asuprire – Versuri.pro

Cezar Bolliac - Clăcașul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I.
Oh! Legați pentru vecie
De pământul unde stăm,
Plătim vecinică chirie
Și pe apa care bem.
Nu avem nimic al nostru;
Tot în preajmă e străin!
Venim rupți din lucrul vostru
Și dăm peste-al lipsei chin.
Ca un dobitoc de muncă,
Ca copaciul roditor,
Ca rodirea dintr-o luncă
Voi striviți pe muncitor.
El și fiii, și soție,
Boul, vaca și viței,
Toți sunt zestre pe moșie:
Robi ai muncii, robi ai ei.
Sunteți veseli când ne vindeți
În arendă la cochinți!
Camătă pe muncă prindeți
Pruncilor de la părinți!
Bătrân, văduvă, copilul
Munca le vă sunt datori;
Și sudoarea lor, suspinul
V-aprind setea de comori.
După ce, prin asuprire,
Stoarceți, ca proprietari,
Veniți iar, ca stăpânire,
Născociți la biruri mari,
Ș-apoi v-așezați pe jețe
Jefuind ca dregători!
Zgripțori cu-ntreite fețe,
Jupuiți pe muncitori.
II.
Noi le suntem toată averea.
Munca ne-o măsor cum vor;
Fiii noștri l-e puterea,
Ș-aste mâini, comoara lor.
Ei trăiesc în nelucrare;
Munca-ne de zece ani
Pun p-o haină de purtare,
P-un ospăț, cu șarlatani.
La-a lor jicnițe, grânare,
Ca pe-albine ne adun;
Când sunt pline de mâncare,
De tot ce-are țara bun,
Gonesc musca, înfundă-nfund uleiul.
Ne pun fum ca să fugim;
Ei iau mierea, noi bordeiul
Gol ca palma lor găsim.
III.
D-astăzi, munca-ne e-a noastră
Ș-o schimbăm pentru pământ.
Mâncați voi țărâna voastră!
Munca noi n-o dăm în vânt.
Și, de vreți s-aveți cuvântul,
De vreți a vă domiri:
Este-al brațului pământul,
A-l lucra, nu a-i robi.
Pâinea, fierul o rodește;
Tot cu fierul ne-o păstrăm;
Ea e-a celui ce-o muncește;
Trântorilor n-o mai dăm.
V-am cerut, de milă, dreptul
Cu tocmeală între frați.
Nu vreți? Ni-l ținem cu pieptul,
Și veniți de ni-l luați!

Radu Gyr - Maramurăș

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Vite, munți, români,
Argățim și slugărim pe la jupâni.
Veneticii ne-au băut până la iască,
râpă rea, oftatu-n piept se cască.
Codrii, cerul, basmele
îngenunche lângă noi, cu fruntea-n praf.
Cu harapnicul la brâu ca un vătaf
se bălăngăne stăpânul roșcovan,
încruntat, magnat și dolofan.
Soarele-i și el bătrân zaraf,
viața, lipitoare de catran.
Ni-i făptura ardicată, din obiele,
din pecingine și câlți. Din zdrențe plânse.
Coastele domnești bătute-n stele,
cine ni le-a stins? Cine le frânse?
Că ne scârțâie ciolanele sub piele:
osii ruginite și neunse.
Peste os de voievozi și peste gropi,
suge gușa viperii, umflată.
Ni se-nfige-n carne târnăcop,
fier de plug ne intră-n beregată.
Și pe zariștile unde, altădată,
călăreau pădurile albastre
pe-a bourilor de foc spinare-naltă,
munții sterpi din șold de gresie tresaltă
peste măduva și junghiurile noastre.
Când, sărac, ne coace jerăgaiul
mămăligile de bozie și smoală,
soarelui i-am smulge tot mălaiul,
de Crăciun să-l clocotim în oală.
Ziua o-noptăm la geam cu paie,
să nu scoale pruncii din copaie.
Limba hornului flămândă, de funinge,
sarea neagră-a cerului o linge.
De-am avea opinci în fier turnate,
drept la rai, pe pravățe de lună,
la Sân-Pătru am porni, cu jalba-n mână,
să ne facă Dumnezeu dreptate!
Nici stea nu vine. Nu se-ndură
niciun înger pe la poartă să ne treacă,
în bocceaua inimii, săracă,
să ne lunece un zâmbet de prescură.
Numai noaptea, când, zdrobită, carnea geme,
fruntea-aprinde vis de răzmeriță:
vulturi mari de cremene și-arșiță
ni se smulg din umeri și blesteme.
Munții urlă și scot șerpi de flăcări, crunți,
fierb șuvoaiele și tulnicele tună,
și prăpăstii, joagăre și munți,
repezindu-și tâmplele-n furtună,
iar își cheamă Voievodu-n soare
să descalece a doua oară-n piatră,
și-n viforniță de Mare Vânătoare
să despice zimbrul înc-odată!

Grigore Vieru - Strofe Despre Mankurți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ei ne hăcuiră graiul
Și doina, și harta!
Ei, care astăzi vânează
„Literatura și Arta! “
Ei datina o spurcară
Barbar și sinistru!
Ei, care astăzi adulmecă
Revista „Nistru“!.
Ei gâtuiră prădalnici
Biserici frumoase!
Ei ne răstigniră pe crucea
Lui ’!
Ei ne-au mănat spre Siberii
Cu pistolul din urmă!
Ei ne-au scos din ogradă
Văcuță și turmă!
Ei au dus omul la ocna
Pentru trei ciocălaie!
Ei ne remodelează ființa
Pe diferite ilaie!
Ei pe dealuri lăsară
Să năvălească tutunul
Ca frițul cel fără de milă
Cu tancul și tunul!
Ei marchează locul
Unde-n țărână mănoasă
Se va crăci uzina
Ca la dansa acasă!
Ei otrăvesc pământul
Și izvorul, ah, bietul.
Ei sunt gata să tragă
În cei care-și cer alfabetul!
Ei lingușesc străinul
Cu struguri și glume!
Ei spun: „zdrasti“
Propriei mume!.
Ei spun că Ștefan cel Mare
Armonia urbană o strică.
Ei ne-au mințit la școală
Că nu avurăm nimica!
Ei se urcară pe ghebul
Numelor noastre strâmbate
Să ne anunțe că-n poartă
Viitorul cel mare bate!
Ei printre mormintele noastre
Cu medalia-n dinți, cu folosul,
Aleargă în cuști fericiți
Ca javră cu osul!
Ei prin lacrima graniții
Trag și-n două o taie!
Ei, înnodații nerușinării!
Huideo, potaie!.

Ion Caraion - Urâta Așteptare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Am auzit uimirile și defăimarea
și zidurile erau fără de număr
ca frunțile
vase ale mâniei pietre fără apă
nici înainte nici după
ca o intrare în asuprire
leagă de carte o piatră și azvârle-o
în mările de deasupra unde proteze
de liniști încarcă smochinul de prigoană.
În fântâna aceea niciodată nu va fi dragoste.
Am auzit aripile – și blestemul
spursese apa stârpită înnoire.
Veți sluji la jug și în vânt