emil gulian – Versuri.pro

Edgar Allan Poe - Palatul Bântuit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În cea mai verde vale-a noastră,
Doar de îngerii buni locuită.
Odată un clar, măreț palat
Fruntea își înalța fericită.
Despot era monarhul Gândire,
În țara unde se ridica!
Nicǎieri seraf pe mai mândră clădire
Aripa subțire nu-și arunca!
Galbene baniere, glorioase, de aur,
Pe fruntea lui mereu fâlfâiau,
(Aceste toate, toate acestea,
Cu mult timp înapoi se-ntâmplau)
Și orice ușoară boare care
În dulce zi se juca
Pe meterezele-mpodobite și pale,
Pe aripi de miresme pleca.
Călătorii din fericita vale,
Prin două ferestre luminoase, vedeau
Spirite dănțuind subt portale
Înt actul lăutei de care-ascultau,
În preajma tronului unde, mărit,
(O! Porfirogenet!)
Regele, în fastul slavei lui cuvenit,
Stă la al gloriei banchet.
Scânteia în perle și în rubine
Poarta acelui măreț palat,
Prin care în valuri ușoare, senine,
Zbura necurmat
Un stol de ecouri, cu dulce menire
Doar să cânte ușor,
Cu voci de-o frumusețe peste fire,
Înțelepciunea regelui lor.
Dar ființele diavolilor, în rochii de doliu,
Cotropiră al regelui rang înaltat.
(Ah, să fim triști! căci niciodată
N-o mai fi mâine, pentru acest dezolat!)
Și, împrejurul casei lui, gloria
Care în purpură înflori,
Prin negură doar, o zărește istoria
Trecutului timp care muri.
Acum, călătorii prin asta vale
Vad, prin ferestre roșii de sânge,
Forme fantastice, care pe dale
Sar, după un zgomot care se frânge.
Și ca un râu, fantomatic, grăbit,
Prin ușa palidă se îngrămădește
O gloată hidoasă care se năruie
Și râde, dar nu mai zâmbește.

Edgar Allan Poe - Valentine

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Fie pentru ea scrise rimele, pentru ochii ei luminoși,
Arzători în tot ce pot spune, ca gemenii Ledei, și care
Suav vor găsi propriul nume, ce alții, mai puțin norocoși,
Tăinuit în această pagină, nu-l pot vedea cum apare!
Dacă cercetați bine printre rânduri, descoperiți o comoară
O amuletă divină, un talisman neuitat.
De care se poartă pe inimă. Cercetați și a doua oară
Ritmuri, silabe, și vorbe! Nu lăsați nimica uitat
Din câte mai sunt, căci altfel vă pierdeți vremea zadarnic!
Și, totuși, oricâte s-ar spune, aici nu e nodul gordian,
Bun de dezlegat doar cu sabia, după un chin mai amarnic,
Pentru cine descoperă cheia și, atent, urmărește un plan.
Scrise pe pagina albă stau atât de cuminți în față
Ochilor ce viu strălucește, stau și luminează perdus,
Trei elocvente vorbe știute de poeți, căci în viața
Zilnică sunt doar stema poetei care ești tu.
Literele sunt desigur, ca de obicei, mincinoase
Ca și cavalerul Pinto – Ferdinando Mendez –
Dar de vor fi sinonime odată cu Adevărul, tot voi, căutări migăloase,
Când veți citi enigma adâncă, dintr-o dată, veți deslusi al ei miez.
Emil Gulian

Edgar Allan Poe - Balada Nupțială

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe frunte am o cunună, în deget am un inel,
Pe umeri somptuosul costum;
Mătăsuri și giuvaere regesti port pe el
Și sunt fericită acum.
Căci stăpânul meu mă iubește;
Când el făcu-ntâia oară dorinței drum,
Simții în pieptul meu cum bucuria crește,
Căci vorbele sunau ca de mort, și apoi zburau îngerește
Iar vocea părea a celui care căzu vitejește
În lupta din fundul văii
Și e fericit acum.
El, ca să-mi dea încredere, așa de bland îmi vorbi!
Și palida mea frunte o sărută, dar cum?
De o visare leneșă în mine se trezi,
Care spre țintirim încet mă învârteji,
Până ce eu, ca în vis, către cel de-alături șoptii
(Crezând că este el, cel mort – d’Eformie),
„Sunt fericită acum!”.
Așa au fost, iată, spuse aceste vorbe ce cântă,
Iată așa a fost făgăduiala de fum,
Dar cu toate că-mi fu credința veche înfrântă,
Cu toate că și inima mea se trezi și ea toată frântă,
Inelul acesta de aur cuvântă,
Arată că sunt fericită acum!.
Domnul să nu mă fi amăgit!
Căci parcă visez și nu știu cum
Sufletul îmi e deznădăjduit;
Mi-e teamă să nu fac un pas greșit,
Mi-e teamă că cel mort și părăsit
Nu e fericit acum.
Tr. Emil Gulian

Edgar Allan Poe - Valea Neodihnei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Altădată surâdea tăcută valcea
În care nimeni nu locuia;
La luptă cu toții plecase
Și stelelor în grijă lăsase,
Ca, noaptea, din turnurile lor de azur,
Să vegheze galeș dejur-împrejur
Florile-n care, ziua, venea
Soarele roșu și lenevea.
Acum, orice călător va va spune
De neastâmpărul văii nebune.
Nimic nu-i acolo în nemișcare,
Afara numai de aerul care
Apasă, mângâie singurătate.
Ah, crengile nu sunt de vânt scuturate,
Dar se frământă ca recile mări
În preajma Hebridelor celor brumate!
Ah, norii vântul nu i-a gonit
Și totuși, pe Cerul înnebunit
Foșnesc din zori, în asfințit,
Peste violetele ce acolo cresc
Miriade de feluri de ochi omenesc;
Peste crinii ce se leagănă, spume
Și plâng pe-un mormânt fără nume!
Se leagănă: din vârfuri aromitoare
Veșnic rouă se prelinge și doare.
Plâng: pe tulpinile lor delicate
Se schimbă lacrimile în nestemate.