Decline – Versuri.pro

Daniel Dragan - Jos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Jos.
Ruginit este coiful și lancea e ruptă,
a ruginit și dorul de luptă,
nu mai stă nimeni în zale
pentru războaie medievale.
Nu vin hunii, și nici avarii,
străjile nu se mai cată de-s treze,
caprele, oile, și măgarii
pasc printre tunuri și metereze.
Doar pentru tine speranța lividă,
îngerul a scuturat din aripa.
Jos între bozii și palamida,
a înflorit o tulipă.

Ion Vinea - Declin

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

O tristețe întârzie în mine
cum zăbovește toamna pe câmp,
nici un sărut nu-mi trece prin suflet,
nici o zăpadă n-a descins pe pământ.
Cântecul trist, cântecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfințit,
îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
și răspunde din umilința talăngilor.
E toată viața care doare așa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunși la cer,
între apele ce-și urmează albia,
între turmele ce-și pasc soarta pe câmp
și între frunzele care se dau în vânt.

Stefan Petică - Xv

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Amurgul are astăzi luciri ca de mătase
Pe care lunecară mâini albe de prințese,
Și-n faldurile care pe-albastre culmi se lasă
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese.
Ci mândră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe care vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.
Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n grădină stând pale și uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.
Cântări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplând singurătatea,
Și-n notele lor grave de-adâncă tânguire
Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea.
Și turlele părură ca brațe disperate
Întinse-n frământare spre cerul azuriu;
Străvechea frumusețe murea pe înserate
Și sufletul cetăței se plânse-ntr-un târziu.
Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă
Și turlele-nălțate spre cerul cel senin
Când pacea cade lină din falduri de mătase
Și limpede ca roua pe albe flori de crin!

Adrian Păunescu - Șoferul și Nevasta-Sa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ne urcasem cu toții în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvara,
Venea vara,
Se dezghețau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămășii descheiat,
Se dezghețau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Și unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alții cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheață
Drumul pe care mergem.
Pe direcția aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turiști particulari,
Numai nebuni ocazionali.
Asa că nu ne interesa destinația,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toții spre marele munte.
Șoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de șofer,
Lucrase mult și cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun șofer
Dintre toți șoferii noștri,
Ăsta conduce excepțional, strigam noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Și el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,
Că-l încurcăm la condus.
În fond e autobuzul dvs.,
Eu sunt al dvs.,
M-ați ales să conduc autobuzul,
Ăsta-i treaba mea.
Noi am aplaudat, chiar și această lepădare, a lui,
De laudele noastre.
Și autobuzul mergea mai departe
Și-n diverse localități, în care ne opream,
Mulți urcau
Și nimeni nu mai voia să coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista așa ceva în împrejurimi.
Rămăseseră-n urmă troleibuzele agățate
De rețeaua electrică
Și lipsite de orice independență,
Tramvaiele înghesuite între șine
Și aceeași rețea.
Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
Șoferul conducea excepțional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi
Și el dădea moale din mână,
Și noi strigam iarăși,
Lasă frate, lasă modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
Unui asemenea drum,
Știm valoarea lui adevărată,
Ești al nostru,
Ești dintre ai noștri,
Rămâi între noi,
Bravo,
Ura.
Și el nu mai putea să ne oprească,
Trebuia să fie atent la drum,
Iar noi eram prea mulți
Și începusem să-l incomodăm,
Stateam claie peste grămadă în autobuz,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
Până când câțiva meseriași
L-au rugat să oprească pentru câteva minute
Ca să-i facă o cușcă de protecție,
Să nu-l mai incomodăm la condus.
Dar să-și ia și nevasta lângă el,
Au zis alții,
Că drumul e lung și se plictisește omul.
Și uite-l acum în cușca lui de protecție,
În cabina lui blindată!
Ce hotărât conduce,
A dat drumul și la muzică,
Se aude în toată mașina o muzică eroică,
Pe care o întrerupem noi din când în când
Cu cântece despre el și de drumul nostru,
Și hai, mă, să fim atenți și cu nevasta-sa,
Că și el e om.
În autribuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continuă,
Am început să obosim,
Nene șoferule, oprește,
Să ne odihnim și noi.
Să te odihnești și dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Și-ntr-adevăr, conduce excepțional,
E cel mai bun, strigam toți,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Și-avem nevoie și noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l și enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Ușile au ruginit și nu se mai deschid,
Și șoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă și accidente,
Stau și el și nevasta-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puțin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Și după ce șoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case și biserici,
Sate și orașe,
Începem să coborâm,
Și bineînțeles că viteza crește,
Așa e la orice coborâre,
Viteza crește,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alții au fugit,
Alții ne-am uscat de foame și de sete,
Alții am înghețat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Și numai ei doi,
Șoferul și nevasta-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai știu pe cine conduc și unde se duc,
Și de ce tac toți pasagerii
Și de ce se merge cu viteza prăbușirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

Alexandru Macedonski - 1872

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Vedem cu fața îmbătrânită / Umblând prin stradă niște copii! / Generațiune de tot slăbită ... →