arsenio – Versuri.pro

Eugenio Montale - Atac și Replică I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

„Arsenio” (îmi scrie ea) „eu aici stând la aer,
morohâți-mi chiparoși, cred că
e vremea să suspenzi atât de mult
de tine pentru mine vruta suspendare
de înșelări mondene; că e vremea
să întinzi pânzele și să suspenzi chiar epoche.
Nu spun că anotimpul e negru și că turturelele
cu-aripi tremurătoare zburat-au către sud.
Nu pot să mai trăiesc din amintiri.
Mai bine mușcătura gheții decât torpoarea ta
de somnambule sau de trezit târziu.”

Eugenio Montale - Grădinile Lui Augias

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

„Arsenio (îmi scrie ea) de-aici din Asolo
printre întunecații cipreși gândesc că e ceasul
să înlături dorința atât de aprinsă închinată
mie de a suspenda orice iluzie lumească;
a sosit dimpotrivă vremea să dai drumul pânzelor,
abătându-te de la interdicția judecății.
Nu-mi spune că anotimpul e negru și turturelele
cu aripi vibratorii și-au luat zborul spre sud.
Din aduceri-aminte n-aș mai putea viețui.
Vreau mușcătura gheții mai repede decât
torpoarea ei de somnambule, o, tardive trezitule! ”

Eugenio Montale - Arsenio

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ârtejurile antrenează praful,
ca o morișcă, pe-acoperișuri, prin piețele
deșerte, unde caii înglugați
mai fornăie pământul, părăsiți în fața
ferestrelor de hamuri luminate.
Pe strada principală, către mare, tu cobori
în această zi
când înăbușitoare, când ploioasă, în care pare
să țâșnească,
să-i răscolească orele
egale, strânse în urzeală, un refren
de castaniete.
E semnul unei alte orbite; tu urmează-l.
Coboară-n orizontul ce domină
o trombă de plumb, înaltă pe vâltori,
și mai hoinară decât ele; nimbsărat,
învârtejit, bătut de răzvrătitul
element spre nori; lasă-ți anume pasul
să scârțâie pe prund, ți-l poticnește
în îmbulzeli de alge; acea clipă
e poate mult tânjita ce te scapă
de încheierea drumului, za într-un
lanț, umblet imobil, prea știut
delir, Arsenio, de nemișcare….
Ascultă printre palmieri tremurătoarea
suire a viorilor, stinsă când se surpă
tunetul cu un zăngănit de platoșă
străpunsă; furtuna-i dulce când
țâșnește alba stea a Câinelui
în cerul albastru și-i departe seara
atât de-apropiată: când fulgerul o taie
se spionează în ramuri de arbor prețios
în spuza de lumină: iar toba
țiganilor e liniștitul tunet.
Coboară-n bezna ce prăvale
și schimbă miazăziua într-o noapte
de globuri arzătoare, legănate la mal –
și afară unde-o umbra doar cuprinde
mare și cer, din risipite guși palpită
acetilena –
cât picură tremurător
cerul, pământul fumegă și se adapă,
totul în preajmă se clatină, se zbat în vânt
perdele ude, în vale se pleoștesc de apă
țipând pe străzi lanterne de hârtie.
Astfel pierdut printre răchite, prin trestii
șiroitoare, tu ești o trestie ce-și trage
cu sine rădăcinile vâscoase, niciodată
smulse, tremuri de viață și te oferi întins
abisului din fața ta, sunând de lacrimi
sufocate, te-nghite iarăși așteptarea
valului, veche, ce te prinde; și încă
tot ce te redobândește, stradă, portic,
ziduri, oglinzi te-mplântă într-o unică
ghețoasă populație de morți,
și dacă-un gest te înfioară, sau un cuvânt
îți cade-alături, acela-i, poate, Arsenio,
în ora ce se cheltuie, semnul unei
vieți sugrumate ție destinată, iar vântul
o poartă cu cenușa astrelor.