castelul – Versuri.pro

Dance Trauma - Castelul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Vino mai aproape.
Lovește-te nu prea tare (ai grijă la toate!)
Nu credeam că nu vrei să vii.
Și ce distracție ar fi putut ieși!
Stofa neagră din castel,
ochii roșii din bordel.
Îmi sună ceasul,
sunt deștept,
dar o nouă zi,
nu mai vreau să-ncep, și.
Stau la rând, te aștept și mă-ntreb:
oare viața e chiar așa de frumoasă?
O fată frumoasă mă-așteaptă zâmbind
Doar pentru mine ascute o coasă..
Vino și mai aproape.
Lovește-te foarte tare (te doare-n cot de toate!)
Nu știam că nu știi să pici,
ce distrucție iese aici.
Stofa neagră din castel (ziarele ți-au spus),
ochii roșii din bordel (tu imediat te-ai dus).
Îți sună ceasul,
încă nu ești deștept?
O nouă zi,
nu mai poți să-ncepi, și.
Stai la rând, mă privești și te-ntrebi:
oare viața e chiar așa de frumoasă?
O față hidoasă te-așteaptă zâmbind
Tu nu auzi că pentru tine se-ascute o coasă?
Stai la rând, numărând
fiecare clipă care trece.
Acum sunt aproape de tine, te simt.
Hai să ne jucăm cu coasa asta rece..

Adrian Păunescu - Castelul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Și-acum când e gata, prieteni
Priviți-l ce trist se dărâmă.
Castel pentru numai o noapte,
Iluzie care se sparge
Și viața aceasta ce trece
Și pururea nu se întoarce.
Luați fiecare o parte
Din marea cetate uzată,
Ascundeți cu toții castelul,
Că poate-l refacem vreodată.
Alpiniștii se duc să se culce
În scurta lor viață faimoasă,
Luminile scenei coboară
Și toți vă-ndreptați către casă.
Adânc mulțumiți pentru vremea
Trăită de mult împreună,
Castelul în țândări se sparge,
Plecați și plecăm, „Noapte bună!”.
Și scena acum se-nchină
Scăldată de ultimul brio
Și ca să fim singuri vă spunem
Și „La revedere” și „Adio”.

Alexandru Macedonski - Castelul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Castelul în ruine domnește peste vale,
Din turnuri retezate se-mprăștie o jale,
Și stema ce pe-oricine să-nfrunte cuteza,
Mâncată e de vânturi, de soare și de apă,
Iar vremea ce tot curge o șterge și o crapă,
Din ea rămas-a numai un leu, un coif, și-o za.
Sub bolți încenușate păianjenul își țese
Dantela lui subțire din fire lungi și dese;
Căminul zace-n umbră, posac, iar de pereți
Abia se țin ici-colo, din cuie să nu cadă,
Portrete-ncondeiate în timpi de cruciadă,
Ce sparg întunecimea cu ochii lor semeți.
Un biet vătaf de curte, bătrân ca lumea veche,
Povești tulburătoare îți spune la ureche,
El a slujit străbunii baronilor de azi,
El a văzut castelul în vremuri uimitoare,
Născut în alte zile, crescu sub un alt soare,
Vlăstare fără viață au dat din-nalții brazi.
De-ar fi să-l crezi, când luna prin geamuri s-oglindește,
Și flori de-argint și aur pe lespezi răspândește;
Când bate orologiul de douăsprezece ori;
În ultimul răsunet al miezului de noapte,
Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte,
Și curțile răsună de cai rânchezători.
Văzut-a el de-asemeni, în sala de serbare,
Că sub cotlonul vetrei s-aprinde un foc mare;
Apoi văzu și chipuri din cadre coborând,
Că-și scutură dantela manșetelor de praful,
Pe care l-a pus timpul, și l-a lăsat vătaful,
Și țintă că se uită în ochii lui pe rând.
Să-și capete iertarea ușor afla puterea,
Căci dușii de pe lume, mai toți, sunt buni ca mierea;
Iar ei, sub policandrul din mijloc, s-așezau,
Turnând năluci de vinuri în cupe vecinic goale,
Pe când, băieți de casă le dau grăbiți ocoale
Cu umbre de bucate din care nu gustau.
Vătaful spune multe, și chiar, băsmiri ciudate!
Că-n nopți scânteietoare de crini îmbălsămate,
Un tânăr, zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint,
Pustiu adesea lasă pervazul cadrei sale,
În timp ce alba zână din apa de pe vale
Sub lună-și stoarce părul în râul de argint.
Castelul are multe povești ce te minună,
Dar castelanul de-astăzi le crede o minciună,
Și când îl văd străbunii în zale îmbrăcați,
Roșesc, din înălțimea portretelor auguste,
De strâmta redingotă cu mânece înguste
A celui care-și zice nepot de cruciați.
Și timpul, care vecinic clădirile le sapă,
Apasă peste turnuri, le pleacă și le crapă,
Întinde pe creneluri, pe ziduri și pe porți,
Din mușchiul de paragini o fină țesătură
În care tot trecutul s-ascunde-n umbră sură,
Precum s-ascunde-n frunze un trist locaș de morți.

Ursul Trubadur - Castelul (Tango Țigănesc)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

1. Cândva de mult un crâng de brazi
Păzea un vechi castel
Și-o șatră de țigani nomazi
A poposit în el.
R: A, a, a, a……..
2. Și-aveau țiganii ochi adânci
Și galbeni prinși în plete
Și-aveau cu ei un card de tanci
Și-un card de negre fete.
3. Și cum făceau țiganii foc
Din crengile de pin
Țigănci cu cărți și cu ghioc
Plecară prin vecini.
4. Cândva un tânăr castelan
Privind prin vechi ferestre
Zări o fată de țigan
Frumoasă ca-n poveste.
5. Și-avea cu el în drumul său
Un biet copil de casă
Ce-a pus s-aducă la castel
Țiganca cea frumoasă.
6. Trecu un an, mai mult de-atunci
Și-n patul de mătase
Frumoasa fată de țigan
Era acum crăiasă.
7. Of, domnul meu, iubitul meu
Mi-ai spus acum un an
C-ai vrea să-ți fiu crăiasă eu
Eu, fata de țigan.
8. Și cum stăteau într-un balcon
Și-și acordau chitara
Un cântec răsuna duios
Pentru țiganca seara

Virgil Diaconu - Castelul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Despre copilul acela nu mai știu nimic.
Până și castelul s-a ascuns de mine printre ruine.
Uneori, mă împiedic de turnurile și ferestrele lui,
dau cu picioru-n soldați. Și trec nepăsător
pe lângă prințesa de aur.
Eu nu mai știu nimic despre copilul din care am plecat.
Cireșul, care mă aștepta în fiecare dimineață la colț,
își întoarce acum ochii în altă parte.
Și poate că ar lua-o la fugă printre frunze,
dacă niște puști nu l-ar trage cu putere de mânecă.
Despre copilul acela nu mai știu nimic.
Vrăbiile s-au mutat de la mine cu toate cuiburile.
Eu am căzut până și în dizgrația zilei mele de naștere,
a singurei zile când îmi amintesc că exist. Și caut răspuns.
Până și propria casă m-a scos în brânci pe scări.
Casa mea e pe drum, mi-am spus, pe drum….
Despre copilul acela nu mai știu nimic.
Și totuși, castelul îmi iese dinainte, uneori,
cu toate luminile aprinse, ca o corabie care taie întunericul.
Și prințesa cu cireșe la urechi mă ia de mână
și aleargă cu mine prin ierburi.
Negreșit, în noaptea aceasta mă voi întoarce!
În noaptea aceasta am să mă furișez printre paznicii adormiți.
Tiptil, să nu trezesc străjerii, păsările întunecate de pe metereze.
În noaptea aceasta am să aștept în turn ivirea zorilor.
Ivirea prințesei. Acum nu mai aud decât râsul ei
care sparge în țăndări dimineața.