declin cultural – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Poem La Preț Redus

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Ne invadăm poetic
fără vreun atestat;
naiv, clasic, eclectic,
ne vindem la rabat.
E poezia azi
în goana spre declin
de miile de fazi..
ce vând oțetul, vin.
Poem e un cuvânt,
o frază fără vers;
este născut mormânt,
un epitet pervers..
.. Parole-ntortochiate,
înlănțuind coloane
de ritm desperecheate;
„-Se pretind prin saloane”!?!.
E goana-n metaforic
crezându-se talent;
pretinsul euforic
gustând a faliment!.
E lanțul vicios,
de creator cu critic
se-ngemănând în ifos..
se prăbușind artritic.
Sunt vorbele în vânt,
crezute unicate;
e-o apă și-un pământ..
E gafa calitate!.
Ce ieftin e poemul,
copil sărac al artei;
e-un artefact.. Boemul,
o muză a consoartei.
Filon de aur pur,
ce e ideea-n vers,
e parte de-un retur
de tempo.. în contrasens.
Mesaj e puerilul
particular în simțuri,
substanța, vodevilul..
Candoarea-i aspră-n zimțuri!.
S-a dus amploarea,
gustul se pierde-n cei prea mult,
așa precum vigoarea..
cedează la tumult.
Prea multe tomuri nasc
și mult prea multe ambiții,
lăsând în loc de fast,
planetei.. exerciții.
Ferice de sculptori,
de pictori, cineaștii
cu actori, cantautori..
Doar ei au preț de.. aștri!?!

Stefan Augustin Doinaş - Ajunge

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ce mâl, străin de spiritul țărânii,
atât de măsurată-n vorbă, v-a
scuipat aici, la spartul săptămânii,
făpturi limbute, barzi de mucava?.
În ce timpan deschis la flecăreală
găsiți mereu azil și faceți plozi,
aezi cu trâmbițe de mântuială
suflând în sfântul scrum de voievozi?.
El, cântărețul neamului, unicul,
cu versul lui ca grindina, superb,
se răsucește-n groapă, de nimicul
ce umflă lingușitul vostru verb.
Ajunge, lucrative filomele,
cu-atâta sârg; e timpul să tăceți!
Ce dulce-i, Doamne, mierea limbii mele,
dar nu în gușa falșilor poeți…

Mihai Eminescu - Epigonii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și-n jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.
Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-nțelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb.
Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă n’explicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul ș-a lui lanțuri de aramă;
L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă,
În prezent vrăjește umbre dintr-al secolilor plan;
Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă –
Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare
Și astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,
Cheamă piatra să învie ca și miticul poet,
Smulge munților durerea, brazilor destinul spune,
Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvățaților mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăvește din nou, iarăși pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri,
Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O așează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Și iubind-o fără margini, scrie: „visul de poet”.
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal.
…………..
Iară noi? noi, epigonii?.. Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!.
Și de-aceea spusa voastră era suntă și frumoasă,
Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.
S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!.
Voi, pierduți în gânduri sunte, convorbeați cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur și rece – marea noastră-i de îngheț,
Voi urmați cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeți.
Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieții voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mișcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simțirea simulează,
Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.
O convenție e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună,
Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar.
„Moartea succede vieții, viața succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;
Numesc sunt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,
Împart a lor gândire pe sisteme numeroase
Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n’existente; carte tristă și-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate.
Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.
Rămâneți dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare,
Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină, –
Toate-s praf.. Lumea-i cum este.. și ca dânsa suntem noi.
1870, 15 august

F. Charm feat Samurai Si Rucsy - Ziua În Care A Murit Arta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Păsări pleacă, frigul vine
Arta-ngheață în închisoare
Păsări pleacă din ruine
Lasă-n urmă cuiburi goale.
Un blestem inevitabil se pogoară-n gloată
Să bage sub pământ tot ce-a fost frumos odată
M-am închis în buncăr, printre poeme și nuvele
Să încerc să scap de rele tot ce a mai rămas din ele.
Privesc printre gratii copiii ce din pântec
Sunt educați să ia pelinul din viață și din cântec
Mor picturile ce mă purtau în adâncul mării
Și-mi ridică părul brusc pe șira spinării.
Ba, e haos
Viorile îi strigă
Dar știi că sufletu-i obligă să ardă ce instigă
Și sparg muzeul rugăciunii la lumina lunii
Năvală dau ca hunii la porțile minciunii.
Nu știu că un pix pe-o foaie și un pian într-o odaie
Sunt adăpost pe cuget în șiroaiele de ploaie
În vorbe goale generația cu sete mi se scaldă
Vad în briceag și bardă, formă de artă în brigade.
Pier pe rând, valorile din versuri ce-odată
Îmi deschideau inima ruptă și devastată
D-aia țin sub lacăt ferecat ce mi-a mai rămas
Să pot să las ceva în spate, într-un ultim ceas.
Aș descărca trancane în tine și în restu’
Când văd că luați în râs arcușul lui Porumbescu
Aprind o lumânare, că-i vremea de jelit
Blestemată fie ziua în care arta a murit.
Păsări pleacă, frigul vine
Arta-ngheață în închisoare
Păsări pleacă din ruine
Lasă-n urmă cuiburi goale.
Nu pot să cred c-au transformat muzica într-o glumă
Nah.. nu pot să cred câți n-au discernământ
De la Mozart pan’ la 2pac muzica o e artă
E mai presus de existența ta neînsemnată.
Stau întins pe covor, visez la nemurire
E fascinant cum fumul mereu găsește ieșire
Cred că ai stat prea mult închis în lumea ta, copile
Un militant care luptă cu o coală de hârtie.
Da’ țin creație vie, eu nu-s ca restu’
Dacă nu mă vezi o lună, vezi că am scris la UNESCO
O să rescriu dexu’, forța în mine dată de canoane
Doamne, tu ține-mă tare și o să fac din pixuri arme.
70 de kilograme, merg spre ei, carne de tun
Scris mare pe frunte, arta, îmi trec săgeți pe lângă tâmple
Toti copiii ăștia zombie sunt eu ăla din trecut
N-am cum să-i condamn oricum, dar am cum să mă răzbun.
Dau tare în glas, să răsune în România
Kerosen de prune în toi, nevastă-mea spală ia
Inclusiv familia, totu’ pentru mine e artă
Vino tu și îmi arată dacă i-am învățat strâmb vreodată.
Picturi de-a lui Tonitza plâng într-un sanctuar din Tomis
Bustu’ lui Eminescu urlă de pe malul mării
Prea mulți au fost dați uitării, prea puține au rămas
Au pus sechestru pe tezaurul străbunilor mei daci.
Astăzi, copiii ăștia se deghizează în draci
Pe noi ne fugăreați c-aveam pantalonii prea largi
Dacă înjuram pe piese, eram aspru judecați
Acum sunteți toți open minded, nu vă mai forțați.
Aș trage în toți care aruncă cu noroi în artă
Azi, nici măcar poeții nu mai sunt ce au fost odată
Trag și ultimul fum la geam, sorb ultimul gât scârbit
Blestemată fie ziua în care arta a murit.
Păsări pleacă, frigul vine
Arta-ngheață în închisoare
Păsări pleacă din ruine
Lasă-n urmă cuiburi goale