duel – Versuri.pro

Marin Sorescu - Duelul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ivan Dumitrașcu la peste șaptezeci de ani
Nu mai mânca decât limbă
Și inimă de vită, că erau moi.
Acum trecea la vale în sanie,
Cu sanitarul și procurorul.
Și-i curgeau lacrimile în barba albă.
Și el un om mititel și bătrân.
„Iete-l pe Dumitrașcu ăl bătrân, îl ridicară
Cu sania la vale. Ce-or fi având cu ăl uncheaș?”
Lumea se uita la caii aburiți,
Pașii alunecau scârțiind pe zăpada-nghețată
Și lui îi alunecau lacrimile pic, pic, pic, pic..
Dar nu plângea cu gură.
Se certa des cu fiu-său
Și ăla nu știu ce i-o fi zis.
Și el a pus mâna pe-o pușcă veche:
„Mă, nu te potolești? Nu taci mereu?”
Da’ fiu-său nu tăcea neam, vorbea din prispa lui,
Că erau două case în aceeași curte.
„Bine!” zice moșul și trage cu pușca aia,
Ce pușcă? o rablă.
Da’ l-a nimerit, cade omul mort.
Avea și copii, venise de la moși tocmai atunci.
Pe femeia lui o chema Gheorghița, o femeie sprâncenată,
Era a lui Ispășoiu, neam cu Sandu lui Surghie.
„Ce se-ntâmplă, oameni buni, de ce-l luară?” Mai întreba câte unul peste gard.
„Păi, ce să fie! Duel. Avură un duel (nu știu cine-o fi zis)
Ăla din prispa lui, ăla din prispa lui,
Unul cu gura, altul cu flinta,
Și-ăl cu gura tăcu.” „Mă, nu mai râdeți, închinați-vă.
Când să iasă din Bulzești, Moșul zice:
– Mă, nene, pe mine degeaba mă duceți la proces.
Trimiteți-mă de-aici la ocnă de-a dreptul,
Că sunt vinovat, ce să mai faceți ocol?
Uite drumul ăstălalt,
Că pe-aici trec ăia cu lanțurile la picioare
(Erau chiar la răscrucea cu drumul Vâlcii).
Procurorul tăcea.
Și la urmă tot Dumitrașcu: „Ba nu! Merg acolo
La proces, să-l judec eu pe Dumnezeu.
Cum îmi dădu el pedeapsa asta, la anii mei?
Nu mă las până nu-l bag la ocnă,
Dacă e să fie dreptate-n lume,
Intru cu Dumnezeu de barbă-n ocnă. Mână, mă!.
Iu, fir-a dracu de pușcă!
Cum te s******și tu tocmai atunci, tocmai atunci?
Că nu mai erai bună de nimic,
Te țineam să dau cu tine de-a azvârlită după câine.
Cum mă duc eu și-mi las copilul mort în bătătură?
Doamne, stai, nu fugi!
Mână, mă.”

Maria Ciorici - Una Grasă și Alta Slabă - Duel (Poezie Comică)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Una grasă și alta slabă
Într-o zi se tot certau,
Se sporeau cine-i mai dragă
La bărbați ce le-admirau.
– Auzi, tu, bolfuță, hăi!
La bărbați le place forme
Ideale la femei,
Nu rotunde ca popcornul!
– Tacă-ți gura, slăbănoago!
Uită-te la rochia ta,
Conturează numai oase,
Nu iubesc bărbații așa!
– Hm, văd că ești invidioasă
Că nu poți purta pe corp,
Haine strâmte și frumoase,
Eu în fiecare zi le port.
– De când lumea și pământul
O femeie un pic mai grasă
Cucerește tot bărbatul
Că-i femeie sănătoasă!!!
– Sănătoasă, eu frumoasă
Și când merg pe drum, al tău
Uită ce-a lăsat acasă
Și admiră corpul meu..
– Slabă ești, dar nu frumoasă,
Eu cu rumeni obrăjori,
Sunt tot timpul zâmbăreață
Și cu luci în ochișori!
– Da, da, știu zâmbetul tău,
Și când râzi, nu-ți văd nici ochii,
Uită-te cum zâmbesc eu,
Tfiu, tfiu, tfiu s’ nu mă deochii!
– Tu ești slabă acum, gătită,
Ia să naști vreo doi copii,
Tot îmi vei umbla boită
Și fudulă-ai să te ții?
– Da, și cu copiii voi avea grijă
Cum arăt și cum mă-mbrac,
Tu mereu îmi găsești scuze
Nu te saturi de mâncat!
– Potolește-te, nevastă!
O femeie un pic grasă
E o bogăție-n casă
Că-i femeie valoroasă!

Mihai Eminescu - Cezara VI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

VI
Sunt oameni pe care spiritele de observație și femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură — oameni cu puțin spirit, dar de-un caracter tare, expres, consecvent. Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzit trăgând clopoțelul, ar fi știut îndată cu ce față să-l primească; dacă un actor bun i-ar fi auzit pașii severi, apăsați și de-o aspră regularitate răsunând prin galeriile și coridoarele palatului Bianchi, ar fi știut printr-o acțiune reconstructivă, fără să-l vadă, să-și imagineze aproape caracterul omului în chestiune: o natură comună, consecventă și puternică.
Puindu-și odată-n minte de-a lua pe Cezara vrând-nevrând, lui îi erau toate mijloacele binevenite, deși nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întrucât îl servea inteligența, el cerca a descoperi dacă nu cumva șireata copilă ar avea vreun amor.
Deși Ieronim nu știa ce fel e simțirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră-sa mai mare și, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simțea în prezența ei un fel de duioșie în inimă, un fel de fior fără de înțeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deși-i plăcea prezența ei, totuși îi plăcea și mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa. În asemenea resuveniri, în care el se juca cu imaginea-i, prezența ei aievea îi era chiar supărătoare. Simțea parcă un ghimpe în inimă când ea era față, nu mai avea acea libertate de vis care era esența vieții sale și singura fericire a unui caracter mulțumit, fără amor și fără ură. Dacă mi-ar da pace, gândi el în sine, totuși ar fi cum ar fi. Atunci aș ține-o de mâna ei mică și ne-am uita în lună — în virgina lună — atunci o privesc ca pe-o statuie de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane… Parecă părul ei e o spumă de aur, atât de moale-i… Și fața ei se poleiește într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cât lumea pace… mereu mă gâtuie… mă sărută — și zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel… e chiar frumoasă — să spun dreptul. Bărbia se rotunjește ca un măr galben… gurița câteodată parcă-i o cireașă… și ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei… îmi atinge genele și mă-nfioară pân-în tălpi. Atunci nu mai văd ce frumoasă e… o negură îmi întunecă ochii… atunci aș omorî-o… Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copilă… să fiu drept… ce știe ea că mă chinuie.
Și azi umbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea ca un privaz părul negru și uscat, acea frumoasă și ostenită față de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos și demonic albastru și cu toate acestea dezgustați, buzele-ntredeschise arătau o energică durere și numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca și când nu și-ar fi pierdut-o sub greutatea vieții. — Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunii, care se furișau prin întunecoasa verdeață a copacilor. El șezu pe o bancă, cu mâinile unite și lăsate peste genunchi, cu fruntea plecată și părul risipit peste ea, gândea lucruri de care nu-și da seama și numai luna lunecând pintre nouri umplea noaptea de vis. S-auzi un foșnet ușor care-l trezi… Era ea. Cum se schimbase acum? Fața ei nu mai era trasă, ci se rotunjea vădit, sânii ei erau mai plini, numai roșața din obraz dispăruse, făcând loc unei palori care-i da un aer de nespusă blândețe. Ochii nu mai aveau acea sălbatică și noptoasă strălucire în adâncimea cărora fulgera întunecosul amor și întunecoasa dorință… ci, limpeziți, nespus de adânci, te-ai fi uitat zile întregi în ei. Liniște și o melancolică pace era în adâncimea lor… Și în acea față atât de palidă, plină dar tristă, surâdea suferitor oarecum gura de purpură… o roză a Ierihonului a cărei frumusețe nu se trece. Ea s-apropia încet prin aleile străbătute de seninul nopții pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu, dar nu-și iuți pasul. Îi ghicise ea caracterul? Poate. El stătea locului și se uita lung la ea cum s-apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.
El.., rezemându-și cotul de spata băncii, își lăsă bărbia pe mână, mișcându-și încet degetele și se uita uimit, cu ochii strălucitori, la strălucitorul ei chip ce s-apropia. Ea șezu alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mâna — nimic. Luna o poleia frumos și ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată-n întreg de această dulce și voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi își întinse el mai întâi mâna și apucă încet mânuța ei fină și rece. Ah! gândi, și un ce nemaisimțit îi trecu prin inimă… ah! cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul mlădios și ușor și, aplecându-și gura la urechea ei, îi șopti lin, deși cu glasul plin de înfocare:.
— Privește la lună, luna mieze-nopții — frumoasă ca un copil de patrusprezece zile și — rece… Nu simți tu c-a încetat toată durerea vieții, orice dorință, orice aspirare în privirea acestui mândru tablou din care faci și tu parte… Acum ești în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată… dulce… Nu știi tu că eu te iubesc…?.
Ea se-nfioră, dar tăcu.
— Și apoi privește asupra orașului întreg, pe acest amestec strălucit de palate și drumuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vârfurile turnurilor și pânzele de la corăbii pe râu. Și cu toate acestea centrul acestui tablou ești tu! tu! tu!.. Nu s-aude nimic… decât departe-n vro grădină privighetoarea și s-aude vuind încet o roată de apă. Și tu privești tăcută și nevinovată asupra acestei lumi… Trandafirii înfloresc pe fața ta… Tu, regină a sufletelor, nu ești curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? dulce ca filomela? tânără ca luna plină, copilăroasă ca un canar, iubită ca o Dumnezeire? Privește, zise el și mai încet, strada aceea strâmtă și întunecoasă: numai într-un singur colț îi taie umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins… Vino cu mine… vino cu mine acasă… Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereasta odăii mele și vom privi toată noaptea la cer… Ah! te iubesc!.. țipă el apăsat… te iubesc!.. o văd prea bine că te iubesc!.
El o strânse cu atâta putere încât se-ncleștase amândoi într-o îmbrățișare lungă și nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simțire nemaicunoscută pe spata băncii, își închise ochii și-și lăsă capul pe acea spată. Luna-l bătea drept în față, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ținu cu amândouă mâinile pe spata băncii și-l sărută, cu ochii pe jumătate închiși, de nenumărate ori. El nu simțea nimic… asemenea unui copil amețit de somn pe care mama îl dezmiardă.
S-auzi o foșnire în frunzele unui tufar.”D-zeul meu! — gândi ea speriată — dacă m-ar fi văzut cineva? — Poate Castelmare. Sărmanul copil! Cum se va întoarce el acasă? Acest om poate să-l pândească”.
Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beție… apoi îl întrebă lin, ca și când n-ar fi vrut să-i întrerupă decât încet gândirile lui, somnul lui cel aievea:.
— Știi să mânuiești sabia?.
— Da! zise el.
— Să-ți aduc o sabie — nu-i așa?.
— Da..
— Și mi-i da o sărutare pentru ea?.
— Da.
Ea se urcă repede în palat și peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse, folosindu-se de ocazie de a-l strânge de mijloc.
— Dulcele meu sloi de gheață — tu, marmură! tu, piatră, tu!.
— Dă-mi pace, Cezara. Îmi vine să mor.
— Nu, nu! îngerul meu… mergi acasă… Să nu ți se întâmple nimica pe drum… gândește la Cezara ta… mărgăritarule. Nu se putu opri de a-i lua capul între mâini și de-a-l mai săruta o dată… tare și cu zgomot.
— Acum mergi, mergi! Te rog.
— De ce mă rogi?.
— Pentru că te-aș ucide de-ai mai rămânea.
— Cum?.
— Știu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil.
Ea-l duse pân-la un hățiș și-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse și, îmbrățișând un trunchi, zise încet și c-un fel de ciudă: „Ieronim! te mușc!” Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei și, rupându-și cu furie pieptarul de catifea, încâlcindu-și părul atât de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecați de lacrimi și cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat și șoptea încet, foarte încet și înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci și dezmierdătoare, pintre care străbătea numai un nume pronunțat mai tare… Ieronim.
Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada strâmtă, aerul lin al nopții îl trezise și, de o natură mult mai puțin senzuală decât porumbița lui, el rămăsese numai cu convingerea teoretică cum că o iubește. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui ușor, la care se cunoștea ca să zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă, când auzi în urmă-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, și recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri și se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul… Castelmare sosi… Tăcere. Ieronim plesni cu vârful sabiei într-un zid de granit și, la scăpărare, se recunoscură ambii rivali. În același moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucișa, apoi s-auzi un geamăt… o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată… cealaltă rămase mută.
1876

Charles Baudelaire - Duel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Doi luptători se reped şi armele lor
Sclipesc şi aruncă în aer cu sânge.
Şi jocul acesta şi fierul sonor
Sunt ca o iubire de tânăr ce plânge.
Spadele-s frânte! Anii de june-au trecut,
Draga mea! Însă dinţi şi cu unghii de-oţel
Răzbuna-vor şi spadă şi pumnal prefăcut.
– O, inimi mâhnite de-amorul rebel!.
În râpa în care sunt râşi şi pantere
Eroii, luptându-se, s-au rostogolit,
Ca flori pe ciulini pielea stă la vedere.
– Acest hău este iadul de cei doi locuit!
Hai, cruntă-Amazoană, să ne dăm de-a dura,
Ca veşnic în suflet să ardă doar ura!

Jorge Luis Borges - Milonga Străinului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

E mereu povestea aceeași;
Nu se schimbă niciodată.
O auzi la Buenos Aires
Ori în pampa depărtată.
Doi se-ncaieră întruna:
Băștinașul și străinul.
Și mereu e pe-nnoptate:
Noaptea vrea să-și ia tainul.
Nu s-au cunoscut nicicând
Și nici n-or să se mai vadă.
Niciodată pentru bani
Ori femei se iau la sfadă.
Când străinului i-au spus
Că e un viteaz în sat,
A-nceput să răscolească
Cele cârciumi pe-nserat.
Îl cinstește c-o cinzeacă,
Fără să ridice glasul.
Hotărăsc să iasă-afară
Fără să grăbească pasul.
Șișurile scot din teacă,
Iute s-au încăierat.
Făr’ a scoate-un geamăt, unul
La pământ rămâne lat.
Doar atuncea s-au văzut
Și mai mult n-or să se vadă.
Nu poftind la gologani
Ori femei s-au luat la sfadă.
Nu învinge-ndemânarea;
Nu puterea biruiește.
Când se-apropie sfârșitul,
Pe loc moartea te găsește.
Au trăit cei doi bărbați
Pentru ceasul încercării,
Li s-a șters cu vremea chipul;
Numele le-au dat uitării.

Denix - Duel (2) - Duelul (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când noaptea vine pe furiș, e ora 4
La 3 jumate tre’ să mă-ntâlnesc cu dracu’
Ia-mi inima, umple-o de sânge, îndoață-mă cu păcate
Hai taie-mi pieptul cu lama, și rupe-mi oasele toate
Ia trupu’ meu și aruncă-l și rămășițele mele
Da-le ca hrană-n favoarea tuturor păcatelor mele
Și hai, semnează contractu’, adu-mi ce ți-am cerut
Ai mei să fie bine, nu mă interesează mai mult
Sunt condamnat pe vecie, da’ nu regret o secundă
Mi-ai interzis să fac bine, și mi-ai gătit soarta crudă
Acum tot sufletu’ meu se luptă, dar am făcut legământu’
Închid ochii din viață, ajung în lanțuri și urlu

Hau Denis Alexandru (Dnx) - Duel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Yah, ai venit, de fapt o faci seară de seară
Cere ce vrei de la mine, o să pleci cu mâna goală
Astă seară ne vedem în același vis de coșmar
Când mă trezesc în vis, și visez realitatea, nici n-ai tu idee măcar
Ce ți-am pregătit sau poate, c-ai mers cu mine prea departe
Privește-mi sufletu’ dacă vrei să vezi ceva mai rău ca tine-ți doresc moarte
Îmi dau și viața și sufletu ca să te distrug
Vino unde te chem eu, de data asta nu mai fug
M-am săturat să mă trezesc paralizat în coșmaru’ tău
Ține-te tare că din ghearele mele nu te scapă nici Dumnezeu
Mai știi? Atunci ai încercat să mă omori, acum e rândul meu
Mi-am dat seama că te bagi unde nu-i treaba ta, tu nu știi că eu?
Mi-am dat seama, ce prostii îmi bagi în cap
Nu ai unde să te-ascunzi, de data asta nu mai scapi
Jur, că nici mort nu o să te las, să scapi viu
Îți răstignesc sufletu pe cruce, și ți-l înghesui în sicriu
De ce faci asta, spune, ți-e frică de mine?
Ți-e frică că te-am găsit și că nu mi-e frică de tine?
Ești plin de mândrie și obsedat de putere
Îngenunchează și închină-te celor mai mici ca tine, am zis, tăcere
Am pierdut totul și doar tu mi-ai mai rămas
Eternitatea ta se duce pe vânt, uită-te la ceas
Ești gata? Hai, coboară din infern
Îți jur că n-o să mă uiti și va fi cel mai aprig duel

George Coșbuc - La Logodnă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Baladă.
– „M-așteaptă Nora la palat?
Marcele, iute, iute!
P-un cal, pe cel mai înfocat,
Să fiu în trei minute! ”
Marcel s-a dus, el a venit;
La scări un cal, frumos gătit,
Nechează, sare-n tropot.
Pe când steluțe-n cer apun,
Trill bate drum de-a dreptul,
Se duce calul, cel nebun,
Cât strâmt îi pare pieptul.
Menard, ca și Trill, o iubea
Pe Nora; doi, iubiți de ea,
Din doi s-alegi pe cine?.
Frumoși și nobili amândoi,
Război trebuie să poarte,
Și, cel ce biruie-n război,
E cel iubit de soartă.
Rivalii-ncruntă arma lor,
Câștigă Trill acest amor,
Menard e-n pat de moarte.
– „Hei! plângă, geamă cel murind
Și mii de griji apese-l!
Deasupra mea doi sori s-aprind
Și-mi văd sufletul vesel!
Chiar azi, haihui! eu voi chema
Pe cel ce moare, hahaha,
La joc, că-i azi logodna!.
Mă cheamă Nora la palat,
Al ei sunt pe vecie!
Când n-am rival, ea mi-a păstrat
Întreg amorul mie!
Menard e mort; eu l-am ucis!
Dar piară! Pentru-un dulce vis
Aș pierde lumea-ntreagă! ”.
Greu suflă pieptul; raze vii
Apar în răsărituri,
Se duce calul pe câmpii
Ca-n gând, așa ca-n mituri,
Dar – iat-un lup! Stă roibu-n loc,
Nechează, sare plin de foc
Și-aleargă fuga spaimei.
În piept sta capul, coama-n vânt,
Crunți aburi ies pe nară;
În scări piciorul, pe pământ
Un trup de conte ară
Și, cum ară, de el speriat
Aleargă dublu de turbat
Spre punți și porți fugarul.
Acolo stă; duc servitori
În sală pe sfărmatul,
Dar vai! îl fulgeră fiori
Și nu-l încape patul.
E Nora ea? El e Menard?
Obrajii ei ca focul ard,
Și ochii lui ca focul.
– „A fost rănit, dar nu din greu,
Precum credeai tu, Trille –
El azi trăiește și-i al meu!
De mâine-n șapte zile
Vom fi, amor în Crist jurat,
Nevastă eu, și el bărbat;
Azi, Trille, e logodna. ”.
– „Și m-ați chemat voi, să vă fiu
Eu martor fericirii? –
Hah, iadule, că nu-s azi viu! ”
El crunt privește mirii,
Se zvârcolește ca un copil;
Menard s-apropie de Trill
Să-i lege rana triplă.
– „Pe mine vrei tu să mă legi?
Menarde, tu pe mine?
Dar n-ai ochi, n-ai, să mă-nțelegi
C-aș rumpe azi din tine,
Aș rumpe-n dinți?! Vai fugi, vai fugi,
Că-mi pari vampir, că tot îmi sugi
Răsufletul din suflet! ”.
Spre Nora întoarce-un ochi zdrobit:
– „Așa să-l vezi, în rană
Pierind, pe cel ce l-ai iubit,
Tu fiară, tu Satană! ”
Apoi el moare blestemând,
Căci lui îi pare ca și când
În râs Menard i-ar zice:.
– „Hei! plângă, geamă cel murind
Și mii de griji apese-l!
Deasupra mea doi sori s-aprind
Și-mi văd sufletul vesel!
Chiar azi, haihui! eu voi chema
Pe cel ce moare, hahaha,
La joc, că-i azi logodna…”.
Hordou, 1886

George Topârceanu - Un Duel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Un duel.
Eroii mei sunt doi cocoși
De rasă, pintenați, frumoși
Ca ofițerii la paradă.
Doi cavaleri aristocrați.
Dintr-o privire ofensați
Încep duelul fără spadă.
Au martori puii speriați.
Teren – o parte din ogradă,
Dar n-au motiv de sfadă,
Căci nu se știe-a cui e vina –
Misteru-nvăluie pricina, –
Deci: căutați găina..
Din amândouă părțile
Se-ncep ostilitățile.
Ei stau o clipă față-n față
Cu ciocurile la pământ,
Apoi deodată-și iau avânt
Și lupta-ncepe săltăreață:
Sar deodată,
Dau cu ciocul.
Cad alături,
Schimbă locul.
Bat din aripi,
Dau din gheare.
Unul cade,
Altul sare..
Iar s-atacă,
Iar se pişcă..
Dar deodată nu mai mișcă..
Față-n față, multă vreme,
Stau așa, ca două gheme
Neclintite
Și zburlite,
Până când, pe nesimțite,
Unul părăsește sfada,
Întorcându-se cu coada..
*.
Atunci ieși de sub șopron
Un folozof-clapon,
Urât
Ș-atâta de bătrân încât
A dat în mintea puilor..
El s-a oprit în fața lor
Cotcodăcind sonor:
– Eu dezaprob acest conflict.
E o rușine, un delict
Nedemn de vremi civilizate.
Dar așteptăm un viitor
Când, mândri de chemarea lor,
Cocoșii nu se vor mai bate..
Voi vă certați pentr-o găină,
Dar nu vedeți? E curtea plină!
Ba treceți gardul la vecini,
Că și p-acolo sunt găini..
De ce vă puneți gheara-n gât?
Să lase unul cât de cât,
Să dea și celălalt ceva, –
Eu, cât de cât, socot c-o da!

Ion Luca Caragiale - Duel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Abulele marelui anonim și strofele lui Picolini.
Naivul plug odată (probabil, ofensat)
La un duel de moarte pe tun l-a provocat.
Dar adversarul țanțoș răcni cavalerește:
„Mișelule-n genunche! ” Și-n frunte l-a scuipat..
Și pe teren, naivul a fost silit firește
Mult umilite scuze să ceară de la tun.
Morala.
Doamne! Ferește
Pe mojicul prost de boier nebun!