Căderea – Versuri.pro

Charles Bukowski - Căderea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Prea mult.
Prea puțin.
Prea gras.
Prea slab.
Sau nimeni.
Râs sau.
Lacrimi.
Dușmani.
Iubiți.
Străini cu fețe ca.
Unghiile de la.
Degetele mari.
Armate alergând prin.
Râuri de sânge.
Fluturând sticle de vin.
Înjunghiind cu baionetele și violând.
Virgine.
Sau un tip în vârstă într-o cameră ieftină.
Cu o poză a lui M. Monroe.
În această lume există singurătate atât de multă.
Încât o poți vedea în mișcarea lentă a limbilor.
Unui ceas.
Oameni atât de obosiți.
Mutilați.
Fie de dragoste, fie de lipsa ei.
Oamenii nu sunt buni.
Unii cu alții.
Bogații nu sunt buni cu bogații.
Săracii nu sunt buni cu săracii.
Ne este frică.
Sistemul nostru de învățământ.
Ne spune la toți că putem fi.
Cu toții învingători de super-căcat.
Nu ne-a spus despre șanțuri.
Și sinucideri.
Sau teroarea unui om.
Îndurerat, undeva,.
Singur.
Neatins de nimeni.
Căruia nimeni nu-i adresează.
Nici un cuvânt.
Oamenii nu sunt buni unii cu alții.
Oamenii nu sunt buni unii cu alții.
Oamenii nu sunt buni unii cu alții.
Cred că nu vor fi niciodată.
Nu le cer să fie.
Dar uneori mă gândesc la asta.
Mărgelele se vor clătina.
Norii se vor înnora.
Iar criminalul va decapita copilul.
Ca și cum ar mușca dintr-o înghețată pe băț.
Prea mult.
Prea puțin.
Prea gras.
Prea slab.
Sau nimeni.
Mai mulți cei care mă urăsc.
Decât cei care mă iubesc.
Oamenii nu sunt buni unii cu alții.
Poate dacă ar fi.
Morțile noastre nu ar mai fi așa de triste.
Între timp mă uit la fetele tinere.
Lujere.
Flori de posibilități.
Trebuie să existe o cale.
În mod sigur trebuie să existe o cale la care nu ne-am gândit încă.
Cine mi-a pus creierul ăsta înăuntru?.
Urlă.
Cere.
Spune că există o șansă.
Nu va spune.
„Nu”.

Colinde - În Grădina Raiului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În grădina Raiului,
Raiul, cu nesat privind
Și din gur’ așa grăind:
„Raiule, grădină dulce,
De la tin’, nu m-aș mai duce.”
De mirosul florilor,
Și ceara albinelor,
De para făcliilor
Și fumul tămâielor.
Dumnezeu îl judeca
Cu mânie și grăia:
„Știi, Adame, ce ți-am spus,
Când în Rai slobod te-am pus.
Nimica nu ți-am oprit;
Numai pomul Raiului.
Tu mărul-n gur’ ai luat,
Rău trupu’ ți-ai veninat.
Du-te, Adame, de la mine,
Tu te-ai lipsit de mult bine.
Du-te din Raiul frumos
În pământu’ întunecos,
Lasă Raiul cu dulceața,
Du-te pe pământ cu ceața”.
„O, Evo, poamă amară,
Să ieșim din Rai afară.
O, vai, șarpe din pustie,
Ce-mi făcusi acuma mie?
Fire-ai, șarpe, blestemat,
C-ai băgat lumea-n păcat,
Unde te-o găsi dormind,
Capul să-ți fie zdrobit”.

Gabriela Melinescu - Pământul Un Fruct Preacopt

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pământul, un fruct preacopt căzând din arborele cosmic prin strălucirea sa proprie, când aura lui pălind devine o piele roșie, grea, terfelindu-se și devenind praful și pulberea originală.
Eu sunt un vânt din nor pentru fructul preacopt, trezită odată cu primii cocoși, când lumina zilei ne-a intrat în gene și ne-a vorbit limba florilor.
Asemenea copiilor, moștenitori ai groazei și ai suferinței, auzind ceea ce nu trebuie să audă și văzând ceea ce e interzis vederii.
Pământul căzând din aura lui
în același timp cu doctrine descinse din zei și zeițe,
cădere prin cuvinte înfipte precum cuie de fier în vid.
Călărire pe pietre funerare, în căutarea aurei, căderea ca o călătorie a fătului gata de expulzare, când este prins de mâini străine, primit în abisul unui alt pământ decât al mamei.
Cu guri umflate de lapte bolborosim
cuvinte destul de clare: tot ce e preacopt
trebuie să cadă și ceea ce e încă verde să rămână
între ramuri
Cu voluptate am început chiar noi să aruncăm părți
din planetă într-un hău adânc,
fără să știm dacă în adânc e cineva care
să ni le aducă înapoi.

Gabriela Melinescu - Prăbușirea Casei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când încă speram iertat să fie
și plonjam cu înfiorare în acest gând
ca într-o apă răcoroasă deasupra căreia
băteau evantaie de pene zburând.
Și încercam să văd chipul sclavelor,
și părul lor de mistică hieroglifă
protejând speranța, cum fiarele fierbintele pui,
când încă păstram iluzia
că voi aprofunda prin sânge durerea lui.
Mi s-au arătat căzând pilonii austerei case
în care locuisem mai mult timp
și drepte și majestoase pietrele veneau spre mine
într-un rece nimb.
Și-n vârful avalanșei
sufletul s-a închegat ca un bulgăre greu.
În fața catedralei simții cum în curând
de piatră am să fiu și eu.

Palaghia Eduard Filip - Cain și Abel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

„Copiii mei, ce veți aprinde ofrande”,
și-a început Adam povestea, gol cu firea,
„nu eu sunt cel care-a tocmit Zidirea,
nu mie-mi cântă ploaia sarabande!
Tocmit fusese Edenul, de Cel,
care suflase-asupră-mi duh de viață,
înnobilându-mă cu suflet de paiață
și-ncă aveam în trup un blând șrapnel,
cu-arome brumării, de mugur de ceață.
În fiecare noapte, când din stele
pe bolți îmi apărea o candelă cu mir,
Eu asecundeam în coapsa-mi, ca un zbir,
vestigiile nenăscutei. Toate-acele
sclipiri, care-mi umpleau de vânt rărunchii,
de-aromele smochinului cu roade,
tot ce-alunga, din răsărituri fade,
dulceața care-mi îneca genunchii.
Duceam în mine zvonul de femeie,
cu presimțiri de umbre și jeratic,
eram când armăsar, când trup molatic,
un crin răpus pe-un rug de orhidee.
Și n-am putut să duc, eram prea-ntreg,
se poticneau de mine galaxii,
nășteam lăuntru-mi, tumultuos, copii,
irumperi de lumin’aș fi putut să leg,
eram o simfonie de explozii
plutind pe orizonturi, împletite,
zvâcneam cu spasme, aruncând pirite
din care se vor întrupa Irozii…
Și-apoi căderea, trup în două,
acoperit de brume, șerpuit, bucăți din Tot pe drumul pietruit
și Lumea asta, care-și spune Nouă!”