Mai

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Domesticul fum, în zori, își descântă
pe miriști mirosu’;
băcița găteje adună și cântă,
strigând aleluia!
Roșiatic și roșu.
Abur de cuhnă, dejun pregătit
de fluturi în astă-auroră vitează.
Luceafărul ultim, ce pleacă grăbit,
o bea și, deja, l-amețește dulceața;
Lunaticul puști tânjind dimineața
pe-un colț de crepuscul visează.
Sunt pofte aprinse pentru masa de prânz,
să bei din pârâu, să fugi să te-ascunzi!
Să fluturi cu fumul pe bolta înaltă;
și toamnei, pe vânt, să-i fii un desfrâu,
căutând câte-o Ruth divină, curată,
ce-și lasă fiorul blândeții-nspicate
sub mirul ebraic din lanul de grâu!.
Pe umăr, cuminte, o coasă zurlie,
hectarele – semn de trufie,
la Irichugo merge țăranul, sub crug.
Și-n fiecare braț ce seamănă c-un jug
se-nvâltorează feroasa-i sevă palpitând,
ce în sforțarea creatoare scânteiază,
precum un tragic diamant smuls din pământ,
prin porii mâinii veșnic trează,
ce n-a bizantinizat mănușa, încă.
Sub verzi arini un arc se conturează
– o cruciadă de fructe-n metastază!.
O tânără ce-și plânge
doinita limbă-n zori de sânge,
culege – o, Venus cea sărmană! –
crudace lemne-nmiresmate
cu brațele ei nude și bărbate,
sculptate în aramă.
În timp ce o vițea,
înnebunită de cățea,
pe pantele cutezătoare
fuge, dând zilei roditoare
un imn vergilian, smuls din talanga sa!.
În fața unui coviltir,
bunicul indian fumează;
și-n muntele-amurg de trandafir,
altarul primitiv se tămâiază
cu-aromă de tabaco.
Așa apare fantasticul respir
al epopeicului huaco,
aroma mitică din lotușii de-aramă,
albastrul fir ce suflete destramă!.

Alberto Blanco - Însuflețire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

lui César Vallejo.
La capătâiul mesei rotunde
și-a literaturii murinde, veni un critic
și-i spuse: „Atât de mult te iubesc, nu muri!”
Dar – vai! – literatura murea în continuare.
Se-apropiară doi profesori de ea și-i repetară:
„Nu ne lăsa, Valoare! Revino la viață!”
Dar – vai! – literatura murea în continuare.
O vizitară douăzeci, o sută, o mie, cinci sute de mii
de studenți : „Atâta dragoste, și împotriva morții nu e nicio putere!”
Dar – vai! – literatura murea în continuare.
O-nconjurară cititorii, milioane,
cu o comună implorare: „O, mai rămâi, surată! ”
Dar – vai! – literatura murea în continuare.
Și-atunci veniră poeții toți de de pământ,
jur-mprejuru-i; literatura triști văzându-i, emoționată;
ce importanță are! Emoționată..
Se-nsufleți încet,
îmbrățișă primul poet; și începu să meargă..

Levadura.
a César Vallejo.
Al fin de la mesa redonda
y muerta la literatura, vino hacia ella un crítico
y le dijo: “No mueras, te amo tanto! ”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.
Se le acercaron dos profesores y repitiéronle:
“No nos dejes! ¡Valor! ¡Vuelve a la vida! ”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.
Acudieron a ella veinte, cien, mil, quinientos mil,
estudiantes: “Tanto amor y no poder nada contra la muerte! ”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.
La rodearon millones de lectores,
con un ruego común: “¡Quédate, hermana! ”
Pero la literatura ¡ay! siguió muriendo.
Entonces, todos los poetas de la tierra vinieron,
la rodearon; los vio la literatura triste, emocionada;
¡qué más da! Emocionada….
Incorporóse lentamente.
abrazó al primer poeta; echóse a andar…

Cesar Vallejo – Versuri.pro

Mai

Alberto Blanco - Însuflețire