Pablo Neruda - Cântecul de Disperare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Răsare amintirea ta din noaptea unde-s scufundat.
Râul își leagă de mare lamentația obstinată.
Părăsit asemenea cheiurilor în zori.
Este ceasul plecării, oh părăsitule!
Peste inima mea plouă corole reci.
Oh santină de moloz, cumplită peșteră cu naufragiați!
În tine s-au adunat războaiele și zborurile.
Din tine și-au înălțat aripile păsările cântului.
Ai înghițit tot, ca depărtarea.
Ca marea, ca timpul. Totul în tine a fost un naufragiu!
Era ora veselă a asaltului și a sărutării.
Ora stuporii ce ardea ca un far.
Neliniștea pilotului, furia scafandrului orb,
tulbure beție a dragostei, totul în tine a fost un naufragiu!
În copilăria de ceață sufletul meu înaripat și rănit.
Pierdute descoperitor, totul în tine a fost un naufragiu!
Te-ai legat de durere, te-ai agățat de dorință.
Te-a doborât tristețea, totul în tine a fost un naufragiu!
Am împins înapoi zidul de umbră,
am pășit dincolo de dorință și de faptă.
Oh trup, trup al meu, femeie pe care am iubit-o și am pierdut-o,
pe tine în ceasu-acesta umed, te chem și te prefac în cânt.
Ca un pahar tu ai primit nemărginita duioșie,
și cioburi te-a făcut ca pe-un pahar nemărginita-uitare.
Era neagra, neagra singurătate a insulelor,
și acolo, femeie de iubire, în brațele tale m-ai primit.
Erau setea și foamea, și tu ai fost rodul.
Erau durerea și ruinele, și tu ai fost miracolul.
Ah femeie, nu știu cum m-ai putut păstra
pe pământul sufletului tău, și pe crucea brațelor tale!
Dorința mea de tine a fost cea mai teribilă și cea mai scurtă,
cea mai nepotolită și mai beată, cea mai intensă și cea mai avidă.
Cimitir de sărutări, încă mai sunt focuri pe mormintele tale,
încă mai ard ciorchinii ciuguliți de păsări.
Oh gura mușcată, oh sărutatele membre,
oh dinții înfometați, oh trupurile împletite.
Oh copulația nebună de speranță și efort
în care ne încleștam și deznădăjduiam.
Și duioșia, ușoară ca apa și făina.
Și cuvântul de-abia-nceput pe buze.
Mi-a fost destinu-acesta, cu el dorința mi-a călătorit,
s-a prăbușit în el dorința-mi, totul în tine a fost naufragiu!
Oh santină de moloz, totul cădea-năuntrul tău,
ce durere nu ai vlăguit, ce valuri nu te-au înecat.
Din val în val încă ai pâlpâit și ai cântat
stând în picioare ca un marinar la prova unei corăbii.
Încă-ai mai înflorit în cânturi, încă-ai mai spart curenți.
Oh santină de moloz, tu puț deschis și-amar.
Palid scafandru orb, nefericit oștean,
pierdute descoperitor, totul în tine a fost naufragiu!
Este ceasul plecării, crudul și-nghețatul ceas
pe care noaptea îl supune oricărui orar.
Centura zgomotoasă a mării încinge țărmul.
Se ivesc stele reci, emigrează negre păsări.
Părăsit asemenea cheiurilor în zori.
Doar umbra mi se răsucește tremurândă-n mâini.
Ah dincolo de toate. Ah dincolo de toate.
Este ceasul plecării. Oh părăsitule!

Pablo Neruda - Cântec de Disperare [La Canción Desesperada]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În noaptea-aceasta neagră te văd în amintire.
Un râu își duce-n mare a lui nemulțumire.
Lăsat sunt ca pontonul când se arată zorii.
E ora de plecare, când tu mă dai uitării!
Pe suflet reci corole îmi plouă și se-așază.
O, peșteră în care se naufragiază!
În tine se adună și zboruri și războaie.
Din tine pleacă păsări cu aripi lungi, vioaie.
Tu înghițit-ai totul, întreaga depărtare.
Ca marea și ca timpul. În tine tot dispare!
A fost ora ferice de-asalt, sărut în tihnă.
O oră de stupoare lucind ca o lumină.
Mânie de scafandru, stres de cârmaci pe mare,
beție de iubire, tu tot distrugi, se pare!
Eram copil, în ceață, cu sufletu-n durere.
Pierdută cercetașă, în tine totul piere!
Ți-ai pus la brâu necazul, te-ai prins de-a ta dorință.
Te-a doborât tristețea, în tine-i neființă!
Eu zidul cel de umbre l-am dat încet deoparte,
de faptă și dorință trecut-am mai departe.
O, carnea mea, femeie iubită și pierdută,
pe tine-n ora udă al meu suflet te cântă.
Ținut-ai ca-ntr-o cană tandrețea suverană,
și-uitarea infinită te-a spart ca pe o cană.
În insulele-aflate în neagră izolare,
tu mă strângeai în brațe, femeie iubitoare.
Erai un fruct ce ține de foame și de sete.
Erai ca un miracol, când mă-ncercau regrete.
Femeie, n-am idee cum m-ai primit pe mine
în suflet și în crucea acelor brațe fine!
Dorința pentru tine fu scurtă, îngrozitoare,
căci eram beat de zbucium, tiran, plin de ardoare.
Ah, criptă de săruturi, mai este foc în tine,
și păsări ciupesc boabe când arde un ciorchine.
O, gură blând mușcată, o, membre sărutate,
o, dinți flămânzi, o, trupuri mereu înfășurate.
O, forță și speranță, smintită combinare,
suntem legați cu noduri și plini de disperare.
Tandrețea e ușoară ca apa și făina.
Cuvântul de pe buze abia vede lumina.
Aceasta mi-a fost soarta, cu ea s-a dus dorirea,
în ea-mi căzu inelul, în tine-a fost pierirea!
O, groapă de molozuri, tot a căzut în tine,
ce griji mai ții ascunse, ce val te mai susține.
Deși cam zdruncinată, strigai în gura mare,
cântai ca marinarul la proră în picioare.
Și înfloreai în cântec, tăiai curenții încă.
O, groapă de molozuri, amară și adâncă!
Scufundătoare oarbă, de pietre aruncătoare,
pierdută cercetașă, în tine tot dispare!
E ora de plecare, atât de grea și rece
pe care noaptea-aceasta o va vedea cum trece.
Al mării brâu de zgomot tot țărmul îl fixează.
Sunt stele reci pe boltă și păsări emigrează.
Lăsat sunt ca pontonul când zorii se arată.
În brațe mi se-nvârte o umbră tremurată.
Departe, ah, departe de-această frământare.
Rămân acum în urmă. E ora de plecare!

cântec de disperare – Versuri.pro

Pablo Neruda - Cântecul de Disperare

Pablo Neruda - Cântec de Disperare [La Canción Desesperada]