săltă de pe țărâna neagră și zbură pe șea,
cu puterea, vitejia lui cu care-i înnăscut —
cum doar leopardul sare drept în spate pe-un colun,
îngrozindu-l. Buimăcită, oastea-i îl privi urând
binecuvîntări asupră-i. Merse către Tahamtan
și-ajungând văzu că-i singur pe colină, și din șea
către cel Beșătan spuse : „N-am nevoie de-ajutor
și de soț spre a învinge; fiindcă-i singur, eu la fel
voi fi singur; și sui-voi povârnișul ăstui dâmb”.
Și-astfel bravii se-ntâlniră să se-nfrunte, piept la piept,
de-ai fi zis că-n astă lume praznicele au pierit.
Când bătrânul și cel tânăr, cei doi falnici pahlivani,
cei doi lei plini de mândrie, se apropiară-ncet
unul de-altul, telegarii începură-a necheza,
de credeai că piere-n pulberi câmpu-acela-nveninat!
Glas puternic, Rostam zise: „Om la inimă voios
și oblăduit de soartă! Nu mi te-ndârji atât
și nu mi te-aprinde-atâta; la o vorbă de-nțelept
bine-i să-ți deschizi urechea. Bătălie dacă vrei,
sânge-mprăștiat și chinuri și izbiri, dă-mi voie-atunci
să-mi aduc toți cavalerii aprigi din Zabulistan,
înzăuați și-n mâini cu spade din Kabul; la rându-ți, tu
poruncește ca persanii să se-apropie-a vedea
ce-i un giuvaer de aur și ce este unul calp.
I-om aduce-aici pe câmpul de-nfruntare, între ei
să se bată, noi deoparte ne vom ține câtva timp;
și se va vărsa la sânge după placu-ți, și-ai să vezi
lupta, zarva, vălmășeala!”
Glăsui Esfandiar :
„Vorba ta-i nesăbuită; din serai cu spada-n pumn
te-ai pornit și pe colina asta m-ai chemat să vin;
pentru ce vrei tu acuma să mă-nșeli; sau poate-ți simți
prăbușirea-apropiată? Oare, ce mi-ar folosi
cu Zabulistan războiul, sau un altul cu Kabul?
Deie Domnul — niciodată așa ceva să nu fac!.
Nu-i în crezu-mi s-aduc moartea bravilor iranieni
pe când pun în cap coroana Iranului. La război
sunt întâiul, chiar când este cu un pardos să dau piept,
ghiare-n ghiare. De-ai nevoie de-ajutoare, să-ți aduci;
eu nicicând nu am nevoie ; Cel-de-Sus mi-i ajutor
în încrâncenarea luptei și norocul mi-a zâmbit
cri de câte ori cercat-am. Tu ești dornic să te lupți,
eu sunt însetat de luptă, și-astfel ne vom bate noi
fără oști și-atunci vedea-vom: calul lui Esfandiar
va ajunge-n grajdu-i fără-a duce-n spate călăreț,
sau al lui Rostam, viteazul preamărit, se va-nturna
fără de stăpân acasă, în seraiul lui Destan.”
Și atuncea pahlivanii se-nțeleseră-amândoi
nimenea să ajute în această luptă grea.
De mai multe ori în suliți se izbiră înde-ei,
de pe platoșe rupându-și catarămi și chingi, avan;
pân la urmă cele bolduri de la suliți li s-au rupt,
și au fost siliți„să-nșface paloșele de oțel;
le-nălțară, -n stânga, -n dreapta se izbiră, dar pe loc
spadele li se știrbiră. Se-ndreptară din rărunchi
și de la oblânc luară buzduganele în pumni
și făcură să detune unul pe-altul lovituri,
ca pietroaie prăvălite de pe creasta unei stânci;
îndârjili se zvârcoliră, precum doi sălbatici lei,
mădularele zdrelindu-și în grozavele izbiri,
până brațele-și opriră, buzdugane când s-au rupt.
Și atunci își apucară de curea câte-un arcan
și focoșii cai zburară. Rostam si Esfandiar
prinseră-și, pe rând, în lațuri, capetele, și-amândoi
bravii plini de semeție, doi voinici, doi elefanți,
traseră din răsputere, străduindu-se din greu
unul pe-altul să se-ntreacă, însă dintre leii-acești
nu se clatină nici unul de pe telegarul său.
Călăreții obosiră, frânți erau și caii lor
de grozava bătălie, spuma-n gura lor era
numai sânge, numai pulberi, zalele pe luptători
și-ale cailor cioltare sfâșiate în bucăți.

Firdousi - XV6 Goștasb Rostam Se Sfătui Cu Cei Din Neamul Său

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Rostam, pe de altă parte, -ajunse la seraiul său,
și-l văzu Destan în starea-n care bravul se afla;
Zevare purcese-a plânge laolalt’ cu Faramurz,
și se mistuiră-n chinuri, doar privind acele răni;
Rudabe își smulse părul, fața aspra-și sfâșie
ascultându-i cum se vaită. Zevare se-apropie
și-i slăbi, grea, cingătoarea;-l descotorosiră-n grab’
de pieptarul lui din pielea leopardului pestriț,
și-nțelepții toți din țară se-așezară-n jurul său.
Rostam porunci acelor care mai gândeau că pot
pe Rakș să-l tămăduiască să se-nfățișeze lui.
Pletele Destan își smulse, dulce, -obrajii și-i lipi
de-ale fiului său rane, glăsuind: „De când mă știu
în această lungă viață n-am văzut mai falnic fiu!”
Rostam îi răspunse : „Tată, plânsul tău la ce e bun?
Cerul a vroit aceasta să se-ntâmple în ăst fel.
Dar eu am în față lucruri și mai grele de-mplinit,
care sufletul mi-l umplu cu dureri și griji mai mari
decât rănile acestea! Oricât m-aș ruga de mult
inima să i-o înduplec, inima-i ca un pietroi:
Esfandiar căuta-va să m-afunde-n umilinți
prin cuvinte și prin fapte pline de nerușinări.
Străbătut-am lumea-ntreagă, și-nvățat-am ce-i știut
și ce e ținut în taină, înșfăcat-am divul alb
de curea și în țărână l-am zvârlit ca pe un ram
de plop alb sau de mesteacăn — și-acum înapoi am dat
dinaintea celui care-i vajnicul Esfandiar
și din fața celui care-i norocos în bătălii!
Tari săgeți îmi străbătură nicovale; și-ntâlnind
păvaza, -o găsiră slabă; dar săgețile țintind
în Esfandiar și-armură-i, parc-aș fi lovit cu spini
cremenea Odinioară, când o piatră apucam,
mâna mea putea s-o sfarme ca pe-un castravete crud;
astăzi mâna înșfăcându-l de curea pe-Esfandiar,
el nici n-a băgat-o-n seamă. Când un crocodil zărea
paloșu-mi, fugea sub pietre; dar ăst paloș n-a străpuns
platoșele de pe pieptul lui Esfandiar, și nici
faldurile de mătase fruntea lui învăluind.
Mulțumire i-aduc Celui-de-Sus pentru că a fost
noaptea-ntunecată foarte, si că-n bezna ceea grea
ochiu-i nu putea să vadă. De sub ghiara gadinei
am scăpat, dar mântuirea nu știu de-mi va folosi.
Când pe gânduri cad, alt mijloc văd că nu mai am decât
să mă salt pe Rakș și mîine s-o pornesc încotrova,
până o să mi se piardă urma de Esfandiar;
și dacă va-ncepe, aprig, să doboare căpățâni
în Zabulistan, sfârși-va prin a se scârbi de-omor,
chiar când setea de-a ucide va dura destul de mult.”
„O, tu, fiule – îi zise Zal — cu judecată fii!
Cuvântarea ta sfârșind-o, mă ascultă-acum și tu.
Mijloc de-a ieși din toate este, în afară
de moarte, cu-altfel de ieșire. Știu ceva izbăvitor
pentru tine, deci primește-l! Voi chema în ajutor
pasărea simorgh, și dacă vrea să-mi fie călăuz,
țara și meleagul nostru neclintite-or rămânea;
dacă nu, într-o ruină patria ne-o va schimba
ăst Esfandiar ce-i mârșav și nu face decât rău.”.
Cronica Șahilor

Firdousi - XV8 Goștasb Rostasm Ținti O Săgeată În Ochiul Lui Esfandiar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Rostam înţelese grabnic că smeritele lui rugi
nu-l ajută să-l împace pe-aprigul Esfandiar;
arcu-şi încordă, şi puse țeapa cea de tamarind
căreia-i călise vârful de fier înroşit în vin.
Potrivind în arc săgeata, el în taină înălţă.
Domnului o rugăciune: „Tu, preasfântule Stăpân
peste Soare! Tu, ce dărui-nţelepciune tuturor,
măreţie şi putere, tu, ce vezi în inimă-mi
neprihana, şi vezi gându-mi şi ceea ce pot să fac!
Ştii de câte ori luptat-am să-mblânzesc acest duşman,
ştii cât de nedrept e, gata de-nfruntări şi de isprăvi.
Nu privi acestea, Doamne, ca pe un păcat ce-i demn
de osândă, tu, acela carele-ai zidit în cer
Lună şi Mercur!” Arcaşul îndărătnic când văzu
şovăirea şi zăbava lui Rostam de a porni
bătălia, -acestea-i zise: „Om mârşâv din Seistan!
Duhul tău scârbit nu este de-arcuri şi săgeţi? Mai vrei
si săgeţile lui Goştasb să le vezi, şi-un piept-de-leu,
şi săgeţile cu vârfuri ferecate-a’ lui Lorasb!”
Rostam se zori atuncea potrivind săgeata-n arc
cum simorghul i-arătase; s*****i săgeata-n ochi
lui Esfandiar, şi lumea-n faţa ăstui prinţ vestit
se înnegură, statura-i falnică se prăbuşi,
îşi pierdu şi cunoştinţa şi puterea-lpărăsi;
capu-acestui şah cucernic, adorând pe Cel-de-Sus,
se-nclină şi chinezescu-i arc din mână şi-l scăpă,
coama apucă, grumazul calului său negru-corb,
si scăldă în sânge colbul de pe câmpul de-nfruntări.
Îi strigă Rostam: „Tu singur ai făcut să deie rod
acest sâmbure de fiere! Tu eşti cel care ai zis:
« Sunt bărbat cu trup-ca-bronzul; doborî-voi cerul-nalt! »
Doar o singură săgeată te-a făcut de luptă-acum
să te laşi şi de vestitu-ţi telegar s-atârni, greoi.
Într-o clipă căpăţâna ta în pulbere va fi,
iubitorul sân al mamei tale-n chin s-o mistui.”
Şahul cel vestit în clipa asta şi căzu din şea,
de pe bidiviu-i negru, drept cu creştetu-n pământ;
şi rămase-astfel o vreme până când işi mai veni
greu în fire şi pe ţărnă greu șezu şi ascultă.
Prinse iute-n mâini săgeata de un cap şi-i smulse
tot lemnul năclăit de sânge, de la pene pânărn vârf.
Esfandiar lui Beşutan îi răspunse-ncet, cu şart:
„O, tu, om cu-nţelepciune şi noroc! Nu te lăsa-n
deznădejde din pricina-mi. De-astă parte îmi făcu
Roata cerului şi Luna. Tot ce este viu sub cer
va avea culcuş ţărâna; nu boci sfârşitul meu!
Unde-i Fereidun, şi unde e Fluşang şi şah Geamşid?
Vântul i-a adus şi boarea i-a împrăştiat pe toţi;
bunii mei de viţă-aleasă, mândri şi neprihăniţi,
toţi s-au dus şi noi în locul lor rămas-am; nimenea
nu rămâne-n trecătorul ăst lăcaş. Luptat-am mult
pre pământ, şi mai pe faţă, mai pe-ascuns, pentru-a găsi
calea Domnului şi pentru a călăuzi pe ea
inţelegerea-ntre oameni. Când cuvântul legii, sfânt,
strălucea prin stăruinţa-mi, şi-Ahriman cu mâna lui
rău nu mai putea să facă, soarta aprigă şi-a-ntins
hrăpăreţele ei ghiare, şi nu i-am putut scăpa!
Cred că-n paradisul vecinic duhul meu va secera
ceea ce însămânţat-a. Nu prin vitejia sa
fiul lui Destan peirea mi-a adus. Priveşte-acest
ram de tamarind din mână: prin el pasărea simorgh
şi Rostam, vicleanul, pus-au vieţii mele un sfârşit.
Zal făcut-a ăst descântec şi, dibaci, se folosi
de-a vrăjitoriei artă, ştiind farmece şi vrăji.”.

Firdousi - XV5 Goștasb Rostam Fugi pe Culmea Unui Munte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Arcurile-și înșfacară și săgeți din lemn-de-plop,
și-atunci Soarele lucirea și-o pierdu; și foc țâșni
din săgeți cu lucii vârfuri; ei își încheiară-n copci
platoșele peste piepturi. Pieptul lui Esfandiar
se umflă de sânge-n clocot, și i se-ncruntară-adânc
și sprâncenele și chipul; când se apleca pe arc,
nimeni nu putea să-i scape; luând atunci un arc în mâini,
se umbri și mândrul Soare, puse și săgeți cu bold
de oțel ce trec prin zale ca prin cârpă. Aținti
șaizeci de săgeți și toate îl răniră pe Rostam
și pe Rakș, și-n vremea asta Esfandiar se roti
cerc, jurîmprejur de sine, și din iuțitele săgeți
trase de Rostam nici una nu-i făcu lui niciun rău,
și neputincios în luptă, Rostam la sfârșit răcni:
„Ast Esfandiar, văd bine, e un brav cu trup de bronz!”
Sub atâtea răni și trupul lui Rakș din puteri slăbi,
și nici calul, nici viteazul nu putură ține piept;
cal și călăreț din luptă fură scoși, pe când Rostam
se gândi, pierdut aproape, la un mijloc de-a scăpa.
De pe cal sărind ca vântul, mândrul cap își înturnă
către munți; în vremea asta lucitorul telegar
la serai se-ntoarse și-astfel de stăpân se despărți.
Sânge gâlgâi de-a lungul trupului lui Tahamtan.
și-acest falnic om asemeni lui Bisutun, munte nalt,.
tremură de neputință. Îl zări Esfandiar,
râse si acesta-i zise: „O, tu, prințule vestit,
cum lipsitu-ți-a puterea elefantului turbat,
cum un munte de fier astfel de săgeți a fost străpuns?
Unde-ți fură vitejia, vlaga, buzduganul tău
și înfățișarea-ți mândră-n bătălie? Pentru ce
te-ai adăpostit sub munte, când abia ai auzit
glasul leului sălbatic? De ce leul de război
se schimbă-n fricoasă vulpe și din luptă o tuli?
Oare, tu să fii acela ce-l făcu pe bietul div
să bocească și să geamă? Oare, tu ai mânuit
paloșul și-n fulgerare fiarele le-ai pârjolit?”
Zevare văzu o urmă-a calului strălucitor,
care, plin de răni, prin apa râului Hirmand trecu.
Lumea se cerni în ochii lui atât de-nspăimântați,
și-alergă răcnind pe câmpul cel de sânge îmbătat;
fratele, rănit de moarte, și-l găsi, și rele răni
îi văzu, neoblojite; și îi zise: „Scoală-te,
urcă-te pe telegaru-mi! Eu în platoșă mă-mbrac
să mi te răzbun!” Răspunse Rostam: „Du-te la Destan,
spune-i lui că măreția neamului lui Sam s-a stins;
roagă-l de nu știe leacul ăstor mari nenorociri,
de nu știe vreo taină să închege-aceste răni;
căci, o, Zal, eu știu prea bine: teafăr dacă eu rămân
de-astă dată dinaintea-arcașului Esfandiar,
va fi ca și cum m-ar naște astăzi maică-mea din nou.
Când vei fi ajuns acasă, vezi de-l vindecă pe Rakș;
eu te voi urma, dar mersu-mi va fi-ncet.” Și Zevare
fratele-și lăsă în pace, urmărind din ochi pe Rakș.
Esfandiar rămase-n vale și purcese a striga:
„O, faimos Rostam! acolo sus mult timp ai să rămâi!
Cine reazim o să-ți deie? Zvârle-ți arcul, de pe trup
scoate-ți platoșa din pielea leopardului pestriț,
și descinge-ți cingătoarea, pocăiește-te smerit,
lasă-ți mâinile legate, și-atunci teafăr vei scăpa,
și la șah mi te voi duce, așa plin de răni cum ești,
și te voi sili iertare să-mi ceri pentru ce-ai făcut.
Nota explicativă:
Rostam se adresează direct tatălui său Zal (Destan)
ca și cum l-ar avea în față, procedeu prin care Firdofisi
amplifică momentul dramatic.
Dar de vrei să lupți nainte, spune-ți ultimele vreri,
și numește-n țara asta cârmuitor pe careva,
cere-i Domnului iertare pentru ce-ai păcătuit:
poate că-ți primește ruga, dacă ești adânc mâhnit,
și speranță am ca Domnul carele e tare drept
o să-ți fie călăuză, căci vei părăsi-n curând
astă lume trecătoare..” Îi dădu răspuns Rostam:
„E târziu, nu se mai poate la ăst ceas a ne lupta;
dacă de această seară mulțumit ești, mergi acas’;
cine-ar vrea să se mai lupte-n vremea-ntunecatei nopți?
Eu de-asemeni în seraiu-mi merg spre a mă odihni,
pentru-a răsufla o clipă și-a mă obloji la răni.
Da, chema-voi lângă mine pe ai mei, pe Zevare,
Faramurz, Destan, ce-i fiul lui Sam, și pe toți acei
din părinții mei ce-au nume preamărit — m-oi pregăti
să-ți plinesc orice poruncă, căci dirept ești la-nvoieli.”
„O, bătrîn nerod — îi zise trup-de-bronz, Esfandiar —
clocotești de-nverșunare Ești puternic și viteaz,
și cunoști și vicleșuguri și mijloace de-a scăpa.
Tu te-ascunzi cu viclenie, să nu văd ce rău arăți.
Mi te iert și-ți dărui viață pentru astă noapte doar;
nu mi te lăsa-n ispită pe întortocheate căi,
să-mi aduci la-ndeplinire tot ce mi-ai făgăduit,
și de-acum pălăvrăgeala vană nu ți-o mai ascult.”
Zise Rostam: „Căuta-voi vreun balsam de pus pe răni.”
Părăsindu-l, din privire-l urmări Esfandiar
spre-a vedea cum merge bravul. Râul străbătu Rostam
ca o plută, și asupra trupului chemă din cer
binecuvîntări, și zise Marelui Judecător:
„Dacă mor de-aceste rane, cine, oare, din cei mari
va vroi să mă răzbune, cine va vroi din ei
să îmi fie de o seamă: nenfricat, mintos și drept?”
Esfandiar iscodindu-l din privire, îl zări
hăt pe malul dimpotrivă, și își zise-n sinea lui:
„Nu-i Rostam un om, ci este elefantul spumegând
și-nzestrat cu multă vlagă. Chiar cu toate-aceste răni
de pe trupu-i, el trecut-a râul, groaznicele răni
ale săgetării mele doar mi l-au zorit la mers.”.
Cronica Șahilor