calugarita – Versuri.pro

Mateiu Ion Caragiale - Călugărița

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Călugărița.
În sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrențe, de ani împovărat,
Îndur sub bolți de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A țării mândră Doamnă – dar lumea m-a uitat –
Și-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcnește și sângeră rănită.
Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
Din șea îl prăbușiră hangerele haine –
De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii
Și eu îmi rog sfârșitul, dar moartea nu mai vine.

Mateiu Caragiale - Călugărița

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În sfânta mănăstire de-ai mei părinți zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrențe, de ani împovărat,
Îndur sub bolți de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A țării mândră Doamnă – dar lumea m-a uitat –
Și-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcnește și sângeră rănită.
Căci viața mea în lacrimi și-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
Din șea îl prăbușiră hangerele haine –
De-atunci cad în ruină mărețe curți pustii
Și eu îmi rog sfârșitul, dar moartea nu mai vine.

George Topirceanu - Păcatul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

I
Trist vâjâie vântul şi crengile-ndoaie,
În negură cântă al codrilor glas
Şi calul străbate, prin pânze de ploaie,
Drum fără lumină şi fără popas.
Un fulger deasupra tresare o clipă,
Se văd nouri vineţi pe cerul cernit,
Şi pasărea nopţii sălbatică ţipă
De spaimă, cu glasul prelung, ascuţit.
Şi ţipătul jalnic răsună departe,
Ecou-l repetă cu sute de guri. —
Adânc răspândeşte o spaimă de moarte
Plutind peste-ntinderi de negre păduri.
Noaptea-i oarbă, vântul bate,
Ploaia pică-n picuri reci,
Fulgerele depărtate
Dau lumină pe poteci.
La apus, din vreme-n vreme,
Tunetul departe geme, —
Du-te, du-te, nu te teme!
Noaptea-i neagră, — las’să fie,
Că-ţi arată drumul greu
Doi ochi negri — şi te-mbie
Să te duci spre ei, mereu.
Pentru ochii de cărbune,
Iadu-n cale de s-ar pune,
Spaima lui nu te-o răpune.
Şi de ploaie nu te plânge,
Braţe albe când te-or strânge,
Simţi în vine foc, nu sânge!
II
Vuind prelung se-ntinde a clopotelor jale
În pacea nopţii negre. La vechea mănăstire,
Chiliile — bătrâne zidiri medievale —
În sunetul de clopot tresar din amorţire.
Din liniştea chiliei, prin ferestruici boltite,
Străbate-n întuneric o palidă lumină,
Tăiată-n dungi de groase zăbrele ruginite,
Şi liliacul nopţii, cu aripa lui fină,
O spintecă în zborul cotit, — apoi dispare
Ţipând în întuneric. Răsar de prin chilii
Călugăriţe — negre fantome solitare —
Cu haine lungi, cernite, purtând în mâini făclii.
Biserica înaltă începe să răsune,
Curg note tânguioase în liniştea adâncă,
Şi lin plutind în noapte cântări de rugăciune
Se-ntorc şi se repetă, lovite-n zid de stâncă.
III
…………
— Epifanio, când toaca te deşteaptă la utrenii
Şi când maicile vin toate să se roage la altar,
Pentru ce stai în iatacul încărcat de mirodenii,
Urmărind, prin întuneric, voluptoasele vedenii
Care rând pe rând dispar?.
În tăcerea din odaie, ale gândurilor şoapte
Îţi răsună-ncet în suflet, ca un cântec adormit,
Din trecutul tău crâmpeie de icoane şi de fapte
Ca prin vis le desfăşoară a uitării neagră noapte,
Parcă altul le-a trăit.
A ascuns în tine Domnul un tezaur de virtute,
Dar ţi-a dat ochi plini de visuri, negri, mari, cu gene lungi,
Ţi-a sădit în sânge sâmburi de dorinţi necunoscute,
O, credinţa ta e mare, dar cu-atâtea nopţi pierdute,
Maică, unde vrei s-ajungi?.
Trupul tău plin de viaţă n-a ştiut ce e iubirea,
Gura ta nesărutată numai sfinţi a sărutat,
Tu eşti moartă pentru lume, — dar aşa ţi-a fost menirea,
Lasă gândurile triste, — maică, maică, ia psaltirea
Şi fă-ţi cruce de păcat!.
………..
Arde candela pe masă, cu o palidă lumină,
Şi bolnavele ei raze întunericu-l pătrund.
Neclintită ca de piatră, Epifania se-nchină
La icoanele-nnegrite, care stau în umbra fină,
Pe peretele din fund.
— Vezi-mi inima-ntristată,
Maică preacurată,
Şi de sus mi-o luminează
Cu cerească rază!.
Că un demon, plin de ură,
Liniştea mi-o fură,
Demon rău, trimis de Domnul,
Să-mi alunge somnul.
Dă-mi credinţă neclintită,
Pavăză-n ispită,
Şi când dorul mă frământă,
Dă-mi puteri de sfântă!.
Că-mi închin durerea ţie
Pentru vecinicie,
Şi viaţa mea ţi-o-nchin
Pe pământ. Amin.
Liniştea neţărmurită iarăşi sufletul i-apasă,
Ce pustiu şi ce tăcere! Din bogatul ei pervaz,
Maica pururea Fecioară o priveşte blând miloasă,
Cum stă albă, nemişcată, cu un cot lipit de masă
Şi cu palma sub obraz.
Pe aceleaşi căi natura, oarbă-n veci, pe toţi ne mână,
Fără voie, tuturora ne dă mărul lui Adam.
În zadar încearcă omul cu neputincioasă mână
Să-i supuie mersul tainic; ea ni-e mamă şi stăpână.
— Maică, cine bate-n geam?
…………
IV
Prin trupul ei străbate un lung fior de gheaţă:
E el — şi-ar vrea să creadă, ca alte dăţi, că nu e..
Un val aprins de sânge îi năvăleşte-n faţă
Întunecându-i mintea. Ea sare şi-i descuie.
Iar el s-arată-n uşă ca-ntr-un pervaz de scânduri,
Şi-un cleşte de foc parcă i-a strâns inima ei.
Din noaptea minţii sale, din vălmăşag de gânduri,
Un glas adânc îi strigă: „E încă timp de vrei! ”.
Dar buzele lor arse de flacăra dorinţii
S-apropie în tremur şi lung se împreună.
Uitându-şi mănăstirea, şi cerul, şi toţi sfinţii,
Ea l-a cuprins în braţe cu-o patimă nebună.
V
Noapte-adâncă şi furtună,
Tunetul deasupra tună
Tot mai tare: o ghiulea
Care zguduie natura,
Aruncată-n cer de-a dura
Peste-a norilor podea.
Ca sclipirile de spadă
Fulgerele-ncep să cadă
Luminând de zeci de ori,
Jos: puternica armată
De pădure, zbuciumată,
Sus: grămezile de nori..
Iar pe drum, un cal ca vântul
Bate-n goana lui pământul.
Printre arborii uimiţi.
Zboară orb, ducând pe spate
Două-umbre-mbrăţişate,
Doi amanţi nelegiuiţi.
VI
Zori de ziuă. Norii fug în goană mare,
Un ocean de gheaţă rece şi senin
Pare ceru-n urmă. Vântul bate tare,
Când din ramuri ude, tremurând apare
Discul lunii plin.
Aurora clară şi trandafirie
Răsăritu-n flăcări l-a aprins acum,
Pe când, părăsite, reci pentru vecie,
Două trupuri albe zac într-o pustie
Margine de drum.
Şi cântând se luptă răzvrătit-armată,
Luptători de veacuri arborii giganţi,
Numai luna rece — palid chip de fată —
Dintr-un vârf de paltin se uită mirată
La cei doi amanţi.

Federico Garcia Lorca - Călugărița Țigancă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Linişte de var şi mirt.
Nalbe-n ierburi mătăsoase.
Sora micşunele coase
pe o pânză galben pai.
Zboară-n policandrul gri
şapte păsări ale prismei.
Schitul mormăie departe
ca un urs cu burta-n sus.
Cu ce graţie brodează!
Vrea pe-al pânzei galben pai
să cuprindă-n broderie
florile din visul ei.
Floarea-soarelui, magnolia
de paiete şi panglici,
ce şofran şi luni înscrie
ea, pe vălul de altar.
Se-ndulcesc cinci chitre-alături
aromind bucătăria.
Ale lui Cristos cinci răni
tăiate în Almeria.
Şi prin ochii sorei trec
galopând, doi călăreţi.
Surdă-o ultimă rumoare
cămaşa-i acum desprinde
şi privind norii şi munţii
în inerta depărtare,
numai zahăr şi verbină
inima i se fărâmă.
O, şi ce câmpie-naltă
sus, cu douăzeci de sori,
şi ce râuri stând să curgă
vede-nchipuirea ei!
Dar continuă la flori
pe când drepte-n adiere
raze de lumină joacă
şah, înalt, prin jaluzele.

Alexandru Vlahuţă - În Mănăstire

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

I.
Încet răsunetul de clopot
Se risipește tremurând,
Și numai apele în ropot
S-aud din munte coborând.
Iar umbrele de brazi, lungite,
Spre vecina mânăstire curg –
Păduri și văi, pe nesimțite,
Se-neacă-n vânatul amurg.
Sub muta stelelor domnie,
Cu zgomot porțile se-nchid
Ce trece-așa ca o stafie
Încetișor pe lângă zid?..
De după dealuri depărtate,
De-asupra codrilor pustii,
Se-nalță luna și străbate
În adormitele chilii.
Puterea nopții se așază
Ca un zăbranic pe pământ –
Un singur suflet stă de pază
În tot acest repaos sfânt..
Măicuța, nopțile de vară,
Sunt înfiorător de dulci..
Încremeniși privind afară, –
Pe cine-aștepți de nu te culci?
Tu ești fecioara înțeleaptă,
Ce candelă și-a pregătit,
Și straja neclintit’ așteaptă
Sosirea mirelui iubit..
Dar ochii, ca nealtădată,
Îți ard, bolnav strălucitori,
De patimi surde ce te-mbată,
De-nchipuiri ce-ți dau fiori.
Dorinți necunoscute încă,
Și ne-nțelese te cuprind,
Când în muțenia adâncă
Zărești o umbră-ncet viind.

II.
Zadarnic ți-ar mai bate-n minte
Evlavioasele povețe,
Căci mai presus de cele sfinte
Stă legea vecinicei vieți. –
De zbucium și de voluptate,
Târziu, ca un copil trudit,
Așa, cu mâinile-ncleștate
De gâtul lui, ai adormit.
Răsună toaca de utrină,
Chiliile s-au redeschis,
Tu, speriată de lumină,
Te scoli, uimită ca de-un vis.
Privești în juru-ți, și te-ntuneci
Sub negrul gândurilor stol.
Ca de pe-un mal înalt aluneci
Și parcă te scufunzi în gol.
Căci simți că-n aste ziduri sfinte,
Ce ca pe-o floare te-au păstrat,
Viața ta de-aci-nainte
E o minciună, și-un păcat –
Și când gândești la ce rușine,
Și-n ce noroi te-ai coborât, –
Ți-ai rupe rasa de pe tine,
Ți-ai smulge crucea de la gât..
Dar patima iubirii crește,
Te ia, ca vălul unei mari,
Și focul inimii topește
Tăria crudelor mustrări.
Te-ndupleci singur’ a-nțelege,
Că durerosul tău amor
Nu-i un păcat – ci e o lege
Poruncitoare tuturor, –
Și dacă-n a vieții cale,
Un suflet tânăr s-a oprit
Sub raza frumuseții tale,
Tremurător și fericit,.
La ce pustii să-ți treacă anii
Și inima să-ți îngrădești
În pacea sfintelor citanii
Și-a pravilei bisericești!..

Vasile Alecsandri - Sora și Hoțul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Sus în deal la mănăstire,
Plânge sora-ntr-o grădină,
Plânge noaptea și suspină
Dup-a lumii fericire:
„De când eu eram copilă
Sunt de toți ai mei uitată
Și de rude fără milă
În pustiuri lepădată!
Fără vină, din născare
Mă văzui eu pedepsită,
Și de-a lumii dezmierdare
Mă simții în veci lipsită!
În amar trăind de mică,
Ochii-mi plâng, sufletu-mi geme,
Și, ca pomul ce jos pică,
Viața-mi cade fără vreme!
Ah! sfârșească-se îndată
Astă viață de durere!
Vie moartea așteptată
Ca o dulce mângâiere!”
„Ce spui, dragă surioară?
(Zise hoțul din pădure)
Cu-ai tăi ochi ca două mure,
Tu, frumoasă lăcrimioară,
Tu să mori, dulce minune!
Și de Domnul nu-ți e frică?
Dragă soră tinerică,
Fă trei cruci ș-o rugăciune.
De vrei ochii să-ți lucească
Într-un rai de veselie,
Și ca floarea din câmpie
În piept inima să-ți crească,
Hai cu mine-n codrul verde
S-auzi Doina cea de jale,
Când plăieșii trec în vale
Pe cărarea ce se pierde.
Să vezi șoimul de pe stâncă
Cum se-nalță, se izbește
Peste corbul ce zărește
În prăpastia adâncă.
Iar ciocoiul cum se pleacă
De mă vede la potică!
Cum, smerit, în genunchi pică
Și de fală se dezbracă!
Am doi zmei de bună cale,
Doi!.. nici vântul nu-i întrece!
Am tovarăși doisprezece,
Și la brâu patru pistoale.
Am la piept o cruciuliță
Cu lemn sfânt, cu moaște sfinte,
Și-n piept inimă fierbinte,
Ca fierbintea ta guriță.
Am o piatră nestemată
Care noaptea viu lucește,
Precum ochiu-ți ce pândește
Fericirea depărtată.
Lasă tot, neagră chilie,
Comănac, mătănii, rasă,
Și de vrei a fi voioasă
Ca o zi de voinicie,
Vin’ în lumea fericită
Cu voinicul ce te cheamă,
Căci cu dânsul nu e teamă
De-a mai fi călugărită!”
De-a mers sora, nu e știre;
Iar de-atunce prin grădină
Nici nu plânge, nici suspină
Nime-n deal la mănăstire.