calatoria – Versuri.pro

Daniel Vişan-Dimitriu - Cuvintele Eternului Cărăbier - Glosă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Când mi-am chemat cuvintele-napoi,
Era o zi ca toate celelalte
Rostogolită-n timp ca un șuvoi
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Împrăștiindu-se în veșnicie
Cu străluciri de stele ce nu pier;
Mă fascinează o călătorie
Spre lumi ascunse dincolo de cer.
Și, totuși, ziua-ceea mi-a rămas
Întipărită-n gândul de tăcere
Închis acolo-n locul de popas
Al amintirii ce, treptat, îmi piere
Ca fumul, ascultând chemări din zarea
Spre care altădată, amândoi,
Ne îndreptam privirea, nu mirarea,
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.
Nu știu ce zi era: cu nori, senină..
Din gânduri și cuvinte-a dispărut
Deși, din ea, mai simt un gust de vină
Și-n suflet un abis de netrecut;
Iar zborul meu.. de-atunci, de cer, mă tem,
Dar urc, desculț, pe culmile înalte,
Cu gândul că și ziua de blestem,
Era o zi ca toate celelalte.
Cuvintele mi-au revenit, stinghere,
Nefericite-n strălucirea lor,
Simțindu-se comete în cădere
Din cerul, singur el, nemuritor.
Au încercat tăcerea să-mi răpună,
Să umple tot abisul dintre noi
C-o mare de cuvinte, în furtună,
Rostogolită-n timp ca un șuvoi.
N-au reușit! Cuvintele acele
Aveau înscrise-n ele alt destin
Născut demult, în visurile mele,
Dar care lor le e, acum, străin.
Porneau la drum din sinea mea, flămândă,
C-un singur scop: în alta să exalte
O inimă arzândă, fremătândă
Ce, uneori, mai pare să tresalte,.
Cuvintele? – purtau hlamida care
În urma ei, lăsa un zvon de dor,
Lumina de suspin vindecătoare
Și-mbrățișări de aripi într-un zbor;
Aveau culori de flori de curcubeu
Din stelele ce și-au dorit să fie
Lumini pe cerul tău, pe cerul meu,
Împrăștiindu-se în veșnicie.
Eu le-am chemat, iar ele-au revenit,
Cu tot ce-ar fi-nsemnat, cu tot ce-aveau
Și-ar fi purtat cu ele-n infinit
Spre suflete ce-n aștri murmurau.
S-au reîntors cu muzica din stele,
Și cu o parte-a viselor din cer
A îngerilor ce zburau prin ele
Cu străluciri de stele ce nu pier;.
Erau aceleași, dar acum păreau
Strălucitoare ca-ntr-o epopee
În care, pe măsură ce treceau,
Primeau o netezime marmoree.
Le-am adunat pe toate, instinctiv
Și, pentru tot ce-a fost și va să fie,
Cuvintele mi-au devenit motiv:
Mă fascinează o călătorie.
Voi merge unde ele toate-au fost
Și voi cânta cu îngerii-mpreună,
Iar dacă voi găsi un adăpost
În stele care nu vor să apună,
Voi duce-acolo-aducerile-aminte
Și voi pluti, etern cărăbier,
Pe marea lacrimilor de cuvinte
Spre lumi ascunse dincolo de cer.
Spre lumi ascunse dincolo de cer,
Mă fascinează o călătorie
Cu străluciri de stele ce nu pier
Împrăștiindu-se în veșnicie
Ce, uneori, mai pare să tresalte,
Rostogolită-n timp ca un șuvoi..
Era o zi ca toate celelalte
Când mi-am chemat cuvintele-napoi.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Din vol.”Cântecul visurilor”)

Dimitrie Anghel - Călătorii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Tăcere-i și mergem cu fața spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii,
Văzând pe de lături cum fug prăștierii
De umbra lor însăși goniți în buiastru…
Pe-alocurea drumul se face albastru
Când scapă subt dealuri și luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine știe unde
Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămâne…
— “E-o vrajă trimeasă de-o fată, stăpîne,
E-o vrajă”, îngână zâmbind vezeteul,
Și murgii acum pășesc mai cu greul,
Și vorbele noastre, prietene bune,
Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune
Că fieștecare din noi își dă seamă
Că-n urma trăsurei ceva se destramă,
Și-aceea nu-i drumul, ci-i biata viață;
Că dulcea mireasmă, prin noapte drumeață,
Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul
Ce-l ia pretutindeni cu el călătorul,
Oriunde s-ar duce și-ar vrea ca să scape,
Subt naltele ceruri pe vastele ape…

Cassian Maria Spiridon - Călătoria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ne pregătim de drum
Adunăm în valize necesarul
Pentru noi doi, mai ales pentru ei
Cei pentru care are loc călătoria
Ne mișcăm
Încă pășim pe străzile urbei natale
(Natală să fie!
Totuși, aici am strigat prima oară
Am înghițit prima gură de aer)
Nu-i departe clipa
Când nava își va lua zborul.
Până atunci
Din toate ce viața mea, viața noastră
adună
Nimic nu se schimbă.
Primăvara ne însoțește cu întreaga mireasmă
a anotimpului.
Rulăm către locul unde credem
că viața își are un sens
Soarele răsare, la orele știute
ale echinocțiului

Trooper - Călătoria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Văd în oglindă toți anii mei de până acum
Călătoria, pașii pe-al vieții mele drum!
Sunt valuri și râuri, sunt și-n cer stele ce pier;
Soare ce apune în abis.
Sunt vară toridă sau iarnă grea, rece și rea;
Toamnă ce vine ca într-un vis.

Fericire sau tristețe?
Am fost fără să știu
Și știu fără să fiu
Sunt așa cum mă vedeți și voi!
Sunt locuri-n care m-am născut
Ce am aflat și ce-am făcut
Ce am iubit și ce-am văzut!
Sunt toți cei care vor veni
Sunt locuri-n care voi trăi
Și unde mă voi odihni!

Sunt cina de taină, al tău gând
Vorbe în vânt
Sunt și credință și mister.
Sunt multe de piatră sunt la un loc
Apă și foc!
Suflet din lume și din cer.

Gellu Naum - Călătoria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cuvintele, de multă vreme nu mai fraternizau. Noi ne iubeam. În zori divinizam săpunul,
floreta străvezie a unor simțuri până mai ieri simetrice. Aveam cumpene capabile să
anuleze rigoarea celor mai pure inegalități. Asta ne mai liniștea. Virtuțile ineficace ale
plinului ne construiau clepsidre. Roua cădea pe rouă, retina pe retină, rigidul pe rigid.
Caii noștri de piatră simulau adăpatul la sorburi de piatră pe când vizitiii păreau că
meditează în largile lor mantii neclintite.
Pe rafturi doar arama precaută mai tresărea la fiecare licărire.

Florența Albu - Călătoria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Călătorim tixiți, indiferenți,
Ne lovim unii de alții,
Ne-ndepărtăm, străini.
Privim nicăieri,
Ochi orbi pe un geam,
Ochii presați,
Uscate aripioarele,
Culorile imaginației,
Desenele viului.
Ochi de mumie pictați
Pe geamul călătoriei.
Și dincolo-n noaptea orașului
Alți ochi
Tixiți, presați, indiferenți,
Ochi ficși în
Eternitatea mișcată.

Ilarie Voronca - Uneltele Călătoriei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

lui Perpessicius.
Acești munți ca niște turme de elefanți
Aceste oceane care n-au putut umple
Ochiul mult mai vast
Al iubitei mele,
Aceste orașe care te așteaptă în tenebre
Cum în cerneală te așteaptă cuvintele,
Aceste lacăte,
Aceste răni ale primăverii
Acestea și altele încă
Te vor urma pe căile de fier ale unei întoarceri,
Și-n părul tău va trece pieptenul călătoriei
Cum prin goanele cailor trece un arcuș al respirației
Și vântul își va deschide arterele
Și peste frunze va curge sângele cald
Al furtunei.
În pădurea care-și întinde oasele lenevoase,
Vei găsi vorbele ude ale femeii,
Vei găsi aurora ca o agrafă desprinsă
De pe mătăsurile căzând în falduri, ale zilei,
Vei găsi
Luminile înhămate la ape
Cum sunt hățurile sângelui în tine,
Ferigele și arborii care-ți dorm în carne
Cum în argilă ploștile pentru setea de mâine
Vei găsi
În minune ecoul redat vocii
Ca vederea redată orbului,
Și prin capul înălțat ca o sită
Pentru cernerea grăunțelor invizibile
Vor trece:
Cascadele,
Preumblările,
Cărările verzi
Izvoarele gureșe
Întâiele silabe rostite de rouă
Vor trece,
Cum trec prin cer rădăcinile luminii
Și în pământ transparenta creștere a căldurii,
Cu trezire ca o rană vindecată
De suavul fier roșu al somnului,
Până ce-ți iei capul în mâini,
Ca pe-o scoică plină de alge și de plante marine,
Dar ființa ta să atingă deodată
Arăturile fecunde
Ca valurile de cristale aluencând prin rădăcini
Ca niște râme,
Să ajungă la noi.
Aventurieri cântând în corturile pline de aerul nisipos al aurului,.
Până la voi
Focuri de popas pe înălțimile deșarte,
Până la voi
Mâini crăpate de soarele aspru al cărbunilor
Până la voi
Călăreți îndrăzneți prin savanele incendiate,
Până la voi
Corăbieri scăzând treptat ca bătăile vinelor mele
În sângele dând târcoale inimii
Ca un lup înfometat.
Și dintr-o dată
Marea apărută în oglindă ca un obraz haotic.
Cine să-și mai aducă aminte de voi
Oameni târându-vă pe podeaua timpului
Când noaptea e mai mare decât o fereastră
Și tristețea voastră nu încape în aluatul pe care îl frământă brutarul?.
Când strâng pădurea ca pe-o coamă aspră
Când foarfece privirea în lâna călătoriei,
Și vocea ca un curent cald prin mările glaciale,
Vă regăsesc instrumente de vrajă al fantomelor
Și voi amintiri rupte din copac ca niște ramuri pline de fructe
Și voi boabe de porumb ca niște mâini pline de peisagiile minuscule ale inelelor.
Cine să vă numească oameni de fum
Vă dați fără rușine meseriilor celor mai josnice
Vă înhămați la toate uneltele urei
Vă vindeți frații și mamele.
În timp ce seara trece multicoloră prin crengi
Ca o corabie pavoazată
Și pe aripile păsărilor nocturne stelele în continuă rotația,
Cu înaltele piscuri călătorind în spațiu,
Și alături de ele,
Prin turma de orașe,
Prin cirezile de ienuperi,
Prin imensul suflu care vibrează
În astru și în iarbă,
Departe de voi oameni de fum.
Oameni de minciună
Când în gâfâitul vast
Sunt ca o coardă
Pe violoncelul generos al călătoriei.
Dar cum o potcoavă de jar trece sfârâind prin apă
Așa vor trece pe obrazul tău flăcările călătoriei,
Așa râsul tău ca un pian e plin de clape
Și pe buzele tale e oceanul Atlantic
Oceanul Atlantic ca o orchestră a sângelui așteptând
Semnalul unui pumnal, ca să țâșnească.
Sângele care aleargă în noi, se ridică în picioare, ovaționează
Și-acum târăște fabuloase oaze,
Păduri toride,
Sau obraji cunoscuți,
Când ca o planetă sângele e satelitul altui sânge
Și-n fundul unei lacrimi e un oraș ca un cristal de sare.
Va trebui din tăcere ca dintr-o carieră de piatră
Să tai profilul vocii, să tai ovalul-sunet,
Căci nici un glas nu știe câte corăbii s-au scufundat în el,
Nimeni nu știe ce zar se va rostogoli din cornetul călătoriei.
Și dacă o goană te va duce mai departe decât cuvintele,
Până-n suava pânză care se atinge de arbori,
Până-n plantele îmbrăcând soarele ca niște haine,
Cu fulgere ca peștii sub podul unui tunet
Vei revedea cum vocea filtrează o lumină
Cum stelele prin pâlnia subțire din crepuscul
Se vor vărsa cu vinul pe treptele din sete.
Minutele-n retortă pe etajera nopții
Și iată vei înțelege
În fiecare arbore o zi își face cuibul
Un arbore ca o Duminică,
Un arbore ca o Vineri,
E arborele numai aparent nemișcat
Dar frunzele și seva lui călătoresc în patru anotimpuri
Ca-n patru puncte cardinale.
E o miazănoapte-a iernii
E o miazăzi a verii
E un apus al toamnei
Și un est al primăverii:
Rup o frunză și e Luni
Rup altă frunză și e Septembrie
Pe-azur ca pe o tablă ating cu-o creangă frontierele unui zbor
Și pasul trece pe apă ușor ca un luceafăr
Sau se oprește pe creasta unui stejar ca un erete,
Mai sus sau mai departe cu-obrazul ascuns în mine
Ca să-mi răsuni în frunte ca în spațiala scoică
Acolo sau aici
Va trebui să regăsesc solarul echilibru
Cu țipete aduse în peisaj ca-n valiză
Acolo sau aici
Cu-aureola călătoriei
Să fiu duiosul vuiet în cornul de vânătoare
Să te găsesc iubire:
Pe plajă sau pe culme,
Lângă vulturul liber
Sau lângă negustorul de stambă
Pretutindeni în imensa călătorie, ca propria mea umbră
Alăturea de mine
Prin continentele ochiului.
Cine ne-a condus prin tunelul nopții
Spre creșterea luminoasă?
Cine a rupt în noi toate legăturile ancorelor
Că am făcut din fiece ferăstrău o lumină?
Și din fiecare plantă un țipăt.
În voce e-un cărbune cu care te voi desena în aer
În sânge e docarul ce te va duce spre inimă
Zeiță a călătoriei,
În privire e brațul care te va purta ca o pâine
La scară tropăie armăsarul pe care vom goni spre alte linii
Până ce toate peisagiile vor rămâne în cântec
Cum rămâne sângele pe o spadă.

Tassos Leivaditis - Călătoria

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

(pentru Lula, care nu va citi niciodată).
A trăit ultimele sale clipe.
În gară, noaptea, aștepta trenul să treacă peste el pentru a termina cu tot.
Deodată, dintr-un impuls vechi și uitat, a urcat pe șină ca să pășească la fel ca pe vremea când era un copil veșnic.
Atunci, cu stupoare, a văzut-o pe mica sa verișoară moartă pășind pe cealaltă șină,
întinzându-i mâna ca să se țină în siguranță, deasupra visului.
Au umblat mult, zâmbind unul celuilalt,
și când a trecut pe nevăzute trenul, vuind,
cei doi copii, cu mâinile înlănțuite, au continuat să meargă de-a lungul șinelor,
în timp ce leșul unui bărbat era întins, mai încolo.
Tasos Leivaditis, din volumul Vizitatorul nocturn, 1972