Ceea ce îţi reproşează rândunelele este primăvara pe care n-ai adus-o.

Durerea ne înfrumuseţează fiindcă îi semănăm.

În satele limbii mele Durerea se numeşte Strălucitoarea.

Risipeşte timpul de pomană dacă vrei să-ţi mai rămână ceva demnitate.

La împărțeala proastă totdeauna păgubește Dumnezeu.

Luminează-te cumva și în orice fel, apoi stinge-te iar – cu generozitate.

Tot pescuind vine și marea.

Undeva, între Marți și Miercuri, trebuie că a rătăcit și ziua ta cea adevărată.

Are un mijloc și capătul – capătului.

Va trebui să creăm anticorpi și pentru Răspundere.
(We must create antibodies even for Responsibility.)

Când auzi cuvântul „ordine”, miroase a carne de om.

O legislație în întregime inutilă pentru Autorități, ar fi o adevărată salvare. (Legislation completely useless to the Authorities would be true salvation.)

Când viața se luptă, morții surâd în infern.

Din Dumnezeu se trage omul precum rechinul din sânge.

Cine poate să mai fortifice singurătatea are încă oameni înlăuntrul lui.

Dacă trebuie să mori – mori, dar caută să fii primul cocoș în Infern.

Adevărul îl fabrică omul așa cum fabrică și minciuna.

Doamne! Cât albastru cheltuiești ca să nu te vedem!

Dă-ți osteneala să îndrumi perfecțiunea tehnică spre starea ei naturală.

Și pe dos se poate purta fantezia și încă la toate măsurile ei.

Mănâncă progresul cu coaja și cu sâmburi cu tot.

Vidul există atâta vreme cât nu cazi în el.

Mare greșită – nu există.

Dacă ceva tulbură menta sălbatică este câinele păzitor al sfinției tale.

Din gândul tău se încheagă soarele în rodie și se delectează.

Ani de lumină în ceruri – ani de înțelepciune în calcar.

Atâta socoteală dacă arată cumva și stângăcie – uite-l pe Dumnezeu!

Nu are călcâie – perfecțiunea.

Când auzi bătaia vântului înseamnă că seninul e bântuit de vârcolaci.